Am ajuns ieri după amiază. Am facut autostopul, direct de pe autostradă, cu cartonul în mână. M-au luat niște francezi, foarte ok tipii, care călătoreau cu o rulotă. M-am distrat super bine cu ei pe drum. Știi doar cum sunt francezii, vorbăreți. Când am ajuns nu aveam nici hartă și nici cea mai mică informație despre oraș. Așa că am fost nevoit să întreb lumea, pe stradă, în ce direcție să o iau spre centru. Primii pe care i-am găsit au fost niște puști, un cuplu, care s-au arătat foarte plăcut surprinși de faptul că nimerisem, de capul meu, într-un oraș cu totul nou. Mi-au arătat direcțiile importante. Pe drum zăresc un tip cu un rucsac precum al meu, în spinare. Îl întreb, desigur, dacă vorbește engleză. El pare foarte bucuros să-mi răspundă că, da, vorbește. Francez, deasemenea. Ne-am împrietenit imediat. Tocmai ce ajunsese și el în Salzburg, venind din Bratislava cu autostopul. Așa că ne-am apucat să căutăm împreună cazare. Primul loc pe care îl găsim este un hostel care are, din păcate, doar un singur pat liber. Tipa de la recepție ne dă însă telefonul unui alt loc iar când sunăm aflăm că acolo mai sunt două paturi neocupate, pentru noaptea asta. Îi sugerez francezului meu să se cazeze la primul hostel, căci avea un argument de neclintit: recepționera era tare frumoasă. Îl aștept să-si ducă troacele sus pentru ca apoi să mă conducă spre cel de-al doilea hostel, acolo unde aveam să mă și cazez. În cele din urmă, toată această împărțeală a noastră privind cazarea s-a dovedit o foarte bună potriveală. Hostelul lui era destul de aproape de autostrada din care trebuia să facă, a doua zi, autostopul spre Elveția iar al meu, la mică distanță (cel puțin așa credeam) de drumul spre Germania. Risc să mă repet... Nu există coincidențe ci SINCRONICITATE. La hostelul meu am avut drept vecin de cameră pe un domn în vârstă, aproximativ 65 de ani, care, după ce am schimbat câteva cuvinte de prezentare, îmi spune în română... “Știi, eu m-am născut în România. Sunt sas. Am plecat din țară pe când aveam vreo cincisprezece ani, prin 1957”. Wow! Am stat cu el de vorbă întreaga dimineață de azi, în limba română, evident. Omul nu uitase niciun cuvânt chiar dacă trecuseră mai bine de cinzeci de ani de când nu o mai vorbise. O alta chestie drăguță (o potriveală năstrușnică) s-a întâmplat, tot aseară, după ce m-am despărțit de francezul împreună cu care am cutreierat prin centrul vechi al orașului. Intru într-un bar, pe la 2.00 noaptea, să beau o ultimă bere, înainte de culcare. De-odată apare un tip care o întreabă pe barmaniță dacă vorbește engleză. Ea vorbea, căci conversase și cu mine, mai devreme. Drept pentru care tipul îi cere câte ceva de mâncare, mai precis o porție de cartofi prăjiți. Îl intreb de unde vine iar el îmi zice, surpriză, că din Franța. Ha! Era cel de-al treilea francez pe care îl întâlneam pe ziua de azi! Omul își propusese să ajungă la Ierusalim călătorind numai pe jos, pe picioare. Mi-a zis că face un pelegrinaj, urmând exemplul lui Iisus. Mai întâlnisem eu la Linz un italian care voia să parcurgă întreaga Europă cu bicicleta. Dar să mergi atâta drum pe jos, mi s-a părut un pic cam extrem. Dacă însă reușește, va fi cel mai tare! Tot soiul de oameni, întâlnesc, scumpa mea.
Acum mă duc să vizitez Salzburg-ul, care e un oraș absolut superb, poate chiar mai frumos decât Viena. Am decis să mai rămân și în noaptea asta. Am simțit o vibrație pozitivă atunci când am ajuns. Munți, rîu, un castel, casa lui Mozart, un centru medieval a la Praga … în concluzie multe lucruri de făcut și vizitat! Mă bucur enorm că am ajuns aici căci, prefer să trec în fugă peste niște orașe industriale din Germania, decât să pierd o vizită în această bijuterie a Austriei. Of, ce tare mi-aș fi dorit să vezi și tu! Dau un semn mai târziu, după ce am mai multe impresii. Te îmbrățișez!
