Evidența de la zero

Suflete la etaje, asta suntem, menite să ne prindă sau nu așteptarea. Să-ți pară rău că ai zăbovit sau îți trăiești regretul că n-ai avut răbdare?
Îmi scriu un scenariu de viață dar mă blochez în fața evidențelor. Sunt cele mai dificil de citit. Dau un rewind și vreau să reinterpretez. Realizez că important ar fi fost să nu plâng niciodată hotărârea, indiferent care. Abia atunci mă aflu în prezent. Deci încotro să privesc acum?
Bani sau aventură, ele joacă miza în balantă, cu un risc desigur: gândul că eu îmi imaginez, și cred, că poate fi cândva un risc; de fapt, nu e niciunul. În cele două ipostaze nu am nimic de pierdut altceva decât teama de a nu fi încercat-o pe cealaltă. Aici a fost mereu alegerea, mai este una încă. O hotărâre înseamnă un act material; îmi zic, atunci de ce trebuie neapărat? Întrebare: dar, răspunsul? El vine deja de la sine. Cred că e bine să nu-mi pară de nimic rău, căci nimic e totul. Dispare dacă nu mi-l mai închipui.
Sau totul e nimic? Îl las să se întâmple. E, doar, nimic de pierdut.

mirajul

stella Maris mi-a dat dăruit o vedenie, un fior, o dilemă a cărei rezolvare, deși o cunosc, vreau să o simt mereu. a vedea și auzi undeva, sus pe Univers, cum e noapte sau dimineață în aceeași oglindă. icoana celor două suflete se reflectă până în pământ. o aventură spre cu totul altă lume e ideea despre lumea noastră. o simplă piatră, ca o metaforă pictată de timp. we dream each other awake

Alpinistul

– Muntele pare să deseneze în piatră graficul vieții.
– Și totuși… Statistica, prudentă, calculează riscul de cădere în gol. Tu de ce nu ai găsi o poiană și acolo să prinzi rădăcini?
– Fiindcă urcușul e liber, doamnă. De ce aș alege să mă fixez în coardă de peretele vieții? Prăpastia e doar un miraj al mormântului deci cu nimic mai mult decât o sperietură de moarte.
– Și totuși… Cât de greu îi e unei lacrimi să picure până sub pământ?
Cântă lumina pământul, îl cheamă pe-un om de-și spune Andrei. Devin unul și același cu imaginea acestui bărbat. Ne identificăm în oglindă, împrumutându-i chipul sub raza chioară a becului de 60. E ca și cum am schița împreună dansul dintre o icoană și umbra sa. Adolescența pierdută ne dă amândorura pumni grei la ficat. Din fericire, nu se vede încă asta pe față. Anii turnați pe gura sticlei, cearcănele prezervate în formolul din cluburi, mai au până să-și verse otrava. Moartea îmi bate în pereții plămânilor o dată cu fiecare fum dar plăcerea de a-l sorbi e mai mare decât orice risc. Nu știu pe cine să ascult. E mai bine cu lumină sau pe întuneric, e vocea din mine sau proiecția propriului chip?
Locuiesc la demisol iar zorii s-au lipit cu noaptea în provizoratul noii vieți de București. Aproape că m-am contopit cu lebăda din pelicula lui Aronofsky. Continuând să trăiesc aici, mă sacrific în așteptarea fericirii.
Soarele mi se strecoară sub pământ abia pe la miez de zi. I’m embraced by a snake of light, șoptesc desenând umbra pereților. În anticamera beznei l-am găzduit pe Andrei, într-un moment al sinelui său de la bariera metaforei cu realitatea. Gândurile lui i se scurg din tăcere iar mie, camera obscură îmi developează amintiri. În mansarda din Victoriei, abia dacă practicasem, superficial, exercițiul de iubire spre cer. M-am aruncat în underground pentru a pricepe ceva mult mai fin. Deprind înțelesul viselor, fără să înscriu arcuri pe ceas. Oare aș putea pipăi astralul, cel care dăruiește viață imaginilor din somn? Creierul îmi cere acces liber către o memorie creatoare și infinită de senzații, ducându-mă printr-un labirint de neduplicat. Acum chiar că nu mai deslușesc cui îi vorbesc, mie sau lui Andrei?
Risipesc dimineața înțelegând că la final nu mai contează dacă la demisol fusese noapte sau zi. N-am de ce să mă mai tem că-i voi vedea, lui Andrei, carnea descompusă într-un abis. El fusese șoferul de troleibuz, cel căruia în vis m-am chinuit așa de mult să-i deslușesc ochii de sub giulgiul ființei. El mă conducea ca un nebun prin lume, până ce n-a mai putut lua curba. De la viteză, a pierdut controlul volanului. Îți dai seama… Ce să faci cu un troleibuz atunci când te grăbești să afli atât de multe, iar tu trebuie să oprești la fiecare stație? În intersecția din vis am ieșit ușor pe fereastra spartă. Maldărul de fiare era răsturnat pe șosea. N-aveam nimic și nimic nu mă durea. Atâta doar că pe Andrei cel neatent nu l-am mai revăzut de atunci. Continuu însă jocul de șah cu subconștientul său, ca și când mi l-ar fi lăsat chezășie. Închei cu o remiză la finalul căreia ajung să recunosc o imagine: Cei doi regi stau față în față, împăcați. Încălecă pe același cal și urcă în căutarea celui mai înalt vârf. Iar când le va fi dat să îl găsească se vor fi contopit amâdoi într-un singur suflet. E ușor urcușul, trebuie doar a da curs emoției. Tata m-a învățat cum să fac asta, el a fost alpinistul atunci când Andrei era un copil. Undead!

