Din nori tocmai ce au apucat să curgă răzleț câteva lacrimi, peste piață. Stau față în față cu Catedrala uriașă. Ca niște zmeie colorate umbrelele se ridică deasupra întinderii de turiști, adăpostindu-i, iar printre ei mișună rezidenții pestriți ai Barcelonei, fiecare aflându-și rostul cum poate. De câteva zile tot încerc să mă opresc și să ascult, măcar pentru câteva minute, noul big band de stradă. Hazardul, poate și criza de bani din Spania, au încropit din cei trei cântăreți anonimi o orchestră haioasă, spre deliciul publicului filtrat ad-hoc.
Zurliul ăla brunet bate necontenit ritmul din picior, învârtindu-se ca un titirez pe scăunelul rotund. Sigur a fost plămădit din aceeași sămânță cu pianina sa. Sub atingerea degetelor clapele improvizează bucuria clipei. Grijuliu, precum un tată ce-și ferește copilul de răceală, acoperise clavirul cu plastice, așa încât ploaia să nu-i îmbolnăvească prețiosul torace din lemn. Bătrânelul gras și bărbos e trompetist. Îl mai văzusem, pare-mi-se la Paseig de Gracia, dedesubt, insuflând note de jazz coridoarelor reci ale stației de metrou. Primea de la trecători zâmbete rătăcite și, uneori, câte un bănuț de prisos. De mai departe, chitaristul suscită audiența efervescentei adunări. Lunganul s-a deșirat cât un fir de ață iar mandolina sa nervoasă îi acompaniază pițigăiat swing-ul din voce. Ansamblul e... groovy! Totul pare sosit din lumea desenelor animate cu motani vagabonzi și puși pe cântat în jurul tomberoanelor. Everybody wants to be a cat, nu-i așa?!
Ritmul se domolește într-un blues. Trubadurii își trag sufletul după atâta zvapăială dăruită public și recompensată frenetic de aplauzele japonezilor cu blitzuri.
Mă uit în dreapta și am impresia că fata care îi pozase zâmbete false fotografului e pe cale să se despoaie. Să fi surprins incidental câteva cadre pentru vreun pictorial XXX? Ceva îi distorsionează vederii mele, probabil exchibiționismul artificial al profesionistei ce nu se leagă cu autenticitatea banduriștilor amatori. În compensare sorb un fum. Ah, promisesem că las tutunul.
Întâmplarea care-mi fixează acum ochii inspiră în creier iz de THC. So, rock the joint! Doi străini, hoinari mai degrabă, dansează. Nu se înscriu deloc în tiparul clasic de vizitatori ce poartă prevăzător camerele pe umăr și cheia de la hotel în buzunar, avizi a se fotografia pe fundalul oricărei clădiri mai suverane. Își întrețin pașii cu ritmul band-ului. Mișcările, deși amuzant executate și diletante precum ale interpreților de stradă, le sunt infinit naturale. Toată lumea îi ochește dar lor nici că le pasă. Sărutul se întâmplă nicidecum ostentativ. Suflarea aproape că li se topește într-o îmbrățișare. Par a fi francezi sau, nu știu, dar ce mai contează... Plutesc, ținându-se de toate mâinile, în buricul Barcelonei, băiatul în pantaloni de catifea verde-reiată și fata cu batic roz, împletind cu freamătul pieței fericirea de a fi. Of, doamnă!
