Culori de Lisabona

Nu încetează să mă uluiască. Lisabona e atât de diferită față de tot ce am văzut până acum încât nu o pot compara cu nimic. E un oraș unic și nebun, nebun de tot. Dar în nebunia lui e extraordinar. Stăteam pe balcon, trăgând dintr-o țigară, când un negru mă reperează din stradă... Hei man, psst, psst, want some hash, some cocaina? Tengo good stuff! Asta se întâmpla chiar sub privirea poliției. Sunt fericit că am atins Portugalia dar încă nu știu de ce anume să mă bucur mai întâi: de ocean, de plaje, de Lisboa în general sau să-mi ofer un pic de divertisment? Știu doar că vreau să descopăr cât mai multe...
Plecând din nou în recunoaștere, trebuie să fac un pic uz de hartă. Am de găsit o adresă ce am primit-o de la Gui, managerul de la Traveller’s House. Mi-a spus de un hostel care s-ar putea să lucreze cu voluntari. Experiența deprinsă la Shelter Jordan din Amsterdam înseamnă o carte de vizită bună, sunt sigur, în cazul în care voi găsi ceva de lucru. Caut Oasis Backpackers, în Barrio Alto. Țin deja minte un scurt traseu pe care mi l-am făcut studiind harta, înainte de plecare. Dacă tot mă îndrept în direcția apei hai să trec și pe la Cais do Sodre, gara centrală. Vreau să aflu prețul unui bilet până la Cascais. Mâine aș trage o fugă până acolo, poate chiar un pic mai departe. Am găsit pe internet un camping și e chiar lângă ocean. Ies pe Rua Augusta, apuc drept spre Tagus, ajung în Praca Do Comercio, o iau la dreapta pe Rua do Arsenal și uite gara în fața ochilor. Până la Cascais, aflu de la automatul de bilete, un drum depășește cu un puțin doi euro. O țintă a traseului o atinsesem deja. Acum hai să văd ce e cu hostelul, dacă pot găsi ceva de lucru voluntar. Țin dreapta pe Rua de Sao Paulo și dau de Elevador da Bica. Cele șapte coline ale Lisabonei le poți sui oricând în timpul zilei cu funicularul. În ceea ce mă privește aleg să urc la pas, chiar dacă panta străzii e destul de abruptă. Lifturile sunt pentru leneși sau pentru infirmi. Gâfâind ușor, mă văd ajuns la Travessa do Cabral. Asta înseamnă practic niște scări ce fac legătura cu alte străduțe. Hostelul, Oasis Backpackers, îl găsesc pe Rua de Santa Catarina. Managerul lipsește. Înțeleg de la recepționer că echipa de cleaneri este deja completă. Nicio șansă deci să se elibereze vreun job curând. Plec, cu gândul de a vizita castelul. Zidurile lui tronează deasupra orașului, de pe înălțimea colinei vecine cu Barrio Alto. Umbra lui Sao Jorje o poți vedea de oriunde. Este locul din timp, aidoma altor orașe medievale, de unde a pornit evoluția cetății. Cobor de pe Santa Catarina și o iau din nou spre Augusta. În capăt, Rossio e un fel de kilometru zero al Lisabonei. În câteva minute sunt în Praca dos Restauradores. Mai trecusem pe aici în drum spre Miradouro de Sao Pedro de Alcantara, o terasă-parc cu largă priveliște de pe pălăria orașului. În Amsterdam îmi lipsiseră teribil de mult băncile. În Lisabona e absolut firesc să vezi lume stând la taclale în plină zi, tineri sărutându-se sau homeleși dormitând alene. Aproape că uitasem imaginea lor după atâtea luni petrecute în nord... Cum e să lenevești pe o bancă, în pace, iar Soarele să-ți alinte pielea și sufletul?
În Restauradores găsesc Kitsch Hostel. Un pat din dormitorul de doișpe costă opt euro. Nu arată chiar rău, putea fi cu mult mai kitsch: acum doar îl frizează. Măine mă voi muta. Traveller's House face aproape dublul prețului de aici. Mai am cu mine doar o sută de euro. Nu sunt departe de situația în care mă aflam în Amsterdam, atunci când tocmai ajunsesem acolo.
