Nud fără cap: Funcheira

Mare tam tam pe peron. Nașul care ne-a dat jos intră în bufetul gării. De acolo aud vociferări. Daniel se teme. Îmi spune că toată lumea vorbește de noi. Oamenii sunt intrigați: De ce nu și-au luat bilet!
Tu tranquillo! caut să îmi liniștesc camaradul.
O fetișcană brunetă tremură de frig pe o bancă. Ne dăruiește un surâs din privire. Ce plăcut e să întâlnești un zâmbet feminin, parcă așa ți se mai încălzește sufletul. N-are nici ea bani, se scuză, altminteri ne-ar ajuta. Dar unde suntem, totuși? Nu e nicio plăcuță care să ne indice cum se numește stația.
Bine ați venit în Funcheira! avem să fim întâmpinați într-un târziu de un impiegat. E un sat uitat de lume. Un alt tren ajunge la peron. Daniel îl întreabă pe controlor dacă ne putem sui fără bani și bilet. Ghinion! Convoiul are mers de personal iar următoarea stație se află la doar doi kilometri depărtare. Fata urcă în vagon. Daniel ar vrea s-o urmăm. Lui îi cam zboară ochii după veverițe. Deschide mereu ziarul la pagina de mică publicitate de unde îmi arată cu extaz nudurile femeilor care se vând pe bani. Tot ce vreau este să ajung la Faro. Fata, așezată în compartiment, ne spune de la fereastră că am putea înnopta la ea. Nu-mi surâde deloc ideea. Simt că nu trebuie să mă opresc la jumătatea drumului. Următorul intercity e peste câteva ore. Tovarășul meu oftează. Îi rămăsese întipărit în suflet zâmbetul cu parfum de femeie, ascuns acum după geamul vagonului. Îmi rămâne totuși alături. Vai, ce frig e! În zare descifrez silueta unor munți. De-asta e rece! Începe să și plouă. Hai înăuntru, Daniel!
Ești nebun, vrei să intrăm fix în mijlocul lupilor? mă întreabă temător. Intru primul pe ușă, cu curaj. Ce am de pierdut? Se așterne tăcerea. De unde cu toții pălăvrăgeau, acum nimeni nu mai scoate un sunet. Suntem cântăriți cu amănuntul și nu așa, pe furiș, doar cu coada ochiului. Ne privesc de-a dreptul în față. Sunt vreo cincisprezece înghesuiți în micuțul bufet al gării. Câțiva bruneți îmi par a fi țigani. Cu toții sunt fermieri. Bună ziua tuturor! rostesc, rotindu-mă la 360 de grade. Daniel încearcă timid să mă imite. Am venit să ne mai încălzim un pic, afară e mult prea frig.
E clar: le-am încălcat teritoriul. M-ar înghiți bucuroși dintr-o îmbucătură dar se rezumă doar la a mă întreba din priviri... Cine dracu’ ești, impertinentule?! Îl aleg cu privirea pe liderul găștii. Lui mă adresez acum, încercând o spaniolă amestecată neputincios cu engleza. Rostesc aceeași placă ca și mai devreme, preotului din Alcacer do Sal. Nu cer vreun ajutor financiar ci doar să ne putem adăposti la căldură până la următorul tren.
Așa deci, avem un scriitor printre noi! mă chestionează cu ironie tuciuriul pe care în toată această vreme nu-l scăpasem nicio clipă din ochi. Și de ce mă rog n-ai bani pentru bilet? Urmează un scurt bombardament de întrebări: Adică vrei să-mi zici că tu călătorești în Europa fără niciun ban? Ce mănânci, unde dormi? Se poate trăi așa?
Vezi bine că se poate, doar sunt viu! Încerc să îi explic omului în spaniolă, pe cât mă pricep de bine, că am de suferit uneori, de pildă acum, când am fost dat jos din tren de controlor. Lămurindu-l, caut să îi țintesc insula de omenie din străfundul sufletului său de om simplu: toată suferința nu mai contează atunci când am ocazia să cunosc în compensare oameni și locuri de care, altfel, cu bani în buzunar, nu aș fi putut afla.
Îi simt cum s-au îmbunat de-o dată, cu toți. În schimbul vorbelor mele primim câte o bere fiecare, eu și Daniel. Viața bodegii își reia ușor cursul. Toată lumea urlă din nou a veselie iar copiii se tăvălesc unii peste alții. Bunica, surdă la toată hărmălaia din jur, moțăie pe un fotoliu ținând în brațe un țânc. Bărbatul ce îmi păruse a fi țigan îmi oferă o a doua bere. Nici nu apucasem s-o termin pe prima. E chiar barmanul, nu-l pot refuza. Scot din buzunarul genții harta Europei și îi punctez din deget traseul călătoriei. Urmează mirarea sa sinceră: Și chiar ai venit din Olanda până aici cu autostopul?
…Nu, în Spania m-am oprit! De acolo am luat autobuze și trenuri. Mai aveam ceva bani. Acum s-au terminat și sunt obligat să fac blatul la tren.