El imbatible alcalde de Marinaleda

Să aleg America Latină sau India, ca viitoare destinație a călătoriilor mele? Sevilla, Marinaleda, Spania îmi trezesc apetitul pentru latinitate. Dar, stai, la castel în poartă oare cine bate?
E Marți și plouă. Azi nu se poate lucra. La ora opt, Antonio m-a trezit ca de-obicei pentru a-i da reșoul. Tipul e monitorul de dimineață al sălii de sport. Mă deșteaptă în lipsa unui ceas: Hoy no se trabaja, Andres! Nu se poate turna beton pe ploaie. Ce bine! Pot să mă culc la loc. Visez preț de încă ceva ore. Tare ciudat visul. Îmi apare năluca lui Cristi Rotaru, fostul meu director de la Pro TV. Se întâmpla acum vreo unșpe ani când mi-a cerut să rescriu un comunicat de nu știu câte ori. Îmi spunea să-mi formulez frazele concis, așa încât să fie înțelese de oricine. Eram tentat, ca și acum, să mă pierd în detalii.
Cât o fi ora? Bătăile din ușa pavilionului sportiv, casa mea provizorie, se întețiseră. Ce mult am dormit, e deja trecut de mijlocul zilei. Cine să fie nerăbdătorul de afară? Mai zac un pic sub pătură. Afară e cam frig. Ciocăniturile se răresc. De dincolo de fereastră îl aud pe străin vorbind la telefon. Pe jumătate adormit, îmi pare o limbă africană. Hai să mă trezesc! Of, iar e Marți iar Sindicato e închis. Nici măcar de fumat nu am. Noroc că am păstrat câteva dulciuri de ieri, primite de la tovarășii de muncă. Înfulec ultimul croissant. Ce bun e! Mușc din umplutura cu cremă de lămâie. La mijloc nimeresc peste o tabletă de ciocolată. Bine că azi nu muncesc. Efortul mi-ar face foame. Dacă hibernez măcar nu o voi mai simți acut. La poarta de fier îl găsesc pe omul care ciocănise mai devreme. Ce surpriză! E un argentian. Se numește German.
Comita solidaridad con America Latina! îmi vine în minte, în vreme ce facem cunoștiință. E unul din sloganele care ilustrează un zid din Marinaleda. Tipul vine din Valencia. Cică e deja pe drum de un an, în Spania, în continuă căutare de bani și lucru. Picase din cer în Marinaleda. La primărie i s-a răspuns că e imposibil să capete ceva de muncă în perioada asta. Sezonul măslinelor abia ce trecuse. Aici ai doar două opțiuni: agricultura și construcțiile. Alte joburi le mai poți găsi doar printr-un dintr-un surplus de noroc, în cine știe ce bodegă sau magazinaș. Fermierii de animale își au asigurată existența, de pildă ciobanul care mână turma peste șoseaua comunală, lăsând în urmă un miros proaspăt de stână.
German fusese îndrumat de un funcționar al primăriei către castelul sporturilor. Se fac două săptămâni de când locuiesc aici, în vestiar. Abia după prima am reușit să găsesc ceva de muncă, voluntar. Argentinianul se cam strâmbă auzindu-mă că nu câștig bani. Prestez munca cea mai grea din costrucții, torn beton, iar el se miră că nu am pretenții mai mari. Ar apuca-o spre mai departe, către Malaga. Cică acolo ar fi mai multe posibilități. Îi sugerez să mai șadă dacă vrea să cunoască Marinaleda. Tot ce își dorește sunt însă banii. Pentru a te stabili în locul ăsta ai nevoie de răbdare. Apoi trebuie să demonstrezi că lupți cu pasiune. Abia la urmă poți culege fructele semănate cu inima.