Din Restauradores apuc pe Rua da Madalena și încep să urc colina de vis-à-vis având în față corpul bine sculptat al Castelului de Sao Jorge. Urc la întâmplare pe străduțe, fără să mai folosesc harta. N-am niciun motiv să o fac. Orice fundătură stă cumva în umbra zidurilor fortăreței. Tot ce trebuie să știu sunt punctele cardinale. Pentru asta e nevoie să înveți a deschide ochii larg spre Soare. Apuc la întâmplare pe Rua Castelo de Sao Jorge. Un alt hostel în drum. E de fapt o casuță foarte simpatică. Or avea vreun job disponibil? Nimic! Urc și mai sus pe stradă și dau de gura castelului. Înghite bani, biletul de intrare costă. Nu-mi permit să arunc rația zilnică de supraviețuire pe o lecție de istorie prea-bine învățată: în Salzburg, spre exemplu. Prefer să mă plimb printre cotloanele din împrejurime, acolo unde imaginația modelează din țesutul trecutului un adevăr universal-viitor. Pășesc peste viața Lisabonei medievale. Ce bine că oamenii de aici nu prea au investit recent în renovarea fațadelor! Măcar așa le pot vedea autenticul. Sunt conservate foarte bine de trecerea secolelor, judecând în comparație cu un oraș deteriorat precum Bucureștiul. Pe o bancă, îmi rulez o țigară iar fumul ei are efect psihotrop. Cuprind cu privirea fațada din mozaic colorat a unei căsuțe din poveste, cu ferestre mici, de unde o babă își privește în gol, înapoi, trecutul… De la geamlâcul ei vede proiectate pe cer, ca niște oglinzi reflectând apa, sufletele atâtor generații ale orașului. Balcoanele și rufele atârnate în plin Soare mă fac să mă aflu în plină oază de latinitate. Lângă mine se oprește un negru. Ce și-a zis? Blond și cu ochelari: pradă! Joc încă într-un film de Bergman și nu într-o peliculă semnată Julio Medem. Oamenii Portugaliei au pielea pictată de Soare. Deosebirile între culorile ființei umane sunt datorate înteruperii comunicării active între rase, o dată cu ruperea continentelor tectonice. Abia acum, printr-o întoarcere a polilor, distanțele interasiale încep să-și cizeleze atavismele, începând să țeasă o individualitate nouă: Omul Cosmopolit. L-aș numi mai degrabă Omul Universal. Negrul mă întreabă în engleză dacă vreau să cumpăr niște hașiș. Cară în cealaltă mână niște brățări de piele, înfășurate.
Pornesc mai departe expediția de cucerire a vârfurilor cetății. Dau peste statuia unui conquistador. De acolo pot vedea clar încotro să mă îndrept: Miradouro das Portas do Sol. Orice om și-ar dori să locuiască aici. E zona cea mai scumpă și exclusivistă a orașului. Din păcate peisajul e un pic murdărit de vânzătorii ambulanți dintr-un târg ițit ca prin minune. Sau, poate că m-am obișnuit prea tare cu obsesia nordică a curățeniei și disciplinei?! Trebuie să recunosc: Lisabona este un oraș murdar care cam pute. Nu trădează defel metehnele gintei latine. De la poarta către Soare mai am de trecut vreo două colțuri de stradă până să ajung la Palacio Belmonte. Este un alt castel, unul în variantă ceva mai nouă, renascentistă. Mă simt ușor amețit, dar amuzat, de diferențele dintre epoci, situate amândouă în același sit arhitectural, la numai câteva case distanță. Cobor spre malul apei. Ajung la Panteao Nacional (Igreja de Santa Engracia). Față de pompa și fastul catedralelor germanice asta pare o mânăstire. Pe măsură ce ating mai mult sudul Europei, locașurile Bisericii Catolice sunt mai apropiate de dimensiunilor umane. Desigur, proporțiile rămân gigantice dar, măcar, se desfășoară pe orizontală. Așa le poți vedea turla, crucea, și nu ești nevoit să orbești încercând să atingi proporțiile verticale ale ambiției sectei creștine.