Omul nu mai știe cum să mă trateze mai bine: Ți-e foame? Ia de aici un sandwich cu brânză. Uite și o bere să te mai ungă, că ți-o fi frig. De aceeași ospitalitate are parte și camaradul meu. Daniel nu se poate opri din râs. Nu-i vine să creadă că am întors mânia în favoarea noastră, schimbând-o pe bunătate sufletească.
Gașca e pe cale să se spargă, mai toți urmează să plece spre case. Îi cer negriciosului să-mi scrie în jurnal, ca amintire, numele tuturor celor pe care i-am întâlnit astăzi aici. Îi las chiar și adresa blogului. Și ce dacă e în română, numele tot și le va putea recunoaște: Rui, Manuel, Matos, Costa, Paul, Alexandre, Manlios, Alcaide, Romeu, Vitorino, Calu, Manuel de Rosario, Mogueino, Idalecio, Rosmarinho, Pazarao, Cremilde, Matilde, Caralho, Ana Sofia, Atacha, Goncalinho, Pazamudo.
Numele din bodega gării Funcheira se întind pe mai mult de trei sferturi din filă. La finalul listei, omul mi-a schițat din albastrul pastei un trup dezgolit de femeie. Nu are cap căci artistul de ocazie nu a mai avut destul spațiu pentru a-l creiona, în susul gâtului. Detaliile picante fac deliciul schiței. O pereche de sâni sunt piperați cu niște sfârcuri cât toate zilele, îngroșate insistent din vârful minei de pix. Desenul pare să exprime o tinerețe coaptă: pieptul generos îi coboară molatec peste pântecul ei rotund, acolo unde pilozitatea pare să-i fi înăbușit într-o atmosferă ca de junglă zona pubiană. Să fie oare ea, femeia fără cap, sufletul comunității din Funcheira, mama, ca simbol al obârșiei comune? Nu știu. De un lucru sunt totuși sigur: Asta e Portugalia cea adevărată, dezgolită de falsitatea și egoismul vieții europene moderne, aceea care se trăiește doar pe bani!
***

Alcacer do Sal

Mă trezesc împuns în ceafă de o uitătură acută. Îmi taie carnea precum un bisturiu. Lama-i ascuțită îmi ajunge până la creier. Acum sunt deșteptat de-a binelea. Cine oare să fie omul care se holbează la mine? Ochii lui îmi pișcă întreaga ființă. Mă simt rușinat, dar nu sunt încă destul de conștient să-mi dau seama de ce anume. Unde mă aflu? Privesc amețit în jur. Cine e tipul care doarme întins lângă mine? Ah, da, îmi amintesc! Sunt încă în bancomat, la Setubal. Alături, își sforăie visele Daniel.
Bătrânul care mă fixează cu privirea intrase să retragă niște cash de pe card. El e ceasul meu deșteptător, unul cumplit de indiscret. Ce bine că am trecut peste noapte! Măcar am reușit să mă odihnesc câteva ore. E cam frig, dar sacul de dormit și-a făcut din plin datoria. A fost o interfață bună între pardoseala rece și corpul care încerca din răsputeri să-și prezerve căldura.
Daniel, s-a făcut ziuă! Bună dimineața! îi dau un ghiont camaradului meu. Se trezește alene. Ce oră să fie? Privește prin geamul ușii încuiate, înspre biroul de alături. Ceasul electronic de pe perete arată opt fix. E Duminică. Băncile sunt închise azi. Asta înseamnă că am mai putea ciupi încă vreo oră de somn, până să mergem la gară. Orice minut de odihnă contează. Nu se știe când vom mai putea prinde un astfel de culcuș. Ne întoarcem pe partea cealaltă, eu așezându-mi mai bine rucsacul sub cap.
Vrei să mănânci ceva bun? mă întreabă Daniel. Mai rămăseseră câteva prăjituri, în cutia pe care o primise azi noapte de la vânzătorul din cofetăria vecină. Mușc cu poftă dintr-un ecler. Ce bun e! Ador să mă trezesc mâncând ceva dulce. Acum, o țigară ar fi binevenită.
Daniel are chef doar să doarmă. Mie mi-a zburat de tot somnul. Frig, foarte frig afară. Plouase. Adăpostul băncii a fost ca o mană cerească. Îmi golesc vezica pe un zid și, imediat, aprind și țigara. Setubal e un orășel frumos. Perindându-ne ieri prin beznă, l-am găsit pustiu. Acum abia se trezește la viață. Mă aflu pe bulevardul principal, chiar lângă piața centrală. Palmierii își foșnesc discret frunzele. Vara, aici trebuie că va fi un paradis. Acum e încă iarnă iar localnicii stau cu toți ascunși prin case. Turiștii vor sosi abia prin mai. N-am nicio șansă să găsesc un job, am încercat asta fără succes în Lisabona. Prin primăvară, însă, da.
N-am timp să aștept până atunci. Sunt călător. Mi-am propus să ajung azi la Faro. Ce caut, nici eu nu știu. Mă voi lăsa în voia drumului. Voi da peste acel ceva, cu siguranță, la un moment dat.