În prima săptămână m-am trezit, la rându-mi, abandonat. Pe primar îl căutasem în fiecare zi. Nu fusese de găsit niciunde. De acasă îmi răspundea iubita sa gravidă, rostind aceeași placă: Juan Manuel e în Sevilla. Se pregătește pentru alegerile locale. Încearcă mai pe seară! Printr-un noroc am dat peste el. Mi-a spus să îl aștept la Sindicato de Obreros del Campo. Avea să le vorbească localnicilor și apoi să mă introducă în crâșma la care, de altfel, mănânc cele trei mese zilnice. Cu munca nu m-a lămurit în niciun fel: Caută-mă tu mâine și vorbim! A dispărut precum fantoma unui revoluționar în negura istoriei. A trebuit să mai aștept alte câteva zile până să îl reîntâlnesc. De data asta m-am dus la primărie, în audiență. Urc în biroul amicului Manolo, unicul locuitor al Marinaledei care vorbește engleza. Hei, Andres, ești norocos omule! Senor Gordillo e aici, toată dimineața. Coboară și așteaptă-l. Găsești tu biroul… Acolo unde vezi mulți oameni. Juan Manuel ține audiențe.
Îl reperez pe primar ieșind nervos din birou. Îl salut dar pare să nu mă recunoască. Nici că mă bagă în seamă. Îmi aștept cuminte rândul. Care e ultimul aici? mă întreabă un urât din grupul de africani aterizați parcă direct de pe plantațiile cu cafea. Mă postez în fața ușii. S-au făcut aproape două ore deja. Tutunul s-a terminat așa că, n-am ce face, îmi ocup timpul filmând din priviri oamenii ce intră și ies. Alături de grupul negrilor gesticulează câțiva gitanos. Pe unul, îl mai văzusem la Sindicato. Ăștia sunt ceva mai civilizați decât țiganii români. Măcar se îmbracă curat și miros bine. Vorbesc omenește, nu urlă. Uf, mi-a sosit într-un final rândul. Credeam că o să leșin de foame. Nu mâncasem nimic toată dimineața.
Que quieres? mă întreabă senor alcalde, de cum fac primii pași în birou. Mă invită să iau loc în fotoliul de piela. Pare că mă ia la mișto: Ce, nu e bună mâncarea de la Sindicato?
Ba da, cum să nu, e foarte bună! Senor Gordillo, am o problemă. Vreau să muncesc! Mă simt prost să trăiesc și să mănânc pe gratis. Trebuie să dau ceva în schimb. Nu am bani. Pot să ofer munca mea în folosul comunității. Trebuie să-mi dați ceva de lucru! Îmi repetasem de câteva ori discursul, înainte de a intra în audiență. Am potrivit puținele vorbe deprinse în spaniolă cu o engleză basic și facil de înțeles chiar și de un începător precum primarul.
A priceput și vede că nu glumesc. Abordasem un ton ferm. Nu l-am mințit cu nimic. Vreau să mă recompensez cumva pentru găzduire. În plus, voi avea ocazia să cunosc mai bine oamenii, colectivitatea, dialectul andaluz, cultura autentic spaniolă.