PS1: Am uitat să-ți zic cum am reușit să fac autostopul dinspre Linz. Întreaga dimineață de ieri am cercetat în amănunt locurile bune și găsisem, așa credeam cel puțin, două. Primul, pe o bretea care ieșea către autostradă iar celălalt lângă o benzinărie, un pic cam goală însă. Avantajul celui de al doilea punct era că, exact după benzinărie, se găsea un semafor și o stație de autobuz, așa că șoferii care ar fi vrut să mă ia ar fi putut opri fără probleme. Mă așez la locul stabilit, cu cartonul în mână, și încep să fac semne tuturor. Nu trec însă nici zece minute că și apar de undeva, de nicăieri, doi puștani cu rucsace. Erau autostopiști ca și mine. Pe cartonul lor scria Nassau. Englezi! Mă întreabă unde vreau sa ajung și le zic că fie la Salzburg, fie undeva în Germania, depinde de noroc. Ei îmi povestesc cum stătuseră fără succes o jumătate din zi prin zonă, până când au avut norocul să dea peste un tip de treabă care le-a spus despre un loc foarte bun pentru autostop, chiar pe autostradă. Apoi, cei doi mă întreabă dacă vreau să ne cuplăm. Bineînțeles! Mergem cu toții spre gară, de unde luăm un autobuz preorășenesc și, cam în jumătate de oră, ajungem în respectiva suburbie aflată chiar lângă autostradă. Apare însă o altă problemă… Cum să trecem de gardul de protecție și cum să găsim un loc, o bretea adică, unde mașinile să și poată opri?! Ne-am tot rătăcit timp de vreo oră, până să găsim acel loc bun în care, culmea ironiei, am întâlnit pe alții ca noi, o pereche, care mergeau înspre Olanda. Un pic cam ambițioși, aș zice! Deși, dupa câte îmi povestea punkistul din Viena care a ajuns o dată tocmai în Norvegia, nimic nu e imposibil. Ne separăm cu totii, astfel încât să formăm trei grupuri distincte, fiecare cu direcția sa. Cred că francezii mei au oprit după nici zece minute de așteptare. Ei bine, cam asta fu povestea primului autostop adevărat.
PS2: Am cutreierat astăzi prin tot centrul vechi al Salzburg-ului. Am urcat inclusiv la castel. Wow! Ce panoramă! A meritat să plătesc cei șapte euro pentru bilet. Cred că am stat peste două ore acolo dar, cum nu port ceas, pot doar să aproximez timpul. În acel castel se află expusă vederii celui care vrea s-o înțeleagă, întreaga istorie a orașului și nu numai cea a Salzburg-ului ci a tuturor așezărilor medievale din Europa (cea civilizată). La începuturi, un nobil mai înstărit împreună cu supușii săi își făceau o cetate cu ziduri înalte, pe un deal sau o ridicătură, pentru a se putea feri din calea neamurilor prădătoare. Mai toți supușii erau soldați și doar câțiva aveau meserii absolut necesare cetății. Ăștia erau breslașii. Așa știau ei să își prezerve viața și să evolueze. Apoi, pe măsură ce au evoluat, au ieșit dintre zidurile cetății și au creat, la baza ei, o așezare care s-a tot lărgit o dată cu diversificarea meseriilor, până la stadiul de burg în toată regula. Astfel au apărut și universitățile și oamenii de cultură, inclusiv geniile precum Mozart. Doar în acest mod s-a putut cizela spiritual ființa umană. Mă întreb, însă, dacă românii vor înțelege vreodată asta. Mă tem că nu căci, mă uitam printre miile de turiști de aici cum, dintre toți, românii sunt cei mai necivilizati, urmați fiind îndeaproape de italieni și, abia apoi, de negri. Măcar ăștia, chiar dacă s-au dat jos recent din baobab, au un respect pentru ceea ce nu au văzut niciodată în viața lor, de la maimuțe la roboți. Mă bucur că am plecat din România! Și da, normal, ai dreptate... Acolo n-aș fi întâlnit niciodată o lume normală, căci nu e vorba de vreo genialitate la oamenii pe care i-am cunoscut până acum, cât de firescul uman. Sunt ființe care știu ce înseamnă solidaritatea și dorința de evoluție, nu doar ură, ranchiună și epatare. În plus, faptul că întâlnesc atâția oameni mă ajută să adun o mulțime de povești pentru viitorul scenariu. Pup. Mâine dimineață intenționez să plec spre Germania. Astăzi mă mai relaxez în Salzburg. Wish you were here!
joi, 30 septembrie 2010
miercuri, 29 septembrie 2010
Călătorie indiscretă: 2. Primul autostop. Linz.
