Mă întind la o călătorie cu mine și, prin mine, în universul numelor proprii. Consoanele, îmblânzite, dansează în ritmul imaginației iar vocala, stilul, este răsuflarea care-mi dă puls. Sunt câteva iluzii, prenumele cărora le amestec acum rezonanța. La rostirea lor o voce mi se deslușește clar în timpan…
Schimbă-ți numele în fiecare zi, timp de o mie de zile, doar pentru a afla cine ai devenit cu adevărat. Păstrează-te curat interior pentru a te putea dezbrăca în public de temeri.
Dacă fugi, din frică de ofilire, ea va continua să te urmărească prin prezent, către viitor.
Când trecutul ți se relevă în clipa prezentă, în fotografia unor acțiuni greșit înfăptuite, ferește-te să-l negi, să i te opui, socotindu-l acel trecut pe care vrei să-l uiți. Acceptă-l așa cum a fost. El poate oricând deveni, din nou, prezent și chiar viitor, atâta timp cât ești “anti” a ceea ce el a vrut să fie. Continuitatea este cea care leagă clipa revolută de cea prezentă, adică acceptarea a tot ceea ce a fost, așa încât momentul evoluției către viitor să se poată înfăptui de la sine.
Sunt artizanul eternității ce are să mi se întâmple. A încerca să-mi schimb complet identitatea înseamnă să-mi rup viitorul de propriul trecut, să-l ascund sau să-l șterg definitiv de pe fața pământului. Or, chestiunile rămase nerezolvate din trecut se vor întoarce atunci și-mi vor acapara clipa, ucigându-mi falsa identitate aleasă până când cea originară va ieși din nou la lumină. Moartea însăși e o “naștere în răspăr”, așa cum și negația se neagă pe ea însăși.
