Soarele, cocoțat pe cer, îmi încălzește ființa. Eu, m-am plictisit așteptând. Spaniolii, în benzinărie, trec nepăsători. Autostopul, cred că e mai greu decât îmi imaginasem!
Șoferii mă ironizează: Cumpără-ți bă’ mașină! Mă așez pe o bordură în căutarea unei ocupații. Vreau să-mi iau gândul de la înjurăturile ce bucuros le-aș adresa tuturor burtoșilor care mă ocolesc cu scârbă.
Cărțile sunt tocmai la fundul rucsacului. N-am niciun chef să desfac calabalâcul pentru a scoate una. Îmi aduc aminte de Biblie. Am primit-o în dar de la Francine, la plecarea mea din Shelter. E o ediție de buzunar a Noului Testament, în engleză. Am ținut-o alături dar n-am avut chef să o și deschid. Hai s-o fac și-așa n-am altceva mai bun! Diavolul lui Papini l-am terminat încă din Amsterdam; acum pare că a venit vremea reconcilierii dintre cei doi Dumnezei ai lumii.
Deschid Evanghelia după Matei. Înaintând cu lectura descopăr fapte, idei pe care mi le însușisem de mult în convingere. Pentru mine Biblia este doar valoare epică și metaforă acordată eticii universale. Cu sufletul mă simt ca și cum aș fi citit-o. Ce păcat că toate aceste precepte morale au ajuns pe mâna unor obraji bisericești! Le-au schimonosit fața pur spirituală. De ce a fost nevoie să apară cea mai rapace religie de pe fața pământului, Creștinismul? Pentru ca, în loc să practice iubirea de aproape, să deschidă drumul arterelor de sânge în numele unor dogme?! Ce altceva decât cupiditate se ascunde în spatele canoanelor rigide? Ce este oare prozelitismul dacă nu o dorință lacomă de cucerire prin teroare și minciună? Și, totuși, deși pare o involuție, toate acestea vor duce în cele din urmă la o evoluție pe scala spiritului uman.
Ne aflăm în fața unui adevăr inexorabil: Creștinismul este o religie de colonizare! Culturi umane străvechi fură convertite, sub tăișul sabiei, sub titulatura lumii noi, de către europenii cărora li se așterneau la schimb comorile proaspetelor achiziții. Față și revers: Biserica a reușit să facă posibil un soi de digestie alchimică în athanorul materiei, acolo unde se modelează picătură cu picătură spiritul uman. A înlesnit emanciparea unor triburi care, altfel, în veci nu și-ar mai fi cunoscut urcușul pe scara cunoașterii de sine, de sub tutela unor credințe axate pe superstiții și ritualuri șamanice. Doar așa, urmare a conchistei, în coloniile cu sens de pepiniere de sclavi și evaluate în aur de către înalții prelați, au avut șansa să se nască individualități spirituale, lăsând la timpul trecut sinea colectivă în care își simțeau până atunci personalitatea, la grămadă. În plus, Creștinismul este religia care aduce cu sine modelul crucificării păcatului trupesc în cuiele morții, la schimb cu mult promisa pace eternă. Mântuirea este o formulă ce poate fi tradusă drept împăcarea directă (și nu prin intermediul prepușilor ancestrali, precum în credințele populare vechi) a vieții materiale, a corpului pe cale de descompunere, cu sinele universal.
Apuc să răsfoiesc doar câteva pagini din Biblie, visând către niște viitoare vremuri ale limpezirii conștiinței umane de scamele oricărei religii oarbe. Zăresc apropiindu-se un bărbat îmbrăcat în negru. Să fie un cioclu? Zâmbetul rece i-l iau ca pe un semn al neutralității sale față de oricare dintre lumile posibile, văzută ori ocultă. Omul nu aparține vieții celor vii dar nici tărâmului morții. E un popă. Vrea să afle care anume pasaj din Biblie îl citesc. După costum pare să fie pastor pocăit sau un martor de-al lui Iehova. Merge până la mașină întorcându-se cu niște broșuri. Mi le înmânează. Cică ar trebui să încerc a citi ceva nou. Îi răspund că doar cu asta mă ocup, cu noul. În decursul pelerinajului nu am loc pentru rutină. Sectantului cred că îi place formularea fericită. Mă întreabă unde vreau să ajung. Îi arăt cartonul și începe să râdă. Da, știu, în Spania autostopul este imposibil!