Aseară am ajuns la Linz. Am plecat de la hostelul din Viena pe la prânz. Am luat metroul și am coborât la stația stabilită. Dar, surpriză, acolo n-am găsit nici în ruptul capului strada pe care trebuia să apuc. Așa că am început să tot întreb trecătorii unde este autrostrada. Nimeni nu știa și, mai ales, nimeni nu vorbea engleză. Am tot rătăcit având în spinare rucsacul plin, parcă, cu bolovani de râu în loc de boarfe până ce am intrat într-o Billa să-mi iau o sticlă cu apă. Nu mai puteam de sete (a fost o zi fierbinte iar de la atâta cărat începusem să transpir). Acolo, la cassa, mi-am zis că ar fi bine să mai arunc o întrebare cuiva, despre autostradă. Am nimerit, în sfârșit, peste un tip care nu era nici turc, nici cocalar, nici boșorog și care a putut să-mi explice în engleză pe unde să o iau. Trebuie să-ți zic că umblând prin cartierul ăla de la periferia Vienei lumea se uita la mine, purtând ditamai rucsacul în spate, ca la o mare ciudățenie. Am urmat exact indicațiile tipului, mergând preț de vreo oră pe jos, până ce am ajuns la o benzinărie Shell. Acolo mă aștepta o surpriză foarte plăcută. Benzinarul, un tip cu barbă roșie și figură tipică de neamț vorbea o engleză “a la carte”. Ne-am împrietenit și, după ce mi-a povestit întreaga lui viață, inclusiv despre cum este căsătorit cu o americancă, așteptând să-i iasă actele de emigrare în SUA (motiv pentru care și știa atât de bine engleza), mi-a “vândut” câteva din secretele hitchhiking-ului. Eu, între timp, începusem deja să întreb șoferii, în special pe cei cu mașini de Germania (pentru că autostrada duce până pe acolo), dacă mă pot lua până la Salzburg. Oamenii, unii dintre ei nici nu mă băgau în seamă, alții îmi răspundeau din vârful limbii cum că nu au drum acolo. Cam puține mașini. Aștept timp de vreo oră și încep să mă întreb dacă chiar voi reuși. Dar, dincolo de îndoieli, îmi reiau zâmbetul pe față și, cu și mai multă voință, continuu să întreb mai departe. La un moment dat zăresc că se îndreaptă spre benzinărie un punkist cu un rucsac mare și un cățel mic, negru și tare dulce. Autostopist și el. Zece ani de experiență în domeniu! Un bun prilej să iau exemplu. Mi-a fost oferit pe tavă acest exemplu, îmi spune mai încolo benzinarul (care îl cunoștea pe punkist), pentru că, cică, în ultima vreme, autostopiștii sunt din ce în ce mai rari. Punkistul mergea undeva mult mai aproape decât mine, la un festival de muzică (punk, evident). Așa că a putut găsi destul de repede o mașină care să-l ia, cu cățel cu tot. Îmi zic... “Dacă ăsta, cu creastă-n cap și cu cățel, a reușit atunci mie (chiar dacă nu vorbesc germană, căci asta era de fapt problema) n-are cum să nu-mi iasă”. La ceva vreme după ce-a plecat punkistul zăresc oprită, undeva mai departe, o mașină cu număr de Linz. Mă îndrept înspre acolo iar la volan, o doamnă mai în vârstă aștepta. O întreb în germană… "Fahren sie zehr A1, nach Salzburg?". Culmea, ea îmi răspunde că da. Apoi, în engleză, o rog de un loc liber. Ea mă studiază din cap până în picioare și mă întreabă dacă vorbesc engleza bine. Cu siguranță că începusem să mă reobișnuiesc cu engleza, după atâta timp de pauză! Doamna îmi zice să aștept, pentru că trebuie să o întrebe și pe fiică-sa, care era la baie. Apare și fiica, ținând de mână o fetiță de vreo zece ani, se înțeleg cu toate din priviri iar doamna îmi dă acordul să