Habar n-am cum ajung să mă plimb pe Rua de Jardim do Tabaco. Pardon, știu! Am vrut să văd Muzeul Militar. Nimic impresionant acolo, cel puțin pe dinafară. Îmi imaginez că nici pe dinăuntru, căci armele sunt doar simbolul slăbiciunii umane și nu al puterii. Urmează ceva mai interesant: Casa do Fado. E locul unde stă expusă cultura iberică. Cum n-am bani pentru bilet, prefer să descopăr latinitatea pe străzi, venind chiar din inima vie a orașului. Excursia se oprește în momentul unui accident. Ciocnirea a fost din vina unui tramvai, din acelea cu un singur vagon, stând mărturie vremii când Lisabona nu începuse încă să adere capitalismului globalizat. Tramvaiul a intrat frontal într-un taxi. Emblema Mercedes a acestuia, simbolul satisfacției materiale, a avut ceva de suferit în urma încolăcirii de fiare. Mă îndrept spre hostel. Trebuie să mănânc ceva din bunătățile gătite de Gui și să asist de pe canapea la seara de vin portughez. Oare vreau într-adevăr să trăiesc o vreme în orașul ăsta? Îmi place, dar ceva îi lipsește. Să fie cultura nordică cea care, dacă s-ar mai îndulci un pic, amestecându-se cu sângele cald din sud, ar putea crea o civilizație evoluată? Deocamdată, oamenii au nevoie de timp să circule, să vadă, să împrumute unii din spiritul altora, pentru a putea apoi să pună totul în aplicare. La cosmopolitism mă refer...
***

Traveller’s house

Am pornit de la nord la sud, la drum, spre oceanul de căldură și lumină. Mintea mi-e busola care nu mă minte niciodată. Orientarea prin spațiu și timp îmi e călăuzită de Soare. În suflet port esența fericirii. Gândirea e acum precum un pod care se construiește de la sine, în sinea sufletească.
Sunt în Portugalia. O adevărată aventură mi-a fost dată s-o trăiesc făcând autostopul. În Spania este practic imposibil, drept urmare a trebuit să mă reorientez. Am decis să mă întorc la Madrid după o noapte dormită la kilometrul 22 al autostrăzii, într-o benzinărie. Am avut noroc cu o mașină abandonată unde m-am adăpostit peste noapte. Altfel aș fi înghețat. De cum a răsărit Soarele încep să caut din nou un mod de a ajunge în Lisabona. Din nefericire, singura performanță este să înaintez cu încă alți doi kilometri. Așadar abandonez, pentru prima dată în călătorie, varianta autostopului. Aleg autobuzul. Costă ceva, e adevărat, dar măcar ajung la destinație. Știam că Spania e dificilă la capitolul autostop, dar nu credeam să fie chiar imposibil. Șoferii mă priveau ca pe o curiozitate, ca pe o maimuță. De ce n-are ăsta mașină?, păreau să spună. Cumpără-ți bă un bilet! îmi strigă un țigan cu mustață, înainte să urce la volan. La capitolul solidaritate și cosmopolitism spaniolii mai au încă multe de învățat.
Lisboa! Aici miroase a ocean, a bine, a viață. Am ajuns dis de dimineață, înainte de răsăritul Soarelui. Stația în care m-a lăsat autocarul se află la oarecare distanță de centru. Metroul nu apucase încă să-și deschidă ușile. Trebuie să aștept pe bancă vreo jumătate de oră până când să mă pot urca în primul. Până atunci, admir tabloul razei de răsărit sub care homeleșii de pretutindeni încep să se deștepte. Tocmai se trezesc de sub zdrențele cu care fuseseră înveliți peste noapte. Își întind oasele amorțite de piatra rece, căscând o ultimă gură de somn. Primul impact cu Portugalia a fost în autocar când, dintr-o dată, am început să visez că respir aer sărat mirosind a mare. Lăsasem în urmă Spania; acum, panourile de pe autostradă sunt scrise în portugheză. Simt în suflet multă bucurie. Locul mult visat, sunt pe cale să îl ating, în curând.