Mă ascund din nou la căldura din bancomat. A început deja traficul. Oamenii intră să stoarcă bancnotele automatelor de bani. Eu, mai am doar zece euro. Sunt fericit pentru că, doar așa, fără bani, pot simți viața la modul ei veritabil. Ca turist, cu cărți de credit, n-aș fi putut gusta nicidecum din adevăr.
Îl trezesc pe Daniel, de data asta cu multă fermitate. La unșpe avem primul tren. Aș vrea să-mi clătesc fața cu puțină apă, să mă spăl pe dinți. Pentru asta va trebui să ajung cât de repede la gară.
Frig! Lui Daniel îi pare cam rău că n-am mai rămas lungiți în culcuș. Abia l-am urnit. Mai avem numai zece minute până la tren. Nu mai am timp pentru toaletă, aș pierde legătura. Tovarășul meu crede că vom fi prinși de controlori fără bilet și dați jos la prima. Acolo mă voi putea spăla. Nu avem nimic de pierdut, ne vom urca în următorul. Până la Faro sunt un pic peste două sute de kilometri, e încă dimineață și mai avem la dispoziție alte patru garnituri. Și ce dacă nu vom fi în Faro până diseară? Nu ne grăbește nimeni. Bancomate există pretutindeni. Asta ar fi varianta de rezervă. Eu sunt optimist: vom ajunge chiar azi!
O dată suiți în tren, insist să ne așezăm pe scaune. Daniel crede că e mai bine să rămânem în picioare, pe culoar, în așteptarea controlorului. Poate avem noroc să dăm peste unul mai milos. Măcar să ne zâmbească! Nașul apare. Biletele! Dăm din umeri. N-avem bani, dom’le! Daniel îi explică: trebuie să ajungem la Faro, să facem rost de ceva mărunți. Eu sunt un pelerin iar el îmi e ghid.
Controlorul își încovoaie buzele discret. Ah, a zâmbit, ce bine! Vestea bună e că nu ne va scrie amenda. Pe cea proastă o știu deja. Trebuie să coborâm la prima. Reușim totuși să parcurgem vreo patruzeci de kilometri, cel puțin așa socotim distanța după timpul scurs în tren. Personal, aș fi preferat o amendă. Dar măcar mă împac cu ideea că acum voi avea de văzut un sătuc tipic portughez.
Alcacer do Sal este halta în care debarcăm. Daniel crede că are o vagă idee despre orășel, cică mai trecuse pe aici. Eu sunt sigur că habar n-are unde ne aflăm, așa că ne uităm pe hartă. Mai avem destul până la Faro. Un om din gară ne spune că trebuie să mergem cam un kilometru pe jos până să dăm de centru. Prima fermă e cam departe. Mi-aș fi dorit să mă stabilesc o vreme la țară, să fi găsit un loc precum Kotthausen în varianta sa portugheză.
Rucsacul din spate mă omoară, îmi roade vertebrele încet și sigur. De ce a trebuit să-l umplu cu atât de multe boarfe? Mă gândesc să intru în prima biserică și să-mi donez toate hainele săracilor. Daniel, știi că azi e Duminică, zi sfântă? îl întreb, amuzat de gândul ce-mi despovărează un pic suferința. Bună ideea, cu biserica! Ferma, las-o să apară ca din senin, atunci când va fi momentul. Nu vreau să fac zig-zag-uri prin Portugalia în căutarea unui sălaș la țară. Prind totul din mers. Important este să nu stau, să nu zăbovesc orbecăind prin labirint. Popasurile îmi vor fi prilej pentru odihnă și regăsire.
E o grămadă de lume adunată azi la slujbă. Preotul cântă în portugheză, psalmi. Ce frumos sună! Oamenii șed pioși pe băncile de lemn, vechi precum secolele. Mă așez pe o treaptă de piatră, la intrare. Liturghia abia începe. Daniel preferă să stea drepți, în fața lui Dumnezeu și a slujitorilor Săi. Eu îmi pot ușura în sfârșit coloana de povara unor lucruri efemere pe care în trecut le numeam haine de firmă. Acum sunt doar niște cârpe, chiar prea multe.
Biserica e una micuță dar poartă amprenta sutelor de ani de catolicism. Pe băncile astea s-au rugat idolilor văzduhului părinții și străbunicii, generațiile de mult acoperite de țărâna timpului. Împrejur plutesc doar fantomele lor. Simt cum mi se încălzește sufletul. E pentru prima dată când asist la o slujbă catolică, total diferită de ritul bizantin. Admir costumele preoților. Poartă cizme lungi, până la genunchi. Pielea lor neagră, dată cu ceară, oglindește lumina lumânărilor. Pe trup, peste cămășile albe, îmbracă un veștmânt purpuriu, ca un fel de tunică. Observ și niște lanțuri la brâu, însemne ale unor vremuri medievale păstrate încă vii de tradiția creștină. În biserică totul pare că stă pe loc: piatra, oamenii, sfinții, cânturile. Iisus, dezbrăcat de orice opulență a aurului, stă răstignit în contrast cu fastul altarului. Nu așa, oare, ar fi trebuit să arate omenirea: săracă material și îmbogățită spiritual, urmând călăuzirea Mântuitorului? Orbit de luciul bogăției din lăcaș mi-e ușor să înțeleg: oamenii au urmat morala christică în răspăr. Urmează euharistia, semn că slujba e pe terminate. Ce păcat, ațipisem așa de bine!
