Sala de sport, casa mea provizorie, Castelul din Marinaleda, a răsărit pe un deal precum o cetate veritabilă. E greu să-l urci. Asta, mai ales dacă te întorci de la fiesta cu pași grăbiți iar primul drum pe care îl țintești este cel către WC.
La Candelaria a păstrat nestinsă văpaia timp de o noapte și o zi. După grătarul din fața cârciumii lumea a dansat la discotecă. Sub opaițul Lunii, huruitul motoarelor ambalate cu furie nu s-a oprit nici măcar pentru o clipă. Cei tineri fac întreceri de cai putere pe șosea, chiar în buricul satului. Aburii de alcool au îmbătat până și zorii dimineții când, iarăși, au ieșit cu mic cu mare în stradă. Nu vor cumva ca flacăra sărbătorii să se stingă.
Îi lăsasem în noapte, eu am plecat să dorm. La miez de zi, atunci când m-am trezit, un larg zâmbet îmi destindea fața. Să fi fost euforia de după joint-urile fumate aseară, lângă foc, împreună cu sătenii? Îmi propun să lenevesc până pe după masă. N-am mai făcut asta din Germania, din casa Anjei. Setubal, Faro și Sevilla, timpul în care am trăit homeless, îmi obosiseră fieșce fibră și os. Nu e ușor să te culci direct pe gresia rece din bancomat și nici pe băncile tari din sala de așteptare a camerei de gardă.
După ce am trecut cu ferryboat-ul apa lui Tagus mă văd în fine ajuns în Almada. E orășelul de pe malul celălalt, vecinul mai mic al Lisabonei, o mică provincie. Mulți trec de aici puntea, ziua, pentru a lucra în capitală. La întoarcere, ferry-ul e întotdeauna ticsit. Primii pași pe uscat îi fac întrebând cum pot ajunge la Setubal. Aș vrea să merg acolo chiar din seara asta. Cică ar exista un autocar direct. Aș mai putea lua și un bus până în Laranjeiro iar de aici trenul. N-am răbdare să compar între ele costurile dar cred că sunt aproape egale. Cel mai probabil, din eșecul încercării de a merge pe jos, încerc a sorbi cu privirea cât mai multe, variindu-mi așadar mijloacele de transport. Ceva îmi spune să aleg calea ferată. Din Laranjeiro, în doi pași, sunt la Corroios. În portugheză gara se cheamă comboio. În jumătate de oră am o legătură directă către Setubal. Plătesc cei doi euro și-mi pot mănânca relaxat crema de ciocolată păstrată în rucsac. Aștept să-mi ajungă vagonul la peron. Mai departe, n-am nicio idee ce voi face. Mai am în buzunar zece euro. Bate de fix iar trenul întră în stație. Oare așa arată un personal? În România l-aș fi confundat cu un intercity. Bună camuflare a sărăciei prin modernizarea infrastructurii. În fotoliul din compartiment încep să mă mai încălzesc. Azi a fost cam frig, vântul m-a șfichiuit până la oase. Mă trece un fior gândindu-mă la gerul care bate acum peste Germania. În timpul zilei, aici au fost zece grade pe plus.
Sunt în Setubal; ce să fac? La casa de bilete, nimeni n-are habar cât ar costa un dum până la Faro. Cică vreo doișpe euro, aflu într-un târziu. La ora asta nu mai e oricum niciun tren. Primul pleacă abia de dimineața.
Să găsesc un WC, asta ar fi o idee bună! Dar, și mai bine, hai să mă ușurez afară! Aprind țigara. Un tip, ținând în mână o pereche de blugi, îmi cere de fumat. Îi dau tutun și o foiță. Mă întreabă dacă vreau să-i cumpăr jeans-ii. Citesc marca: United Colors of Benetton. Vrea să mi-i dea în schimbul a douăzeci de euro. Îi furase, cel mai probabil. Au până și eticheta cu prețul: în magazin făceau optzeci. Ce aș putea face cu hainele, acum, când nu știu nici unde voi dormi la noapte? Un alt trecător îmi cere un foc …Cum, n-ai unde dormi? Poți veni la mine în noaptea asta. Locuiește aproape. Nu știu ce să fac. Tipul cu blugii îmi spune că nici el n-are adăpost. Bun, deci suntem doi. Refuz varianta acoperișului, va fi prima mea experiență de stradă.