Întreb un paznic de la metrou cum să ajung în centru. Bolborosesc în săraca spaniolă pe care o cunosc. Cu uimire, înțeleg în întregime răspunsul venit în portugheză. Mai întâi trebuie să iau metroul roșu, câteva stații. Apoi să îl schimb cu cel verde. La Rossio aveam să fiu în buricul târgului. Străduțele înguste, pavate cu piatră montată în modele ca de mozaic, terasele cu cafea și cu fructe de mare pentru turiști, totul începea să se trezească la viață acum, dis de dimineață.
Caut un hostel în stânga și-n dreapta dar, în loc să cercetez atent, privirea îmi fuge peste fațadele căsuțelor rupte din paginile colorate ale poveștilor cu navigatori. Nu mai termin de admirat pastelurile orașului. Deodată îmi opresc ochii peste o firmă: Traveller's House. Unde mă aflu? Stai să văd: sunt pe Rua Augusta. Hostelul îmi pare a fi exact ce căutam, un loc ieftin unde să mă pot odihni pentru câteva nopți. Apăs soneria. Înăuntru, surpriză, îmi este dat să găsesc un art hostel.
La recepție mă întâmpină un spaniol. Vine din Badajoz iar pentru el Lisabona este un vis. Mai târziu, la amiază, voi fi descoperit că Traveller’s House este manageriat de un brazilian. Gui reușește să fie o gazdă extraordinară, un entertainer desăvârșit. În seara asta va găti o masă tradițională, un fel de tapas în varianta portugheză. Toți cei cazați, americani, brazilieni, asiatici, de oriunde, se vor aduna în camera mare. Vom sta la palavre, gustând din delicatese pe ritmul lichid al unui brazil drum'n'bass.
Înțeleg că Traveller’s House a câștigat cea mai înaltă distincție de specialitate, un fel de Oscar în lumea hostelurilor. Fac un duș și mă grăbesc să descopăr orașul. S-a făcut deja lumină iar din stradă aud deja lumea vorbind în portugheză. Sunt nerăbdător să-mi formez primele repere. Pășesc spre ceea ce îmi pare a fi marea. Se află la numai două minute de hostel. Ei bine, ce surpriză, nu e marea ci Tagus, cel mai lung râu din peninsula Iberică. Apele lui formează la vărsarea în ocean un estuar. Gura sa dulce căscată înspre apa sărată e atât de largă încât aș fi putut jura că e marea. Ca să ajung aici a trebuit să trec pe sub Martinho de Arcada. Iată-mă așadar în Praca do Comercio, practic la două minute de apă. La ora asta piața e pustie. Aud pe cineva cum mă strigă din spate. E un bărbat negru îmbrăcat într-un costum alb. Poartă părul lung iar peste plete și-a așezat șmecherește o pălărie cu boruri largi. Arată exact ca un contrabandist. Îmi cere un foc cu care-și aprinde jumătatea de joint din colțul gurii. Îi zâmbesc. Îmi răspunde cu aceeași monedă. Scoate de prin buzunare niște bucățoaie de hașis. În celălalt pumn ține ascuns un pungoi de iarbă. Nu mă înșelasem, este un traficant de droguri. Mă întreabă ce anume din marfa sa mă interesează. Aleg hașișul, este pur marocan. Miroase a Gibraltar. Purtăm o scurtă negociere. El ar vrea să-mi vândă cărămida maronie de cinci grame pe vreo douăzeci de euro. Eu îi zic de zece. Cădem la pace pe cinșpe. Facem târgul, ne strângem mâinile și ne continuăm fiecare treburile. Ajung la apă și-mi prepar rapid un joint. Malul e plin de bolovani, în jur descopăr cam multă murdărie. Cu toate astea, nimic altceva nu mă mai interesează. Sunt în Lisboa, e un vis pe care îl trăiesc viu, cu ochii deschiși. Trag primul fum și încep să derulez cu încetinitorul amintirile din cele opt zile de drum…
***

Suflet european

Nea Petrea e cizmar de meserie; moldovean get beget, dintr-o comună de pe lângă Suceava. Are trei copii. Sunt școliți tustrei. A muncit în Irak, în timpul comunismului. Cu banii și-a putut face un rost, o casă, o gospodărie. Apoi a început să coasă papuci din piele. Îi vindea la en-gros-urile de haine. Nici asta n-a mai mers. A venit criza. A fost nevoit să plece din țară. Acum, în Bruxelles, lucrează în construcții. E zidar. Îi spun că tocmai am terminat de renovat un apartament în Germania. Îi arăt palmele; sunt pline de bătături. Erau mai moi decât pernițele unei pisici, înainte să fi plecat, anul trecut, din România. Acum s-au bătătorit de la fierul de glet. Râde. Pe șantier la el se muncește științific. Materialul e aruncat pe perete printr-un furtun iar abia apoi vine muncitorul care, cu dreptarul, nivelează tot. Mă culc. Sunt sătul de discuțiile despre mortar și moloz. Sorb un pahar de bere mai întâi. Alcoolul are efect de somnifer după o zi înfrigurată de așteptat prin benzinării. Adorm, după cum îți spuneam, cu televizorul lăsat deschis pe Etno TV. Trebuie să mă trezesc la șapte, atunci când Nea Petrea pleacă la lucru.