Mă așez la coadă pentru a-i vorbi lui el padre. Alături de mine stă Daniel. Părinte, sunt un pelerin. Călătoresc în Europa fără bani, vin din Olanda și caut un loc în care să pot munci o vreme voluntar. N-am bani de bilet și nici de mâncare. Băiatul ăsta, Daniel, îmi e partener de drum până la Faro. Preotul vorbește doar spaniola. Vorbitorii de limbă engleză, în sud, îi numeri pe degete. Cuvintele îmi vin cu ușurință pe buze. Adevărul îl rostesc cu sufletul, chiar și în spaniolă. Părintele mă ascultă cu răbdare. Zâmbește. Daniel mă aprobă din când în când, dând afirmativ din cap. Preotul îmi întinde pe furiș, scuzându-și gestul în fața privirilor indiscrete ale enoriașilor, o bancnotă de zece euro. Fericit, îi schimb în prima cârciumă din drum. Jumătatea, biletul de cinci i-l dăruiesc lui Daniel. Solidaritate și egalitate! îi rostesc tovarășului meu.
Când o fi următorul tren? Mai avem două ore! Hai să cunoaștem un pic orășelul. Ținta ar fi postul de poliție. Vrem să întrebăm dacă ne pot ajuta cu două bilete de tren. Pe drum întâlnesc portocali, în grădinile oamenilor. Copil, îi găsisem doar în serele Grădinii Botanice din București. Ce-aș mai mușca acum dintr-una! Îmi aduc aminte de o ciornă mai veche a unui gând: te poți bucura de orice, de o floare, fără să trebuiască a o rupe. Fericirea înseamnă ceva mult mai intens. A poseda, poate oricine. A contempla, sunt puțini cei care reușesc să o facă.
La postul de poliție aflăm că legea nu are cum să ne ajute. Ar trebui să așteptăm până Luni, numai atunci ne putem adresa unei asociații de caritate. N-avem timp! Cei zece euro căpătați din buzunarul bisericii nu ne sunt de ajuns pentru bilete. Vom continua așadar să facem blatul. Înapoi, spre gară, am timp să citesc indicatoarele turistice. Alcacer do Sal este un loc călcat de pașii istoriei. Pe vârful dealului, ce altceva ar putea să fie ridicat decât un castel?!
În următorul tren ne așezăm în compartiment, ok Daniel? De data asta facem cum zic eu. Așa, avem șansa de a scăpa neobservați de naș, măcar vreo două stații. Peste jumătate de oră ne strângem amândoi mâinile. Planul ținuse. Nu fusesem dați jos la prima. Următoarea gară e peste alți cinzeci de kilometri. Am câștigat deci distanță!
Locomotiva se urnește iar controlorul nu întârzie să apară. Ne prefacem că dormim. Aud tonul imperativ binecunoscut: Biletele la control! E imposibil să mai jucăm teatru. Eu tac mâlc iar Daniel bâguie ceva în portugheză. Știu deja: trebuie să ne dăm jos la umătoarea.
***

Noapte bună, Daniel!

Sala de sport, casa mea provizorie, Castelul din Marinaleda, a răsărit pe un deal precum o cetate veritabilă. E greu să-l urci. Asta, mai ales dacă te întorci de la fiesta cu pași grăbiți iar primul drum pe care îl țintești este cel către WC.
La Candelaria a păstrat nestinsă văpaia timp de o noapte și o zi. După grătarul din fața cârciumii lumea a dansat la discotecă. Sub opaițul Lunii, huruitul motoarelor ambalate cu furie nu s-a oprit nici măcar pentru o clipă. Cei tineri fac întreceri de cai putere pe șosea, chiar în buricul satului. Aburii de alcool au îmbătat până și zorii dimineții când, iarăși, au ieșit cu mic cu mare în stradă. Nu vor cumva ca flacăra sărbătorii să se stingă.
Îi lăsasem în noapte, eu am plecat să dorm. La miez de zi, atunci când m-am trezit, un larg zâmbet îmi destindea fața. Să fi fost euforia de după joint-urile fumate aseară, lângă foc, împreună cu sătenii? Îmi propun să lenevesc până pe după masă. N-am mai făcut asta din Germania, din casa Anjei. Setubal, Faro și Sevilla, timpul în care am trăit homeless, îmi obosiseră fieșce fibră și os. Nu e ușor să te culci direct pe gresia rece din bancomat și nici pe băncile tari din sala de așteptare a camerei de gardă.