urc. Uraaa! Nici nu-ți poți închipui ce bucurie am simțit atunci în suflet. Cele trei erau bunică, fiică și nepoată. Îmi pun rucsacul în portbagaj și ne așezăm la drum. Fiica era profesoară de limbi străine, așa că vorbea engleza excepțional. Bunica se descurca și ea, binișor, iar fetița era la nivel începător. Așa că ce s-au gândit ele?! Luîndu-mă în mașină ar fi un bun exercițiu pentru copil să-și exerseze vocabularul. Deci, culmea, de data asta engleza a fost atuul (așa cum a fost cățelul cel dulce al punkistului). În fine... Mă împrietenesc cu tipele (am vorbit tot drumul, povestind tot soiul de chestii legate de România) și ne oprim la un restaurant să bem cu toții o cafea (pe care am plătit-o până la ultimul bănuț). Totul bine și frumos doar că singura chestie proastă pentru mine era că ele nu ajungeau în Salzburg, lucru pe care uitaseră să mi-l spună la început. Se opreau în Linz, adică la vreo 200 de kilometri de Viena. Mi-am zis că e bun și Linz-ul decât nimic. Cu atât mai mult cu cât, înainte să plec din România, trecusem în traseu acest mic orășel ca punct de oprire. Tipele nu mai luaseră niciodată autostopiști deci era și pentru ele o premieră. Le-a plăcut de mine, cred. Atât de cumsecade au fost încât, atunci când am ajuns la Linz, au ținut să-mi facă un scurt tur de prezentare a orașului plus câteva poze de grup, de trimis ulterior pe mail. M-au lăsat la un hostel la care, de altfel, m-am și cazat. Pe seară am plecat să vizitez Linz-ul. E un orășel gen Brașov, foarte curat dar foarte privincial, situat pe malul Dunării (aici fluviul se curge în toată splendoarea sa), cu câteva dealuri împădurite și cu aer foarte curat. Atracțiile sunt destul de puține: o stradă principală cu magazine și baruri (gen Maria Hilfer Str), un centru vechi cu un dom, Dunărea și promenada de pe malurile ei, o clădire futuristă (Ars Electronika Center) ai cărei pereți de sticlă devin noaptea multicolori, și un castel construit pe un deal, aidoma castelulului din Barcelona, către care aș vrea să mă îndrept chiar acum, după ce termin de scris. Apoi vreau să apuc către Salzburg sau, depinde de noroc, chiar către Munchen.
PS: În noaptea de dinaintea plecării din Viena, la hostel, am stat la taclale, până tărziu, povestind chestii legate de spiritualitate, solidaritate umană, cosmopolitism, utopii, politică mondială, criză economică, respectiv tot felul de experiențe personale ale fiecăruia, mai întâi cu un belgian care s-a băgat singur în vorbă cu mine iar mai apoi cu un brazilian, un francez, doi italieni și, ulterior, cu un finlandez. Ne-am simțit tare bine, cu toții, împărtășind experiențe, gânduri, idei. Asta înseamnă solidaritate și, deci, cosmopolitism. Apropos... Brazilianul, super tare!
PS: În noaptea de dinaintea plecării din Viena, la hostel, am stat la taclale, până tărziu, povestind chestii legate de spiritualitate, solidaritate umană, cosmopolitism, utopii, politică mondială, criză economică, respectiv tot felul de experiențe personale ale fiecăruia, mai întâi cu un belgian care s-a băgat singur în vorbă cu mine iar mai apoi cu un brazilian, un francez, doi italieni și, ulterior, cu un finlandez. Ne-am simțit tare bine, cu toții, împărtășind experiențe, gânduri, idei. Asta înseamnă solidaritate și, deci, cosmopolitism. Apropos... Brazilianul, super tare!
Călătorie indiscretă: 1. Viena, prima zi.