Mă ridic din pat. Vai e prea devreme! În România e deja lumină dar aici Soarele răsare un ceas mai târziu. Pe ecranul televizorului joacă o horă. Nu mai pot adormi. Opresc din telecomandă festinul românesc. Pentru mine va începe o zi de internaționalism. Mă voi vedea cu Laurențiu în fața clădirii Parlamentului. Până atunci, mai am câteva ore bune. Aș putea vedea Centrul vechi. Cobor din bloc, pe Trone, apucând înspre Palatul Regal. Dau de Muzeul de Artă, fac dreapta și intru pe o stradă în pantă. Pot zări deja silueta Catedralei. Turla ei înaltă e cel mai bun reper, în loc de hartă. În toate burgurile din vest, e o lecție clară, Domul înseamnă că te afli în centru.
Nu știu ce să zic... Arhitectura îmi pare inspirată de cea franceză dar, cu toate astea, se simte și un alt element, cel flamand. Culmea, străduțele îmi trezesc stranii amintiri legate de Lipscanii Bucureștiului. Să fie poate faptul că dau oriunde peste clădiri în renovare iar străzile înguste sunt cam desfundate?! În Centrul vechi din Bruxelles sunt o grămadă de cârciumioare, una lângă alta, cu profil mediteranean. Toate sunt închise, desigur, la ora asta devreme. Aud ceasul Primăriei din Piața mare. Bate de nouă jumătate. Aproape că nu-mi dau seama cum a trecut timpul, rătăcind. E momentul să mă îndrept spre Place du Luxembourg, acolo unde am fixat întâlnirea cu Laurențiu.
Ajung mai devreme. Am învățat să apreciez bine timpul de când călătoresc fără ceas. Îmi iau ca unitate de măsură pulsul sufletesc. Laurențiu e foarte punctual. E zece punct. Îl urmez și intrăm amândoi în clădirea uriașă. La recepție este nevoie să prezint pașaportul. Mi se face o fotografie și apoi amabilul funcționar îmi înmânează badge-ul de vizitator. Urcăm la etajul al treilea. Aici se află birourile delegației române. Laurențiu este unul dintre cei trei secretari care lucrează în biroul unui deputat european. Trec în grabă pe lângă ușa Elenei Băsescu. Urmează cea al lui Vadim. Ha ha, uite-l și pe Becali! Îmi și închipui cum se întâlnesc cei trei pe coridoare discutând unul despre Steaua, altul despre iredentismul maghiar. Domnișoara Elena, cel mai probabil, tace. Ce ar putea să spună mai mult decât prețurile magazinelor din Milano sau despre șampania cu spumă de Monte Carlo? Și totuși au ceva în comun, le curge în sânge același venin: Traian Băsescu. Acest nume a devenit o adevărată obsesie. Românilor, știu, le place să clevetească. În cazul președintelui este ceva mai mult decât o bârfă de mahala. Băsescu trezește o isterie națională fie că este vorba de apreciere sau de contrariul ei.
