Mare tam tam pe peron. Nașul care ne-a dat jos intră în bufetul gării. De acolo aud vociferări. Daniel se teme. Îmi spune că toată lumea vorbește de noi. Oamenii sunt intrigați: De ce nu și-au luat bilet!
Tu tranquillo! caut să îmi liniștesc camaradul.
O fetișcană brunetă tremură de frig pe o bancă. Ne dăruiește un surâs din privire. Ce plăcut e să întâlnești un zâmbet feminin, parcă așa ți se mai încălzește sufletul. N-are nici ea bani, se scuză, altminteri ne-ar ajuta. Dar unde suntem, totuși? Nu e nicio plăcuță care să ne indice cum se numește stația.
Bine ați venit în Funcheira! avem să fim întâmpinați într-un târziu de un impiegat. E un sat uitat de lume. Un alt tren ajunge la peron. Daniel îl întreabă pe controlor dacă ne putem sui fără bani și bilet. Ghinion! Convoiul are mers de personal iar următoarea stație se află la doar doi kilometri depărtare. Fata urcă în vagon. Daniel ar vrea s-o urmăm. Lui îi cam zboară ochii după veverițe. Deschide mereu ziarul la pagina de mică publicitate de unde îmi arată cu extaz nudurile femeilor care se vând pe bani. Tot ce vreau este să ajung la Faro. Fata, așezată în compartiment, ne spune de la fereastră că am putea înnopta la ea. Nu-mi surâde deloc ideea. Simt că nu trebuie să mă opresc la jumătatea drumului. Următorul intercity e peste câteva ore. Tovarășul meu oftează. Îi rămăsese întipărit în suflet zâmbetul cu parfum de femeie, ascuns acum după geamul vagonului. Îmi rămâne totuși alături. Vai, ce frig e! În zare descifrez silueta unor munți. De-asta e rece! Începe să și plouă. Hai înăuntru, Daniel!
Ești nebun, vrei să intrăm fix în mijlocul lupilor? mă întreabă temător. Intru primul pe ușă, cu curaj. Ce am de pierdut? Se așterne tăcerea. De unde cu toții pălăvrăgeau, acum nimeni nu mai scoate un sunet. Suntem cântăriți cu amănuntul și nu așa, pe furiș, doar cu coada ochiului. Ne privesc de-a dreptul în față. Sunt vreo cincisprezece înghesuiți în micuțul bufet al gării. Câțiva bruneți îmi par a fi țigani. Cu toții sunt fermieri. Bună ziua tuturor! rostesc, rotindu-mă la 360 de grade. Daniel încearcă timid să mă imite. Am venit să ne mai încălzim un pic, afară e mult prea frig.
E clar: le-am încălcat teritoriul. M-ar înghiți bucuroși dintr-o îmbucătură dar se rezumă doar la a mă întreba din priviri... Cine dracu’ ești, impertinentule?! Îl aleg cu privirea pe liderul găștii. Lui mă adresez acum, încercând o spaniolă amestecată neputincios cu engleza. Rostesc aceeași placă ca și mai devreme, preotului din Alcacer do Sal. Nu cer vreun ajutor financiar ci doar să ne putem adăposti la căldură până la următorul tren.
Așa deci, avem un scriitor printre noi! mă chestionează cu ironie tuciuriul pe care în toată această vreme nu-l scăpasem nicio clipă din ochi. Și de ce mă rog n-ai bani pentru bilet? Urmează un scurt bombardament de întrebări: Adică vrei să-mi zici că tu călătorești în Europa fără niciun ban? Ce mănânci, unde dormi? Se poate trăi așa?
Vezi bine că se poate, doar sunt viu! Încerc să îi explic omului în spaniolă, pe cât mă pricep de bine, că am de suferit uneori, de pildă acum, când am fost dat jos din tren de controlor. Lămurindu-l, caut să îi țintesc insula de omenie din străfundul sufletului său de om simplu: toată suferința nu mai contează atunci când am ocazia să cunosc în compensare oameni și locuri de care, altfel, cu bani în buzunar, nu aș fi putut afla.
Îi simt cum s-au îmbunat de-o dată, cu toți. În schimbul vorbelor mele primim câte o bere fiecare, eu și Daniel. Viața bodegii își reia ușor cursul. Toată lumea urlă din nou a veselie iar copiii se tăvălesc unii peste alții. Bunica, surdă la toată hărmălaia din jur, moțăie pe un fotoliu ținând în brațe un țânc. Bărbatul ce îmi păruse a fi țigan îmi oferă o a doua bere. Nici nu apucasem s-o termin pe prima. E chiar barmanul, nu-l pot refuza. Scot din buzunarul genții harta Europei și îi punctez din deget traseul călătoriei. Urmează mirarea sa sinceră: Și chiar ai venit din Olanda până aici cu autostopul?
…Nu, în Spania m-am oprit! De acolo am luat autobuze și trenuri. Mai aveam ceva bani. Acum s-au terminat și sunt obligat să fac blatul la tren.
Omul nu mai știe cum să mă trateze mai bine: Ți-e foame? Ia de aici un sandwich cu brânză. Uite și o bere să te mai ungă, că ți-o fi frig. De aceeași ospitalitate are parte și camaradul meu. Daniel nu se poate opri din râs. Nu-i vine să creadă că am întors mânia în favoarea noastră, schimbând-o pe bunătate sufletească.
Gașca e pe cale să se spargă, mai toți urmează să plece spre case. Îi cer negriciosului să-mi scrie în jurnal, ca amintire, numele tuturor celor pe care i-am întâlnit astăzi aici. Îi las chiar și adresa blogului. Și ce dacă e în română, numele tot și le va putea recunoaște: Rui, Manuel, Matos, Costa, Paul, Alexandre, Manlios, Alcaide, Romeu, Vitorino, Calu, Manuel de Rosario, Mogueino, Idalecio, Rosmarinho, Pazarao, Cremilde, Matilde, Caralho, Ana Sofia, Atacha, Goncalinho, Pazamudo.
Numele din bodega gării Funcheira se întind pe mai mult de trei sferturi din filă. La finalul listei, omul mi-a schițat din albastrul pastei un trup dezgolit de femeie. Nu are cap căci artistul de ocazie nu a mai avut destul spațiu pentru a-l creiona, în susul gâtului. Detaliile picante fac deliciul schiței. O pereche de sâni sunt piperați cu niște sfârcuri cât toate zilele, îngroșate insistent din vârful minei de pix. Desenul pare să exprime o tinerețe coaptă: pieptul generos îi coboară molatec peste pântecul ei rotund, acolo unde pilozitatea pare să-i fi înăbușit într-o atmosferă ca de junglă zona pubiană. Să fie oare ea, femeia fără cap, sufletul comunității din Funcheira, mama, ca simbol al obârșiei comune? Nu știu. De un lucru sunt totuși sigur: Asta e Portugalia cea adevărată, dezgolită de falsitatea și egoismul vieții europene moderne, aceea care se trăiește doar pe bani!
***