După ce am trecut cu ferryboat-ul apa lui Tagus mă văd în fine ajuns în Almada. E orășelul de pe malul celălalt, vecinul mai mic al Lisabonei, o mică provincie. Mulți trec de aici puntea, ziua, pentru a lucra în capitală. La întoarcere, ferry-ul e întotdeauna ticsit. Primii pași pe uscat îi fac întrebând cum pot ajunge la Setubal. Aș vrea să merg acolo chiar din seara asta. Cică ar exista un autocar direct. Aș mai putea lua și un bus până în Laranjeiro iar de aici trenul. N-am răbdare să compar între ele costurile dar cred că sunt aproape egale. Cel mai probabil, din eșecul încercării de a merge pe jos, încerc a sorbi cu privirea cât mai multe, variindu-mi așadar mijloacele de transport. Ceva îmi spune să aleg calea ferată. Din Laranjeiro, în doi pași, sunt la Corroios. În portugheză gara se cheamă comboio. În jumătate de oră am o legătură directă către Setubal. Plătesc cei doi euro și-mi pot mănânca relaxat crema de ciocolată păstrată în rucsac. Aștept să-mi ajungă vagonul la peron. Mai departe, n-am nicio idee ce voi face. Mai am în buzunar zece euro. Bate de fix iar trenul întră în stație. Oare așa arată un personal? În România l-aș fi confundat cu un intercity. Bună camuflare a sărăciei prin modernizarea infrastructurii. În fotoliul din compartiment încep să mă mai încălzesc. Azi a fost cam frig, vântul m-a șfichiuit până la oase. Mă trece un fior gândindu-mă la gerul care bate acum peste Germania. În timpul zilei, aici au fost zece grade pe plus.
Sunt în Setubal; ce să fac? La casa de bilete, nimeni n-are habar cât ar costa un dum până la Faro. Cică vreo doișpe euro, aflu într-un târziu. La ora asta nu mai e oricum niciun tren. Primul pleacă abia de dimineața.
Să găsesc un WC, asta ar fi o idee bună! Dar, și mai bine, hai să mă ușurez afară! Aprind țigara. Un tip, ținând în mână o pereche de blugi, îmi cere de fumat. Îi dau tutun și o foiță. Mă întreabă dacă vreau să-i cumpăr jeans-ii. Citesc marca: United Colors of Benetton. Vrea să mi-i dea în schimbul a douăzeci de euro. Îi furase, cel mai probabil. Au până și eticheta cu prețul: în magazin făceau optzeci. Ce aș putea face cu hainele, acum, când nu știu nici unde voi dormi la noapte? Un alt trecător îmi cere un foc …Cum, n-ai unde dormi? Poți veni la mine în noaptea asta. Locuiește aproape. Nu știu ce să fac. Tipul cu blugii îmi spune că nici el n-are adăpost. Bun, deci suntem doi. Refuz varianta acoperișului, va fi prima mea experiență de stradă.
Daniel își trece blugii în mâna stângă și astfel ne putem strânge amândoi dreapta. Suntem uniți de soartă, niciunul nu are culcuș sau bani în buzunar. Se prinde repede că nu-s turist. Dar, ce ești atunci? mă întreabă el surprins. Sunt primul pelerin pe care îl vede. Ce mai e și asta? Ești călugăr? Îi schițez cu degetul conturul călătoriei peste harta deschisă a Europei. Acum abia realizez că bătusem ceva cale pentru a ajunge tocmai aici.
Iată un hostal. Tragem aer îm piept și urcăm treptele. Bună seara doamnă, ar fi posibil să dormim pe un fotoliu? Afară e mult prea frig! Gazda mă întreabă ceva în portugheză, habar n-am ce. Daniel îi spune că sunt un călător fără bani. Nu ne poate primi, nici măcar în hall. Proprietarul locuiește în apropiere iar dacă ne vede acolo, femeia îmbrăcată în halat își va pierde job-ul.
Gara se închide abia la unu noaptea. Până atunci ne putem odihni oasele pe o bancă. Sau, ar fi mai indicat să mergem în autogară, în sala de așteptare? Poate că e mai cald acolo. Hai să încercăm să moțăim! Nu reușim. Femeia din scaunul de vis-a-vis cum de sforăie? Ne plictisim și ne mutăm la gară. Daniel mă roagă să-l aștept vreo cinci minute.
Lipsește deja de vreo jumătate de oră. Lumea se bagă în vorbă cu mine. Doi puștani mă întreabă ceva în portugheză. Nu știu ce înseamnă mortalha. În cele din urmă înțeleg că îmi ceruseră o foiță pentru a-și rula o țigară. Așa se spune în portugheză la papel de fumar. Aud un târșâit de pantofi. E Daniel care îmi spune că luase trenul până la stația învecinată. N-a avut noroc nici de data asta. Personalul de pază nu are destui bani să-i cumpere blugii. E mare sărăcie în Portugalia!