Laurențiu îmi face cunoștință cu una dintre cele două colege, o ardeleancă cu ochii incredibil de albaștri. Coborâm în cafeneaua Parlamentului să ciugulim micul dejun. Eu beau numai o cană cu lapte. În cafeterie e democrație totală. Deputați, funcționari, cu toții se întâlnesc acolo la o vorbă și-o gustare. E timpul să urcăm pentru a continua turul clădirii.
Vizitez sala mare a plenului iar Laurențiu îmi explică poziționarea parlamentarilor în funcție de importanța grupurilor politice cărora le aparțin. Cele mai multe locuri le deține, desigur, PPE. Extremiștii precum Vadim sau Gigi au alocat un colțișor unde se înghesuie la grămadă. Urmează o altă sală, cea a comisiilor. E mult mai mică și înțeleg că acolo se întrunesc deputații numai când au de discutat probleme punctuale. Urcăm la ultimul etaj. De sus se poate vedea frumoasa panoramă a orașului. De la înălțimea clădirii îmi susțin ideea legată de globalism, în discuția pe care o port cu Laurențiu. Este masca cu care a fost condamnat mondialismul să-și trăiască istoria contemporană. Cele două fețe ale monedei sunt de fapt aceeași piesă. Tot ce diferă este felul în care banul cade pe masă, după ce va fi fost aruncat în aer cu degetul opozabil. Vezi viața precum o economie globală? În acest caz, mulțumește-te să cumperi orice, cu banii din profitul obținut, mai puțin evoluția. O mână o poate curăța pe cealaltă. E chiar evoluția spiritualității umane, aceea care va salva în viitor titulatura unei societăți mondializate. Fața curată a monedei poartă numele de cosmopolitism. Sper că o dată cu timpul, individualitatea, care acum este ținută în lesă la nivel național, se va putea transfera benefic asupra oricărei ființe umane, acum, prin amestecarea cetățeniilor în bolul cu politică mondială. În trecut, omului îi dicta conștiința apartenenței sale la gintă, apoi la trib iar mai târziu la familie, ca bază a societății statale. Un stat nu poate exista într-o stare naturală, de aceea viața necesită deocamdată să fie instituționalizată în cadrul familiei (un mic stat în stat). Omul nu simte încă un sine doar al său, în exteriorul delimitărilor consangvine. Individul este parte, trup și suflet, eu-lui național. O dată, însă, cu dispariția barierelor de orice fel, mai cu seamnă ale celor culturale, individul își poate dezvolta un eu unic, pe măsură ce granițele fizice se dizolvă. Aceasta a fost posibilă și datorită globalizării economice care, ce-i drept, a stat la originea formării însăși a Uniunii Europene. Mă bucur că Laurențiu mă completează…
Viitorul Uniunii este practic evoluția în comun a statelor, bazată pe încurajarea dezvoltării regionale. Fiecare națiune reprezintă o raion economic, cultural-geografic, și este bine să rămână așa, chiar dacă legile de la centru caută să aibă o aplicabilitate universală, la nivel de individ și nu de teritoriu. Cel puțin, astfel ar trebui să se întâmple.
Coborâm din nou în biroul euro-deputatului român, acolo unde o pot cunoaște pe cea de-a doua colegă a lui Laurențiu. Le povestesc din călătorie și îi surprind privindu-mă cu o curiozitate firească dar și cu un soi de admirație față de asumarea unei vieți nomade. Sunt, în viziunea lor, un exemplu iar asta mă bucură.
S-a făcut deja miezul zilei și trebuie să apuc spre Paris. Mi-am propus ca diseară să beau liniștit o bere în barul unui hostel. Laurențiu insistă să mă conducă cu mașina până pe autostradă. Mă va lăsa în siguranță într-un loc de unde-mi voi putea începe autostopul. Mă repet, așa ceva mai rar mi-a fost dat să întâlnesc la un român trăind în străinătate. Cei mai mulți încearcă să uite de unde au plecat. Ajungem în benzinărie. E momentul să ne luăm rămas bun, dar nu înainte ca el să îmi facă un ultim cadou. Îmi oferă o bancnotă de douăzeci de euro, în semn de apreciere și de într-ajutorare venit din partea celor trei conaționali pe care i-am întâlnit astăzi. Sunt de-a dreptul impresionat și onorat. Românii încă mai au suflet!
