Am pornit de la nord la sud, la drum, spre oceanul de căldură și lumină. Mintea mi-e busola care nu mă minte niciodată. Orientarea prin spațiu și timp îmi e călăuzită de Soare. În suflet port esența fericirii. Gândirea e acum precum un pod care se construiește de la sine, în sinea sufletească.
Sunt în Portugalia. O adevărată aventură mi-a fost dată s-o trăiesc făcând autostopul. În Spania este practic imposibil, drept urmare a trebuit să mă reorientez. Am decis să mă întorc la Madrid după o noapte dormită la kilometrul 22 al autostrăzii, într-o benzinărie. Am avut noroc cu o mașină abandonată unde m-am adăpostit peste noapte. Altfel aș fi înghețat. De cum a răsărit Soarele încep să caut din nou un mod de a ajunge în Lisabona. Din nefericire, singura performanță este să înaintez cu încă alți doi kilometri. Așadar abandonez, pentru prima dată în călătorie, varianta autostopului. Aleg autobuzul. Costă ceva, e adevărat, dar măcar ajung la destinație. Știam că Spania e dificilă la capitolul autostop, dar nu credeam să fie chiar imposibil. Șoferii mă priveau ca pe o curiozitate, ca pe o maimuță. De ce n-are ăsta mașină?, păreau să spună. Cumpără-ți bă un bilet! îmi strigă un țigan cu mustață, înainte să urce la volan. La capitolul solidaritate și cosmopolitism spaniolii mai au încă multe de învățat.
Lisboa! Aici miroase a ocean, a bine, a viață. Am ajuns dis de dimineață, înainte de răsăritul Soarelui. Stația în care m-a lăsat autocarul se află la oarecare distanță de centru. Metroul nu apucase încă să-și deschidă ușile. Trebuie să aștept pe bancă vreo jumătate de oră până când să mă pot urca în primul. Până atunci, admir tabloul razei de răsărit sub care homeleșii de pretutindeni încep să se deștepte. Tocmai se trezesc de sub zdrențele cu care fuseseră înveliți peste noapte. Își întind oasele amorțite de piatra rece, căscând o ultimă gură de somn. Primul impact cu Portugalia a fost în autocar când, dintr-o dată, am început să visez că respir aer sărat mirosind a mare. Lăsasem în urmă Spania; acum, panourile de pe autostradă sunt scrise în portugheză. Simt în suflet multă bucurie. Locul mult visat, sunt pe cale să îl ating, în curând.
Întreb un paznic de la metrou cum să ajung în centru. Bolborosesc în săraca spaniolă pe care o cunosc. Cu uimire, înțeleg în întregime răspunsul venit în portugheză. Mai întâi trebuie să iau metroul roșu, câteva stații. Apoi să îl schimb cu cel verde. La Rossio aveam să fiu în buricul târgului. Străduțele înguste, pavate cu piatră montată în modele ca de mozaic, terasele cu cafea și cu fructe de mare pentru turiști, totul începea să se trezească la viață acum, dis de dimineață.
Caut un hostel în stânga și-n dreapta dar, în loc să cercetez atent, privirea îmi fuge peste fațadele căsuțelor rupte din paginile colorate ale poveștilor cu navigatori. Nu mai termin de admirat pastelurile orașului. Deodată îmi opresc ochii peste o firmă: Traveller's House. Unde mă aflu? Stai să văd: sunt pe Rua Augusta. Hostelul îmi pare a fi exact ce căutam, un loc ieftin unde să mă pot odihni pentru câteva nopți. Apăs soneria. Înăuntru, surpriză, îmi este dat să găsesc un art hostel.
La recepție mă întâmpină un spaniol. Vine din Badajoz iar pentru el Lisabona este un vis. Mai târziu, la amiază, voi fi descoperit că Traveller’s House este manageriat de un brazilian. Gui reușește să fie o gazdă extraordinară, un entertainer desăvârșit. În seara asta va găti o masă tradițională, un fel de tapas în varianta portugheză. Toți cei cazați, americani, brazilieni, asiatici, de oriunde, se vor aduna în camera mare. Vom sta la palavre, gustând din delicatese pe ritmul lichid al unui brazil drum'n'bass.
Înțeleg că Traveller’s House a câștigat cea mai înaltă distincție de specialitate, un fel de Oscar în lumea hostelurilor. Fac un duș și mă grăbesc să descopăr orașul. S-a făcut deja lumină iar din stradă aud deja lumea vorbind în portugheză. Sunt nerăbdător să-mi formez primele repere. Pășesc spre ceea ce îmi pare a fi marea. Se află la numai două minute de hostel. Ei bine, ce surpriză, nu e marea ci Tagus, cel mai lung râu din peninsula Iberică. Apele lui formează la vărsarea în ocean un estuar. Gura sa dulce căscată înspre apa sărată e atât de largă încât aș fi putut jura că e marea. Ca să ajung aici a trebuit să trec pe sub Martinho de Arcada. Iată-mă așadar în Praca do Comercio, practic la două minute de apă. La ora asta piața e pustie. Aud pe cineva cum mă strigă din spate. E un bărbat negru îmbrăcat într-un costum alb. Poartă părul lung iar peste plete și-a așezat șmecherește o pălărie cu boruri largi. Arată exact ca un contrabandist. Îmi cere un foc cu care-și aprinde jumătatea de joint din colțul gurii. Îi zâmbesc. Îmi răspunde cu aceeași monedă. Scoate de prin buzunare niște bucățoaie de hașis. În celălalt pumn ține ascuns un pungoi de iarbă. Nu mă înșelasem, este un traficant de droguri. Mă întreabă ce anume din marfa sa mă interesează. Aleg hașișul, este pur marocan. Miroase a Gibraltar. Purtăm o scurtă negociere. El ar vrea să-mi vândă cărămida maronie de cinci grame pe vreo douăzeci de euro. Eu îi zic de zece. Cădem la pace pe cinșpe. Facem târgul, ne strângem mâinile și ne continuăm fiecare treburile. Ajung la apă și-mi prepar rapid un joint. Malul e plin de bolovani, în jur descopăr cam multă murdărie. Cu toate astea, nimic altceva nu mă mai interesează. Sunt în Lisboa, e un vis pe care îl trăiesc viu, cu ochii deschiși. Trag primul fum și încep să derulez cu încetinitorul amintirile din cele opt zile de drum…
***