Pastorul își consultă soția, nu poate lua vreo hotărâre fără acordul ei. Se întoarce îndată cu răspunsul. Cred că doamna preoteasă mă simpatizase căci continuă a-mi zâmbi din depărtare. M-ar putea lua în mașină preț de câțiva kilometri, până la Xanadu. Acolo trebuie să cobor. Nicio grijă! mi se spune. Voi găsi un centru comercial imens, o benzinărie și o pârtie de ski.
Cum adică o pârtie de ski, întreb, într-un loc în care ninge o dată la suta de ani! Trebuie să-l urmez pe iehovist, doar așa voi putea afla. Mi-e egal. Să dorm cine știe câte alte nopți în benzinărie sau să mai înaintez cu încă doi kilometri, e totuna. În plus, ar fi o treabă să merg pe o pârtie unde oamenii se dau pe skiuri la douăzeci de grade, în plin Soare.
Cei câțiva kilometri au fost plini de evlavie. Pastorul mi-a oferit pilde, la fel ca florarul habotnic din parcarea de lângă Orleans. Este imposibil încă, pentru mintea celor mulți, să discearnă smerenia de gândirea pozitivă. Cea din urmă este un vehicul înspre evoluția spirituală, bucățică a ecuației universale. Strecurându-l pe Dumnezeu în discuție, sesizez că, deși nu mă refer deloc la acea barbă albă cu care îmi încrucișez privirea pe toți pereții bisericilor, pastorul începe să-mi prindă mesajul. Ne punem de acord: încercăm să rostim vocabula aceluiași adevăr; numai că unii l-au stabilit a fi o religie bazată pe credința chioară iar alții îl simt cu convingere, ca fiind cursul firesc al evoluției universale.
Loialul martor al lui Iehova mă avertizase: Xanadu este un fief consumerist! Cobor din mașina sa ticsită cu materiale de propagandă, lăsându-l a-și vedea mai departe de crezuri. Rămân în mijlocul parcării, zgâindu-mă la un mall imens. Nu-mi dau seama dacă e mai mare decât cel din Băneasa dar, cu certitudine, în România nu se schiază pe acoperișuri. Aici, lângă Madrid, da!
Pe cupola circului foamei de capital se fac bani din orice, pe seama naivității celor mulți. Intru în clădire, nu de alta, dar vreau să-mi golesc vezica. Scotocesc în stânga și-n dreapta: magazine peste tot! Numai eu, cu rucsacul în spate iar de el atârnându-mi cartonul de autostopist, nu-s venit la shopping. Copii chirăind, femei obeze îndopându-se isteric cu colesterol măcelărit la Burger King sau cu înghețate uriașe, hoți de buzunare români, turiști cu aparate foto… Văd popor, masele, în cel mai amplu sens al cuvântului. Cu toții și-au găsit loc la manejul generos al kitsch-ului de sub cupolă. Găsesc WC-urile, urinez la repezeală peste non-valoarea care și-a aflat menirea aici. Trebuie să sorb o gură de aer curat!
Spaniolii, ca și românii, nu și-au trăit încă sila de la apogeul capitalismului globalizat. Viitoarea soluție de conviețuire umană, următoarea variantă socială, nu se află așadar în măna latinilor. Va fi mai curând prefigurată de nații care s-au șters deja la fund după ce și-au înghițit ciosvârta de capital la conservă. Nordicii ar mai putea lansa o idee de compromis între societate și ființă, o economie cu spirit solidar. Din păcate sunt mult prea individualiști. Le lipsește milostenia sufletească, compasiunea, căci acesta se află în inima celor încă sălbatici, popoarele din est. Când rasele vor fi reușit să se amestece într-un sistem social cosmopolit, atunci se va da naștere unui modus vivendi natural echilibrat. Aidoma colonizării făcute de Biserică care, în numele credinței repovestite, a reușit emanciparea unor oameni ce se ocupaseră cu practicarea artelor divinatorii în cenușa superstițiilor de trib, globalizarea, la rându-i, va duce la MONDIALIZARE.