Ce-ți place să muncești? În parc sau…? mă întreabă el cu o atitudine mai degajată. Devenise calm, amabil, binevoitor. Își aduce, cred, aminte de discuția noastră din prima seară. Abia ajunsesem când i-am spus că, la rându-mi, cred în utopii. Acum, tocmai ce i-am confirmat asta. Călătoresc fără bani, scriu povești pentru blog și vreau să-mi ofer munca, necondiționat de un salariu. Prin câteva cuvinte îi sumarizasem primarului ideea mea de responsabilitate socială, așa cum o văd aplicată într-un viitor al umanității.
Senor Gordillo, mi-e egal ce-mi dați să lucrez. Cu cât mai grea treaba, cu atât mai bine. În folosul comunității să fie, asta e important. În Germania am muncit la o fermă, așa că nu mă feresc de greu!
Mă bate prietenește pe umăr. Trebuie din nou să-l aștept. Mai întâi, vrea să rezolve audiențele de afară. Apoi…?
Apoi ne îndreptăm împreună spre parc. Pe drum, mă grăbesc să-i rezum convingerile. Nu e un pelerinaj religios! Multă lume mă întreabă de ce călătoresc astfel, sărac. E o latură spirituală, bineînțeles, și ea ține de propria mea evoluție. Să supraviețuiesc fară bani a fost o alegere benevolă, o utopie poate. Știu că oamenii, atâta timp cât va exista moneda, nu vor găsi fericirea, libertatea. Se vor umili mereu, sclavi ai sistemului în care bancnota ține loc de suflet. Desigur, nu banul în sine e inamicul ființei. El nu reprezintă mai mult decât un instrument de schimb. Modul în care înavuțirea peste nevoi se ridică, social, la rang de valoare supremă întrerupe firul comuniunii cu universul. Fără o educație sensibil-spirituală nu se va putea depăși niciodată momentul cercului vicios în care banul devine un titlu de proprietate asupra vieții, un viciu al conștiinței, încurajând supraconsumul și egoismul. Wow, iată-mă ținând unicului primar comunist din Spania un discurs asupra ființei. Îi vorbesc într-o engleză-andaluză pe măsură ce ne plimbăm prin grădina publică. Omul se oprește brusc. Mă studiază lung, din creștet și până-n tălpi… De unde spuneai tu că vii? Din Ungaria? Ah, din România, nu-i așa? Aprob. Ascultă, tu vorbești chiar bine spaniolă. De cât timp ești aici? Of, așteptasem cam multă vreme întrebarea asta.
O să-ți placă, ai să vezi! Mă prezintă echipei. Muncitorii lasă baltă roabele, strângându-se ciucur în jurul nostru. Până să ne vadă, mângâiaseră o suprafață de beton ud. De Luni te prezinți la muncă. La opt și jumătate fix! Pleacă grăbit iar eu îl urmez. Muchas gracias, Senor Gordillo! Se oprește ca și cum ar fi uitat ceva. Face doi pași înapoi și mă cuprinde cu mâna pe după umăr. Zâmbește: Todo va a estar bien, mi hijo!
Și cum zici că se cheamă blogul tău? mă întreabă argentinianul căruia îi terminasem de povestit întâlnirea cu primarul. Îi scriu pe spatele unui bilet de autobuz adresa și abia atunci realizează că e în română. Se poate traduce și în castellană?
Claro que si! Sentimentele au o limbă universală. Până la a găsi pe internet un translator fidel, aș vrea să învăț eu spaniola, într-atât de bine încât să o pot și scrie. O călătorie prin America de Sud, asta ar fi alegerea perfectă pentru cunoașterea și practicarea teoriei.
***