Aproape unu, ceasul. Suntem în siguranță, începând de acum avem parte de un culcuș. Daniel îmi dezvăluie că doarme aici de două nopți. Are până și aer condiționat dat pe cald. Dormitorul de ocazie se află în clădirea unei bănci. E camera cu aparatele de cash. După miezul nopții, nu va mai intra nici naiba aici. Setubal e ca și mort la ora asta. Totuși, prevăzători, decidem să mai așteptăm încă un ceas. Nu poți să știi ce rătăcit se trezește că vrea niște bani lichizi în portofel. Mașina de poliție a trecut, urinăm la colț de stradă și ne strecurăm înuntru. Ce bine e! Gresia ține cam rece la spate dar pot deschide sacul de dormit. Noapte bună, Daniel! Mâine vom lua împreună trenul până la Faro. Acolo, el trebuie să facă rost de niște bani: ajutorul social.
Daniel e din Algarve, în sudul Portugaliei. Faro este capitala regiunii. E musai să ne odihnim, mâine avem cale lungă de bătut. Cel mai probabil, odată prinși fără bilet, vom fi dați jos de controlori. Avem însă suficient de multe trenuri pentru a ajunge până pe seară. Sunt patru la număr iar eu mă aflu pentru prima dată în viață homeless.
Urc dealul Castelului și îmi aduc aminte de noaptea din Setubal. O compar cu momentul de acum, din Marinaleda. Am peste o mie de metri pătrați la dispoziție. Am suferit însă ceva pentru a urca până aici. Flamenco-ul gitanului de la cârciumă îmi sună încă viu în suflet. Ghitara și focul mi-au dat în clocot sângele, după atâta îngheț. Trăiesc pe viu prima fiesta. Mă gândesc la Daniel. A rămas în Portugalia, el nu și-a putut depăși propria graniță. L-am lăsat în Faro. Pentru mine a început episodul de cunoaștere a unei alte culturi. Nu asta înseamnă oare religare? A lega cap la cap, a uni piesele disparate de credință, obiceiurile și morala!
***

Crochiu

Noul meu amic din El Prado de San Sebastian, stația de autobuz din Sevilla, are ochi ca de chinez. Prin cele două porți de suflet deschise oblic spre lumină, Chino se adâncește în a mă studia cu creionul pe hârtia de desen. Sunt detaliile vieții, expresiile trupului meu. Îmi dăruiește un portret cu adevărat reușit. Va pleca să-și întâlnească niște prieteni, la o petrecere. N-are fir de tutun iar eu îi las cât să-i ajungă de două țigări. El îmi dă la schimb o cutie de Pepsi.
Mmm, ce bun e! Pe ultimul, cred că îl băusem în Bruxelles iar de atunci trecuse ceva vreme. Vorbim în engleză. Ce coincidență, Chino a lucrat în Amsterdam chiar la Shelter! Mă invită să-i vizitez orașul; Melilla este una dintre cele două enclave spaniole situate în Maroc. Băiatul își semnează schița iar pe verso-ul foii îmi notează adresa. Cine știe, poate că ne vom mai vedea. Autobuzul său e pe cale să plece. Întâlnirea e scurtă dar de suflet. Drumurile sunt pe cale să ni se despartă.
Apuc la dreapta, pe străduța primarului. Grafitti-urile din Marinaleda îmi amintesc de întâlnirea cu Chino. Vecinul îmi întinde pe fereastră telefonul său mobil: Uite, sună-l pe Gordillo!
Alo? La celălalt capăt îmi răspunde mesageria vocală. E și normal, primarul vorbește chiar acum la televizor. Femeia țintește cu arătătorul său drept clădirea postului local. Acolo, pe trepte, am să îl aștept. Sigur nu-i voi rata ieșirea. Doar ce apuc să urinez peste un zid. Ușurat, observ o siluetă. Hola! Usted es el senor Juan Manuel Sanchez Gordillo? Înainte de a deveni glas, răspunsul i se materializează într-o uitătură tăioasă. Stau față în față cu însuși primarul Marinaledei. Aidoma lui Chino, și el îmi scrutează trăsăturile, atitudinea. Privirea, inițial austeră, i se preschimbă deodată în căldură. Își aduce aminte: Da, parcă am vorbit ieri la telefon!
N-am unde dormi, e frig și e târziu. N-apuc să-i cer ceva că el îmi și prinde brațul. Vorbește prost engleza dar măcar o înțelege. Încerc să-mi exersez pe cât pot bruma de spaniolă învățată la Sevilla. Senor alcalde, quiero trabajar aqui como un voluntario!
Ajungem în fața sălii de sport. Zăresc câțiva oameni ce nu par a fi portarii. Costumele de antrenament care îi îmbracă vorbesc de la sine: bărbații sunt chiar antenorii. Unul se grăbește a deschide o debara. Scoate o saltea. Uraaa! Am să dorm pe moale. Încă o yală descuiată și pot zări niște pături îngrămădite înăuntrul încăperii. Se pare că nu sunt unicul oaspete găzduit de pavilionul sportiv, cu siguranță că mai dormiseră și alții pe aici. Omul îmi pune în brațe un reșou. Pardoseala vestiarului e din gresie; fără sursa de căldură frigul trebuie că-mi va prinde ființa. Cel puțin, am la dispoziție dușuri și o cameră numai a mea. De o vreme îndelungată nu mai avusesem parte de intimitate. În plus, e mult mai curată decât multe alte locuri prin care am dormit. Patul din casa Anjei, cocoțat la mansardă, aduna zilnic în așternuturi tot praful șantierului.
