Duminică am plecat din Remscheid, într-un final. M-am rupt de viața bună din casa Anjei care, fie vorba între noi, și-ar fi dorit tare mult un tată pentru Jonathan.
Anja m-a condus până la o benzinărie din apropiere de Cologne. Despărțirea, abruptă și cu ochi gata înlăcrimați. Începusem să ne atașăm unul de altul. Așadar, iată-mă singur, ținând în mână un carton pe care scriu Aachen - Bruxelles…
Frig, vânt, timp de vreo oră, până când să mă ridice cineva. Mă urc în mașina unui turc. Acum câteva zile ascultasem la radio niște folclor din Balcani. Puteam să jur că voi fi salvat de un otoman. Tot ceea ce sper este ca omul să vorbească engleza. Nu. Sunt nevoit să-mi exersez precarele competențe de germană. Ne înțelegem mai mult prin semne dar ce mai contează atâta timp cât mă conduce până la Aachen. Cobor într-un sens giratoriu, la începutul autostrăzii spre Liege. Îngheț deja de trei ore. Sper să nu împietresc aici. Dar ce mi-e dat să văd?! Soare! Raza îmi mai dezmorțește un pic carnea congelată de vânt și frig. De îndată ce redevin pozitiv oprește o mașină cu număr de Germania, doi nemți, un cuplu. Recunosc, am obosit să le spun tuturor aceeași placă a poveștii și să surprind pe fețele lor curiozitatea și uimirea într-un melanj de invidie cu admirație. Totuși, conversația face parte din arta autostopului. Șoferul nu trebuie sub niciun chip să se plictisească. Am noroc cu nemții. În scurtele lor pauze de tăcere vorbesc aproape în șoaptă unul cu altul. Cobor într-o benzinărie lângă Liege. Pe cine mi-e dat să întâlnesc…?
E englez, din Essex. Merge la Amsterdam. Se întoarce din Spania și scrie un jurnal de călătorie. Trăiește așa, nomad, de vreo cinci ani, cu mici pauze. Îmi pare în regulă, deci îi dau adresa de la Shelter Hostel, auzindu-l că e în căutarea unui job. Mâncăm niște ciocolată. Omul e pe drum, nedormit, de vreo două zile. Îi aruncă și cățelului o bucățică de dulce. Ei sunt doi, mereu alături, nu se plictisesc niciodată. M-ar tenta să trag o fugă până la Amsterdam. Mă las în voia sorții. Dacă englezul oprește o mașină în drum spre Olanda, atunci îl însoțesc. Iar dacă aveam să găsesc eu pe cineva spre Bruxelles, voi lăsa nordul pe altădată. Fatalitatea (spune-i cum vrei: destin, soartă) face așa încât să ne separăm drumurile. Îmi iau la revedere de la englez. Un tip care tocmai ce-și pregătește banii de benzină îmi spune că merge la Bruxelles. Îl aștept să plătească și ne apropiem de mașină. Ce surpriză îmi e dat să trăiesc…
...Ești român? îl întreb. Skoda sa albastră poartă numere de Arad.
...Da, și tu? se bucură compatriotul. Îmi arunc bagajul pe banchetă, printre multe alte valize. Omul se întoarce dintr-o vacanță la schi în Austria. Mâine va începe din nou nou serviciul, după pauza de sărbători. Laurențiu lucrează în Bruxelles, la Parlamentul European.
Auzi, tu ai unde dormi în noaptea asta? mă întreabă cu un ușor accent bănățean. Am în plan să caut un hostel. Laurențiu se oferă să mă ajute. La el nu mă poate caza din păcate. Are deja câțiva colocatari. După vreo sută de kilometri de autostradă intrăm în oraș. Laurențiu vorbește cu cineva la telefon, în română… Hai mă, n-ai tu o cameră liberă? Am întâlnit un tovarăș român și n-am unde să-l culc în noaptea asta. Răspunsul, se pare, e de bine. Adresa, când ajungem, este lângă Place du Trone, adică în plin buricul târgului. Blocul e populat numai de români, îmi zice Laurențiu. Aveam să primesc imediat confirmarea pe viu. De pretutindeni, de pe scară, din apartamente, aud vorbindu-se în română. Ne deschide ușa o fată gravidă… Faneee, dă și tu televizoru' ăla mai încet că nu-nțeleg ce zic oamenii ăștia! Din sufragerie urlă știrile Antenei 1. Laurențiu se interesează de niște chei. Nu sunt aici. Trebuie să urcăm încă un etaj unde dăm peste cel pe care omul meu îl sunase. E un fel de administrator. Ar exista un pat disponibil dar în cameră mai locuiește cineva. Și ce dacă! Un alt etaj, o altă ușă. Deschide un moldovean cât un munte. Nea Petrea merge pe patruzeci. Cu el aveam să dorm în noaptea asta, împărțind împreună camera și fiesta transmisă de Etno TV. Televizorul cântă muzică populară. Din când în când, mai vine la rând câte o manea. Nea Petrea pare fericit ascultând ciocârlia, între cei patru pereți ai vieții sale. Locul este, de fapt, o garsonieră dublă. În fiecare colț stă îngrămădită câte o dormeză, semn că acolo atmosfera este de obicei una ticsită de lume. În aerul închis se face simțit un iz de usturoi. E cald, am un pat la dispoziție, iar asta e tot ce mă interesează. Laurențiu mă ajutase enorm, culmea, fără să-l fi rugat nimic, fără a trebui să plătesc vreun sfanț. Trebuie să plece spre casă dar înainte îmi pune pe masă câteva beri și un sandwich de mâncare. Mai rar se întâlnește o asemenea generozitate, mai ales venind din partea unui român. Ne dăm întâlnire pentru a doua zi de dimineață în Place du Luxembourg. Îmi va fi ghid în clădirea Parlamentului.
Înainte să mă pun în pat mai stau la o bere de vorbă cu Nea Petrea. E bucuros că are cui povesti viața. Simt cum mi se închid ochii, cufundându-mă într-o lene călduță. Mă culc pe fundalul sonor de Etno TV. Intru în lumea viselor cu un zâmbet larg pe buze, minunat de seara românească ce îmi este dat să o trăiesc în capitala Europei unite.
***