Daniel își trece blugii în mâna stângă și astfel ne putem strânge amândoi dreapta. Suntem uniți de soartă, niciunul nu are culcuș sau bani în buzunar. Se prinde repede că nu-s turist. Dar, ce ești atunci? mă întreabă el surprins. Sunt primul pelerin pe care îl vede. Ce mai e și asta? Ești călugăr? Îi schițez cu degetul conturul călătoriei peste harta deschisă a Europei. Acum abia realizez că bătusem ceva cale pentru a ajunge tocmai aici.
Iată un hostal. Tragem aer îm piept și urcăm treptele. Bună seara doamnă, ar fi posibil să dormim pe un fotoliu? Afară e mult prea frig! Gazda mă întreabă ceva în portugheză, habar n-am ce. Daniel îi spune că sunt un călător fără bani. Nu ne poate primi, nici măcar în hall. Proprietarul locuiește în apropiere iar dacă ne vede acolo, femeia îmbrăcată în halat își va pierde job-ul.
Gara se închide abia la unu noaptea. Până atunci ne putem odihni oasele pe o bancă. Sau, ar fi mai indicat să mergem în autogară, în sala de așteptare? Poate că e mai cald acolo. Hai să încercăm să moțăim! Nu reușim. Femeia din scaunul de vis-a-vis cum de sforăie? Ne plictisim și ne mutăm la gară. Daniel mă roagă să-l aștept vreo cinci minute.
Lipsește deja de vreo jumătate de oră. Lumea se bagă în vorbă cu mine. Doi puștani mă întreabă ceva în portugheză. Nu știu ce înseamnă mortalha. În cele din urmă înțeleg că îmi ceruseră o foiță pentru a-și rula o țigară. Așa se spune în portugheză la papel de fumar. Aud un târșâit de pantofi. E Daniel care îmi spune că luase trenul până la stația învecinată. N-a avut noroc nici de data asta. Personalul de pază nu are destui bani să-i cumpere blugii. E mare sărăcie în Portugalia!
Aproape unu, ceasul. Suntem în siguranță, începând de acum avem parte de un culcuș. Daniel îmi dezvăluie că doarme aici de două nopți. Are până și aer condiționat dat pe cald. Dormitorul de ocazie se află în clădirea unei bănci. E camera cu aparatele de cash. După miezul nopții, nu va mai intra nici naiba aici. Setubal e ca și mort la ora asta. Totuși, prevăzători, decidem să mai așteptăm încă un ceas. Nu poți să știi ce rătăcit se trezește că vrea niște bani lichizi în portofel. Mașina de poliție a trecut, urinăm la colț de stradă și ne strecurăm înuntru. Ce bine e! Gresia ține cam rece la spate dar pot deschide sacul de dormit. Noapte bună, Daniel! Mâine vom lua împreună trenul până la Faro. Acolo, el trebuie să facă rost de niște bani: ajutorul social.
Daniel e din Algarve, în sudul Portugaliei. Faro este capitala regiunii. E musai să ne odihnim, mâine avem cale lungă de bătut. Cel mai probabil, odată prinși fără bilet, vom fi dați jos de controlori. Avem însă suficient de multe trenuri pentru a ajunge până pe seară. Sunt patru la număr iar eu mă aflu pentru prima dată în viață homeless.
Urc dealul Castelului și îmi aduc aminte de noaptea din Setubal. O compar cu momentul de acum, din Marinaleda. Am peste o mie de metri pătrați la dispoziție. Am suferit însă ceva pentru a urca până aici. Flamenco-ul gitanului de la cârciumă îmi sună încă viu în suflet. Ghitara și focul mi-au dat în clocot sângele, după atâta îngheț. Trăiesc pe viu prima fiesta. Mă gândesc la Daniel. A rămas în Portugalia, el nu și-a putut depăși propria graniță. L-am lăsat în Faro. Pentru mine a început episodul de cunoaștere a unei alte culturi. Nu asta înseamnă oare religare? A lega cap la cap, a uni piesele disparate de credință, obiceiurile și morala!
***
