Plata pentru kilogramele de carne se încasează sub plesnistura biciului, în piață, pe spatele ființei. O datorie morală, sângele o restituie sufletului abia atunci când a înțeles și simțit durerea.
În căminele sărăcimii din Spania am aflat ce e puritatea roasă de șobolani veniți din groapa de gunoi a banului. Dacă ar fi purtat cu toți costume scumpe, în locul stigmatelor de homeless, probabil că n-ar mai fi fost posibilă nicio abluțiune.
Tiparnița socială face ca cineva, oricine, să vrea mereu a deveni altcineva dar niciodată el însuși. Ești șchiop, prietene. Ai vrea să înfigi pasul drept în asfalt dar nu poți.
Treci prin evoluție, nebunule, călărind calul negru prin colb. Moartea îți seceră regele iar tu ai vrea să te ascunzi, undeva, pe tabla de șah. Nu mai ai unde te piti. Poți doar să mergi mai departe. Ai deprins mersul iar acum ești liber să redevii un nomad. Pentru asta se va fi inventat bicicleta, zveltă, pe două roți, iar o dată cu ea și lsd-ul subconștientului echilibrând suprafața.
Și de ce ar interesa rezultatul Stelei în meciul cu Oțelul Galați mai mult decât propria-ți singularitate? De ce atâta inegalitate în descoperirea ființei? Să fie oare un nul scorul acela sub care se poate înscrie făptura umană între materie și spirit? Pe aceeași undă a gândirii, Dunărea și Amazonul sunt cursuri diferite purtând amândouă fluidul aceleiași realități induse. Mai mult, Europa și Asia au fost tot una cu Americile. Așa ar fi trebuit să fie. Devin infinite zonele filmate din unghiuri diferite deși diferită este doar vederea care știe a cuprinde fractale.
Bucureștiul, la scară măruntă, îmi pare un amestec de lumi, o cameră a anticarilor de pe Kiseleff pitiți la umbra corturilor de duminică. În capitală plutește zăduful Bărăganului peste un praf greu de răsuflat. Poate că în acest punct ar trebui să las definitiv fumatul. Sunt în România deja de prea multă vreme.