***

Folclor

Duminică am plecat din Remscheid, într-un final. M-am rupt de viața bună din casa Anjei care, fie vorba între noi, și-ar fi dorit tare mult un tată pentru Jonathan.
Anja m-a condus până la o benzinărie din apropiere de Cologne. Despărțirea, abruptă și cu ochi gata înlăcrimați. Începusem să ne atașăm unul de altul. Așadar, iată-mă singur, ținând în mână un carton pe care scriu Aachen - Bruxelles…
Frig, vânt, timp de vreo oră, până când să mă ridice cineva. Mă urc în mașina unui turc. Acum câteva zile ascultasem la radio niște folclor din Balcani. Puteam să jur că voi fi salvat de un otoman. Tot ceea ce sper este ca omul să vorbească engleza. Nu. Sunt nevoit să-mi exersez precarele competențe de germană. Ne înțelegem mai mult prin semne dar ce mai contează atâta timp cât mă conduce până la Aachen. Cobor într-un sens giratoriu, la începutul autostrăzii spre Liege. Îngheț deja de trei ore. Sper să nu împietresc aici. Dar ce mi-e dat să văd?! Soare! Raza îmi mai dezmorțește un pic carnea congelată de vânt și frig. De îndată ce redevin pozitiv oprește o mașină cu număr de Germania, doi nemți, un cuplu. Recunosc, am obosit să le spun tuturor aceeași placă a poveștii și să surprind pe fețele lor curiozitatea și uimirea într-un melanj de invidie cu admirație. Totuși, conversația face parte din arta autostopului. Șoferul nu trebuie sub niciun chip să se plictisească. Am noroc cu nemții. În scurtele lor pauze de tăcere vorbesc aproape în șoaptă unul cu altul. Cobor într-o benzinărie lângă Liege. Pe cine mi-e dat să întâlnesc…?
E englez, din Essex. Merge la Amsterdam. Se întoarce din Spania și scrie un jurnal de călătorie. Trăiește așa, nomad, de vreo cinci ani, cu mici pauze. Îmi pare în regulă, deci îi dau adresa de la Shelter Hostel, auzindu-l că e în căutarea unui job. Mâncăm niște ciocolată. Omul e pe drum, nedormit, de vreo două zile. Îi aruncă și cățelului o bucățică de dulce. Ei sunt doi, mereu alături, nu se plictisesc niciodată. M-ar tenta să trag o fugă până la Amsterdam. Mă las în voia sorții. Dacă englezul oprește o mașină în drum spre Olanda, atunci îl însoțesc. Iar dacă aveam să găsesc eu pe cineva spre Bruxelles, voi lăsa nordul pe altădată. Fatalitatea (spune-i cum vrei: destin, soartă) face așa încât să ne separăm drumurile. Îmi iau la revedere de la englez. Un tip care tocmai ce-și pregătește banii de benzină îmi spune că merge la Bruxelles. Îl aștept să plătească și ne apropiem de mașină. Ce surpriză îmi e dat să trăiesc…
...Ești român? îl întreb. Skoda sa albastră poartă numere de Arad.
...Da, și tu? se bucură compatriotul. Îmi arunc bagajul pe banchetă, printre multe alte valize. Omul se întoarce dintr-o vacanță la schi în Austria. Mâine va începe din nou nou serviciul, după pauza de sărbători. Laurențiu lucrează în Bruxelles, la Parlamentul European.