Plec, fără ca măcar să-mi pese că nu voi urca pe părtie. Ce aș fi putut vedea? Zăpadă artificială și un puhoi care încearcă să-și cumpere fericirea cu acea față a banului pe care este întipărită figura cezarului!
O mașină. Doi bărbați. Șoferul oprește în plină stradă. Cred că vor să mă întrebe unde merg, poate chiar să facă un gest de caritate luându-mă cu iei. Da de unde! Documentele la control! îmi răcnește unul dintre ei. Bărbatul scoate din buzunar o legitimație pe care mi-o vâră sub nas. Cei doi sunt polițiști în civil. Le părusem un autostopist, fără bani, și ce și-or fi zis: Hai să facem mișto de amărât! Nu mă arăt deloc surprins de ton. Scot cu calm actul din buzunarul genții. Cel din dreapta îl apucă, îl răsfoiește și îl miroase. Încep să râd în hohote. De ce dracu’ ar mirosi cineva un pașaport? Imediat aveam să mă lămuresc. Gaborul vârâse nasul în actele mele căutând urme de cocaină. Cum să am mă droguri dacă abia am ce mânca! le răspund și mai amuzat. Îmi returnează pașaportul și demarează în trombă, enervați probabil de răspunsul meu impertinent. Nu trec mai mult de câteva minute că aveam să-i revăd. Polițiștii îmi taie din nou calea. Cică ar fi primit prin stație descrierea unui român dat în urmărire pentru dolari falși. Omule, tu nu-nțelegi că n-am bani! Încep a privi cu suspiciune identitatea celor doi. Vor să-mi controleze geanta. Ceva e în neregulă, bărbații încep să mă descoasă cu insistență. Văzând că nu mă las intimidat șoferul flutură din nou legitimația. Mă somează să-i arăt portofelul. Bag în cele din urmă mâna în buzunar și scot o hârtie de zece euro… Ăștia-s toți! Omul o apucă, o privește îndelung și mi-o dă îndărăt. Vrea să le vadă pe celelalte. Intuise cumva că nu-s singurii mei bani. Ok, mai am două sute în bilete de câte cinzeci de euro. Asta îmi e întreaga avere. Tipul mi-i cere. Scot pe rând, ban după ban. Nu vreau să-i dau toată suma, deodată. Bărbatul întoarce prima bancnotă de cinzeci pe toate fețele. O miroase iar și mi-o înapoiază. Acum le vrea și pe celelalte trei. Asta nu se poate. Ori ți le dau pe rând, ori niciuna!
Tu tranquillo, hombre! îmi răspunde ...Suntem de la poliție! Acum chiar că nu îl mai cred. Vrea să-mi smulgă banii din mână. Opun rezistență iar el îmi țipă din nou să stau calm. Sunt tâlhari la drumul mare, nu polițiști! Profit de un moment de ezitare a hoțului și îmi strecor la repezeală săracele economii în buzunar. Le surprind privirile impacientate. Cei doi cântăresc împrejurarea, în stânga și-n dreapta. Din fericire strada e plină de oameni. Dădeau deja de bănuit. Dacă aș țipa s-ar aduna imediat mulțimea. Falșii polițiști demarează lăsând în urmă amintirea unui nor de minciună. Uf, bine că au plecat!
Ajuns în benzinărie, paznicul îmi confirmă: oamenii aceia sunt hoți! Îmi spune că asistase din depărtare la scenă. Păi, atunci de ce nu a intervenit?! Poate că gardianul nu a avut curaj, sau... Să fi fost complice?! Să spun că și de data asta universul a conspirat în favoarea mea cu toate forțele, ar fi de prisos!
Aveam să stau în acea stație de benzină până pe seară când, văzând că nu am nicio șansă reală cu autostopul, dezamăgit de egoismul spaniolilor, voi decide să mă întorc în Madrid. Îmi voi plăti biletul de autobuz pâna la Lisabona. Am presentimentul că totul în Spania este un fard ieftin cu care se pudrează fețele vestejite ale monezii!
***