Everybody wants to be...

Din nori tocmai ce au apucat să curgă răzleț câteva lacrimi, peste piață. Stau față în față cu Catedrala uriașă. Ca niște zmeie colorate umbrelele se ridică deasupra întinderii de turiști, adăpostindu-i, iar printre ei mișună rezidenții pestriți ai Barcelonei, fiecare aflându-și rostul cum poate. De câteva zile tot încerc să mă opresc și să ascult, măcar pentru câteva minute, noul big band de stradă. Hazardul, poate și criza de bani din Spania, au încropit din cei trei cântăreți anonimi o orchestră haioasă, spre deliciul publicului filtrat ad-hoc.
Zurliul ăla brunet bate necontenit ritmul din picior, învârtindu-se ca un titirez pe scăunelul rotund. Sigur a fost plămădit din aceeași sămânță cu pianina sa. Sub atingerea degetelor clapele improvizează bucuria clipei. Grijuliu, precum un tată ce-și ferește copilul de răceală, acoperise clavirul cu plastice, așa încât ploaia să nu-i îmbolnăvească prețiosul torace din lemn. Bătrânelul gras și bărbos e trompetist. Îl mai văzusem, pare-mi-se la Paseig de Gracia, dedesubt, insuflând note de jazz coridoarelor reci ale stației de metrou. Primea de la trecători zâmbete rătăcite și, uneori, câte un bănuț de prisos. De mai departe, chitaristul suscită audiența efervescentei adunări. Lunganul s-a deșirat cât un fir de ață iar mandolina sa nervoasă îi acompaniază pițigăiat swing-ul din voce. Ansamblul e... groovy! Totul pare sosit din lumea desenelor animate cu motani vagabonzi și puși pe cântat în jurul tomberoanelor. Everybody wants to be a cat, nu-i așa?!
Ritmul se domolește într-un blues. Trubadurii își trag sufletul după atâta zvapăială dăruită public și recompensată frenetic de aplauzele japonezilor cu blitzuri.
Mă uit în dreapta și am impresia că fata care îi pozase zâmbete false fotografului e pe cale să se despoaie. Să fi surprins incidental câteva cadre pentru vreun pictorial XXX? Ceva îi distorsionează vederii mele, probabil exchibiționismul artificial al profesionistei ce nu se leagă cu autenticitatea banduriștilor amatori. În compensare sorb un fum. Ah, promisesem că las tutunul.
Întâmplarea care-mi fixează acum ochii inspiră în creier iz de THC. So, rock the joint! Doi străini, hoinari mai degrabă, dansează. Nu se înscriu deloc în tiparul clasic de vizitatori ce poartă prevăzător camerele pe umăr și cheia de la hotel în buzunar, avizi a se fotografia pe fundalul oricărei clădiri mai suverane. Își întrețin pașii cu ritmul band-ului. Mișcările, deși amuzant executate și diletante precum ale interpreților de stradă, le sunt infinit naturale. Toată lumea îi ochește dar lor nici că le pasă. Sărutul se întâmplă nicidecum ostentativ. Suflarea aproape că li se topește într-o îmbrățișare. Par a fi francezi sau, nu știu, dar ce mai contează... Plutesc, ținându-se de toate mâinile, în buricul Barcelonei, băiatul în pantaloni de catifea verde-reiată și fata cu batic roz, împletind cu freamătul pieței fericirea de a fi. Of, doamnă!

Liniște

tac. tic-tac.

București, sau cum să mă las de fumat

Plata pentru kilogramele de carne se încasează sub plesnistura biciului, în piață, pe spatele ființei. O datorie morală, sângele o restituie sufletului abia atunci când a înțeles și simțit durerea.
În căminele sărăcimii din Spania am aflat ce e puritatea roasă de șobolani veniți din groapa de gunoi a banului. Dacă ar fi purtat cu toți costume scumpe, în locul stigmatelor de homeless, probabil că n-ar mai fi fost posibilă nicio abluțiune.
Tiparnița socială face ca cineva, oricine, să vrea mereu a deveni altcineva dar niciodată el însuși. Ești șchiop, prietene. Ai vrea să înfigi pasul drept în asfalt dar nu poți.
Treci prin evoluție, nebunule, călărind calul negru prin colb. Moartea îți seceră regele iar tu ai vrea să te ascunzi, undeva, pe tabla de șah. Nu mai ai unde te piti. Poți doar să mergi mai departe. Ai deprins mersul iar acum ești liber să redevii un nomad. Pentru asta se va fi inventat bicicleta, zveltă, pe două roți, iar o dată cu ea și lsd-ul subconștientului echilibrând suprafața.
Și de ce ar interesa rezultatul Stelei în meciul cu Oțelul Galați mai mult decât propria-ți singularitate? De ce atâta inegalitate în descoperirea ființei? Să fie oare un nul scorul acela sub care se poate înscrie făptura umană între materie și spirit? Pe aceeași undă a gândirii, Dunărea și Amazonul sunt cursuri diferite purtând amândouă fluidul aceleiași realități induse. Mai mult, Europa și Asia au fost tot una cu Americile. Așa ar fi trebuit să fie. Devin infinite zonele filmate din unghiuri diferite deși diferită este doar vederea care știe a cuprinde fractale.
Bucureștiul, la scară măruntă, îmi pare un amestec de lumi, o cameră a anticarilor de pe Kiseleff pitiți la umbra corturilor de duminică. În capitală plutește zăduful Bărăganului peste un praf greu de răsuflat. Poate că în acest punct ar trebui să las definitiv fumatul. Sunt în România deja de prea multă vreme.