Auzi, tu ai unde dormi în noaptea asta? mă întreabă cu un ușor accent bănățean. Am în plan să caut un hostel. Laurențiu se oferă să mă ajute. La el nu mă poate caza din păcate. Are deja câțiva colocatari. După vreo sută de kilometri de autostradă intrăm în oraș. Laurențiu vorbește cu cineva la telefon, în română… Hai mă, n-ai tu o cameră liberă? Am întâlnit un tovarăș român și n-am unde să-l culc în noaptea asta. Răspunsul, se pare, e de bine. Adresa, când ajungem, este lângă Place du Trone, adică în plin buricul târgului. Blocul e populat numai de români, îmi zice Laurențiu. Aveam să primesc imediat confirmarea pe viu. De pretutindeni, de pe scară, din apartamente, aud vorbindu-se în română. Ne deschide ușa o fată gravidă… Faneee, dă și tu televizoru' ăla mai încet că nu-nțeleg ce zic oamenii ăștia! Din sufragerie urlă știrile Antenei 1. Laurențiu se interesează de niște chei. Nu sunt aici. Trebuie să urcăm încă un etaj unde dăm peste cel pe care omul meu îl sunase. E un fel de administrator. Ar exista un pat disponibil dar în cameră mai locuiește cineva. Și ce dacă! Un alt etaj, o altă ușă. Deschide un moldovean cât un munte. Nea Petrea merge pe patruzeci. Cu el aveam să dorm în noaptea asta, împărțind împreună camera și fiesta transmisă de Etno TV. Televizorul cântă muzică populară. Din când în când, mai vine la rând câte o manea. Nea Petrea pare fericit ascultând ciocârlia, între cei patru pereți ai vieții sale. Locul este, de fapt, o garsonieră dublă. În fiecare colț stă îngrămădită câte o dormeză, semn că acolo atmosfera este de obicei una ticsită de lume. În aerul închis se face simțit un iz de usturoi. E cald, am un pat la dispoziție, iar asta e tot ce mă interesează. Laurențiu mă ajutase enorm, culmea, fără să-l fi rugat nimic, fără a trebui să plătesc vreun sfanț. Trebuie să plece spre casă dar înainte îmi pune pe masă câteva beri și un sandwich de mâncare. Mai rar se întâlnește o asemenea generozitate, mai ales venind din partea unui român. Ne dăm întâlnire pentru a doua zi de dimineață în Place du Luxembourg. Îmi va fi ghid în clădirea Parlamentului.
Înainte să mă pun în pat mai stau la o bere de vorbă cu Nea Petrea. E bucuros că are cui povesti viața. Simt cum mi se închid ochii, cufundându-mă într-o lene călduță. Mă culc pe fundalul sonor de Etno TV. Intru în lumea viselor cu un zâmbet larg pe buze, minunat de seara românească ce îmi este dat să o trăiesc în capitala Europei unite.
***

Lumea de vis-a-vis

Pun punct celor patruzeci și opt de epistole redate public, așa cum am schițat capitolul Călătoriei indiscrete. În cele câteva luni petrecute aproape de nordul geografic am reușit să-mi fac o bună încălzire în ale scrisului, așternându-mi cuvintele peste o iarnă și-un ger. Învârt înspre sud acul busolei ce o port cu mine în suflet. Parcă mi-aș juca la ruletă viața dar, în locul mizei pe bani, îmi pun gaj întreaga ființă. Dacă voi câștiga, voi putea fericit împărți totul cu o lume întreagă. Orișicum… Ce am de pierdut?!
Am schimbat, o dată cu direcția, și pasul și optica prin care văd a fi colorată lumea. Încep așadar un nou titlu al călătoriei, sub același generic fără bani, desigur. L-aș putea intitula Lumea de vis-a-vis. Este chiar visul aventurilor de peste mări și țări, acela pe care îl avusesem în copilărie, atunci când închideam ochii plutind și dând un ocol Pământului. Blanca îmi spunea mai demult, pe când mă aflam încă alături de ea în Amsterdam, că ar trebui să mă mut în nacela unui balon. Întinzându-mă acum către zbor, parcă aș începe să trăiesc ursita. Pe măsură ce îmi deschid tot mai larg aripile, descopăr a-mi fi scris propriul scenariu de viață. Mă surprind transpus în pielea personajului pe care îl interpretez, urmărind direcțiile regizorale ce mi le imprim în mișcările sufletului. Înaintând în rol, devin un pelegrin plecat să-și descopere destinul, așa cum îi este el desfășurat în cartea vieții. Dar hai mai bine să încep cu statusul pe care l-am postat pe Facebook:
…Să-mi beau cafeaua de dimineață în Bruxelles, la cafeneaua Parlamentului European iar seara o bere în Paris, în Montmartre, înseamnă că autostopul chiar a mers bine. Azi a fost mult Soare peste vestul Europei.
***