În vestiar gresia strălucește. Și ce dacă apa e un sloi! Un duș tot trebuie să fac. Centrala termică este inexistentă. Sunt în Andalucia, încălzirea se face aici prin panouri solare. Din nefericire Soarele apusese de ceva vreme. La cât de murdar mă simt după drum nici că mai contează temperatura apei. Oare am să deger? Așa, chiar că încep să intru în rolul personajului conturat de Chino, cel din crochiul în care mi-a fost dăruită atitudinea unui pelerin.
***

Gran Hotel de Marinaleda

Parcă aș locui într-un castel. Am la dispoziție o ditamai sala de sport. Cheia de la vestiarul fetelor o port în buzunar. Aici mi-am așezat temporar domiciliul. O să-i spun Gran Hotel de Marinaleda.
Când am ajuns, în prima zi, s-au împărțit gratis churros con chocolate, în fața primăriei. Se celebra ziua păcii. Azi este fiesta locală. Focuri în stradă, jamon, măsline murate, astea-s doar aperitivul. Petrecerea continuă cu fripturi la grătar. Urmează niște chorizo zemoși, câteva beri și vreo două joint-uri pe cale să le fumez cu un tip din Cadiz, singurul de aici care vorbește engleza. Uite un gitan! Părul lui negru și dat cu ulei pafumat strălucește la lumina focului. Și-l poartă perfect lins, strâns în coadă. Privindu-l, mi se pare că întrupează pe loc imaginea pe care mi-o formasem despre locuitorii din sudul Spaniei. Omul își apucă ghitara cu un gest delicat. Instrumentul pare a fi mai mult decât un obiect muzical. Este cutia de rezonanță a inimii. O ține cu palmele ca și cum și-ar strânge cu foc iubita în brațe. La primele sale acorduri mă înfior. În secvența improvizată de viață joacă el, prim personaj, împreună cu focul. Restul, figuranții, îl acompaniem cu văpăi din palme. Iarăși sosește niște bere, apoi iarbă și fiesta continuă…
Toată lumea e în stradă, atmosferă tipică pentru un sat din Junta de Andalucia. M-am oprit în Marinaleda pentru a gusta, nealterate, obiceiurile și cultura Spaniei. Din loc în loc, în fața câte unei case, vezi un pâlc de oameni adunați în jurul focului: familie, prieteni, vecini, copii, trecători și oricine are chef de-o vorbă. Este o fiesta unde se petrece cu sufletul. Localnicii îi spun La Candelaria. În vetre arde lemn de măslin. Mă întorc la castelul sporturilor în miez de noapte, gata încălzit. Am avut parte de atâta căldură sufletească încât nici că-mi pasă de vânt. Soarele din timpul zilei a fost și el o bună terapie. Mă întinsesem de dimineață ca o șopârlă, pe o piatră, în fața Castelului. De acolo, privind în sus, pot vedea literele de pe frotispiciu: Pabellon de Desportes Marinaleda. Mai încolo apare o emblemă. Peste ea își întinde aripile un porumbel al păcii: Una Utopia Hacia la Paz.
Când scriu în timp real îmi trebuie o viteză de reacție în plus față de scrisul contemplativ, cel inspirat de ideal. Desigur, contemplarea contează în ambele. Îmi place să privesc lucrurile ca și cum le-aș filma dar, mai nou, parcă le-aș transcrie de pe peliculă, din memoria retinei, direct pe laptop.
Primul impact cu Marinaleda e straniu. E pentru prima dată când mă aflu într-un sat în afara României. Autobuzul din Sevilla m-a adus aici, pe seară. Stația e chiar în centrul comunal. A fost nevoie să întreb pe toată lumea unde pot găsi locuința lui senor alcalde, primarul. Mă priveau mirați ca și cum aș fi evadat în costumul de clovn dintr-un circ ambulant.
…De unde o mai fi apărut și ăsta? …Uite-l tu cum cară rucsacul ăla! …E un turist englez rătăcit, un amărât! …O fi polițist? …Taci mă, e ăla care a vorbit cu primaru’, pe Juan Manuel în caută! Prezența mi-e cântărită din toate ungherele urbei.
Trec printre ei țintuind privirea înainte. Ajung chiar în mijloc. …Hola, Buenas tardes! Nu știu ce să cred: îmi place sau nu?! Chiar că sunt la țară: case micuțe, construite la unison, ulițe înguste, cam murdare și toți, cu mic cu mare, în stradă. Oriunde, pe trotuare sau în mijlocul drumului, pe iarbă, mă împiedic de pachete goale de țigări iar cutiile goale de cola zdrăngăne în vânt. Uite și un parc, pe partea dreaptă! E măricel. Văd un șantier în mijloc. Trebuie că se lucrează ceva pe timp de zi acolo. O fi un loc de joacă pentru copii?! Primăria e pe stânga, la ieșire: Ayuntamento de Marinaleda. Pe marginea trotuarului cresc portocali, la fel ca în Sevilla. Ăștia au fost deja scuturați, fructele sunt prea acre pentru a putea fi mâncate. Sunt poame sălbatice. Le-am încercat din prima zi. Țin de sete și au multă vitamina C, dar cam atât. Cum dă un pic căldura, oamenii încep să le scuture. Nu le vor storcite de parbrize ori pe jos. În Marinaleda, un singur portocal mai este colorat în oranj. Lângă el se înalță vioi un frățior vitreg: lămâiul.
Găsesc, în fine, casa primarului. E ultima de pe dreapta, din cartierul nou. Aici, în Las Casitas, toate fațadele sunt identice. Diferă doar plăcuța cu numărul. Este cartierul de locuințe sociale, construit de primărie. Tot aici stă și Senor Juan Manuel Sanchez Gordillo, primarul Marinaledei. Sun la ușă. În prag iese o femeie îmbrăcată cu un șorț de bucătărie. Îmi vorbește într-o spaniolă pe care, cu greu, reușesc să o înțeleg. E dialectul andaluz, nou la auz. Vorbește foarte repede, își mitraliază cuvintele. Își dă seama că sunt nou venit. Pe cine caut? Ah, da, pe alcalde. Nu locuiește aici. Trebuie să încerc la celălalt număr, acolo, la intrarea de alături. Sun dar nu-mi raspunde nimeni. Fac câțiva pași însoțit de femeie. Ciocăne în poarta unui alt vecin. Îl întreabă dacă știe ceva de Juan Manuel. Uite, îl caută omu' ăsta îi spune arătându-mă cu degetul: Cred că e englez!
Vecinul crede că primarul nu a revenit încă din Franța. Ba da! S-a întors! intervin eu intr-o spaniolă chinuită. Senor Gordillo n-a fost plecat în Franța, ci la Bruxelles, completez. Se schimbă situația și, o dată cu ea, dispare și suspiciunea cu care eram privit de cei doi interlocutori. Am rostit, cred, parola corectă. Aflasem informația asta la telefon, cu câteva zile în urmă, de la Manolo. Este unicul funcționar din primărie care vorbește engleza. Așa am luat cunoștință de calendarul primarului. Eram încă în Sevilla atunci când Manolo îmi spusese că Juan Manuel trebuie să se întoarcă curând din Belgia. Aveam deci să mai aștept vreo câteva zile, homeless, până ce voi putea obține personal din gura primarului permisiunea de a veni să muncesc voluntar în Marinaleda. Vineri l-am căutat din nou pe Manolo. El mi-a dat atunci numărul lui Gordillo pe care l-am sunat fără întârziere. Se întorsese din străinătate.
În următoarea zi, Sâmbătă, am cheltuit pe biletul de autobuz ultimii bani rămași din Portugalia. Făcea opt euro iar eu mai aveam în buzunar doar cinci. Completarea am fost nevoit să o cer în autogară, de la turiști. În nici zece minute mă aflam în fața ghișeului cu suma completă. Unii îl pot intitula cerșit. Eu zic că a face apel la solidaritatea umană sună politicos, fără a avea să-mi fac vreun reproș moral. Spaniolii dovedesc oricum mai multă compasiune decât olandezii. Cei trei euro de care aveam trebuință mi-au fost oferiți cu grație. În aceiași manieră, cu demnitate, i-am și primit. Situația a fost cu totul diferită față de Central Station, Amsterdam, unde abia obținusem câțiva bănuți pentru a putea intra la metrou.
Cu biletul în buzunar mă așez pe bancă. Am de așteptat vreo două ceasuri, până să bată de cinci la amiază. Învârt un cui; mi-e poftă de-un fum, chiar dacă am cumpărat cel mai ieftin tutun din magazin. De vis-a-vis, un tip notează ceva pe un caiet studențesc. Îmi cere niște tabac. Îi întind cutia de tablă. Rulează, aprinde și se cufundă din nou în notițele sale. Mă privește cu coada ochiului. Îmi studiază gesturile. Măi să fie, ăsta chiar mă desenează! Hai să vedem. Îmi schimb ostentativ poziția. Așa nu mai avem contact vizual direct, rucsacul masiv ne obturează calea de comunicare. Tipul nu pare deloc stânjenit. Să fi apucat deja să-mi rețină figura, în detaliu?! Îmi întinde foaia, apropiindu-se cu un zâmbet. Dar... Sunt chiar eu acolo! Băiatul are talent. Pe coala dictando nu e o caricatură, e chiar un crochiu foarte reușit. Facem cunoștință. El: un artist în devenire. Chino urmează facultatea de arte și se mai amuză făcând portrete și uneori graffiti. Eu: călător cu un bilet de voie în buzunar. Primarul îmi dăduse undă verde la telefon. Marinaleda, sosesc!
***