Scumpa mea, abia acum am ajuns la hostel, am luat laptop-ul și mă pun să-ți povestesc câte ceva. Aseară am avut chef de ieșit, deși eram cam nedormit după drumul cu trenul. Am vrut să aflu cam cum e viața de noapte de aici. Drept pentru care, după ce-am stat vreo câteva ore la Museums Quartier, unde am băut câteva beri pe o bancă uitându-mă la lume, la cer și la mine în suflet, am început o plimbare fără vreo țintă anume. Am intrat în câteva baruri care mi-au făcut cu ochiul. Mi-am zis că e un bun prilej să vorbesc cu barmanii, să mai aflu de una, de alta. Din păcate, în primul bar am dat peste un turc care nu numai că nu știa engleză, dar cred că nici limba lui n-o învățase prea bine. I-am cerut un Jager cu suc de portocale și mi-a servit o mostră de 20 de ml. Nu-mi ajungea nici pentru o măsea așa că i-am mai cerut una, evident. El, foarte mirat, mi-a turnat până în buza paharului sucul de portocale iar cele două mostre de sticluțe le-a așezat separat. Cred că omul nu auzise de long drinks, vai! Intrasem în bar pentru că avea un nume care conținea cuvântul "marea", așa că m-am gândit imediat la Vama Veche. Singurele chestii legate de mare erau, din păcate, un plastic cu câteva fire de nisip și o piscină pentru copii, așezate fix în mijlocul încăperii principale. Un chici total! Așadar am plecat de acolo. Mi-am continuat periplul până când mi-a sărit în fața ochilor un pub. Greșeală! Barmanul era chinez, iar înăuntru nu se fuma. Așa că mi-am băut cât am putut de repede berea și am fugit. Am vrut să mai fac o încercare, undeva pe Maria Hilfer Str, într-un loc de unde se auzea muzică. Acolo, toate scaunele de la bar erau ocupate iar atunci când am întrebat-o pe barmaniță dacă am șanse să se elibereze unul mi-a răspuns cu curul. Dezamăgit un pic de răceala oamenilor m-am pregătit psihologic să mă întorc la hostel și să mă culc. Era ceasul vreo 10.30 - 11.00 seara. Ajungând pe străduță mi-am zis în sine ce ar fi dacă aș mai face o ultimă încercare. Imediat lipit de hostel e un băruleț. M-am așezat pe terasă și am cerut o bere. Surpriză! Ospătarul mi-a zâmbit și a început să vorbească cu mine. Drept pentru care m-am mutat imediat înăuntru de unde, o altă supriză plăcută, se auzea muzică sârbească. Hop-țop la bar unde m-am pus pe vorbit cu ospătarul care era și barman, adică unic angajat al micuței prăvălii. Mi-a făcut cunoștință cu patronul, un iranian, așa că-ți imaginezi că imediat am adus vorba de Keyon, de Persia, de limba farsi și despre tot ce mai știam despre cultura lor. Colegi de băuturică mi-au fost un canadian care vizitase Romănia și care acum lucrează în Viena la o bancă și un austriac, client fidel al casei. Este un fel de bar de cartier, deschis mai mult pentru cunoscuți și backpackerii din hostel. Am petrecut preț de vreo două, trei berici iar la 12.00 noaptea, fix, iranianul a închis. Canadianul a plecat acasă să se culce căci a doua zi avea servici așa că am rămas numai împreună cu austriacul. Acuma... ce să fac? Să merg să mă culc? Niciodată! Tipul îmi zice că știe un bar pe undeva, underground, unde avem șanse să și fumăm o iarbă bună. Zis și făcut! Ajungem într-o speluncă, ceva gen Jack-ul de pe Calea Griviței combinat cu pivnița mucegăită de la Hanul cu Tei. Nici vorbă de iarbă iar unicii clienți erau câțiva bețivi. Pe lângă ei se învârtea o barmaniță idioată. După o bere mi s-a făcut poftă de dans, așa că-mi iau autriacul de braț iar el comandă un taxi și ajungem la discotecă. Ei bine, acolo totul ok: muzică, lume, atmosferă. La 5.00 de dimineața s-a dat stingerea, în ciuda protestelor vehemente ale tuturor adresate personalului. Așa că iar taxi (nici nu știam pe unde mă aflam) și direcția pătuț. Îi zic taximetristului: Maria Hilfer Str iar el chiar acolo mă duce, doar că pe partea cu Museums Quartier. Vai! Îi spun că trebuie să mă lase exact în celălalt capăt al străzii, iar el oprește fix în față la Westbanhoff. Așa că până în pat au mai fost de făcut ceva pași. Taximetriștii sunt și aici hoți și măgari, exact ca în București. Mi-a cerut zece euro fără ca măcar să fi pornit aparatul, asta doar pentru că m-a văzut străin. I-am zis că e prea mult cât îmi cere și că nu vreau să-i plătesc atât, mai ales că nici măcar nu m-a lăsat unde i-am indicat. M-a amenințat că sună la poliție dacă nu-i dau banii așa că i-am aruncat în față bancnota de zece euro, l-am înjurat bine în toate limbile și cam asta a fost. Concluzia serii e că m-am distrat pe cinste și cred că meritam să mă destind un pic. Azi dimineață m-am trezit pe la 11.30. Mi-a părut un pic rău pentru că am dormit așa de mult pentru că voiam să prind micul dejun. Dar na, tot răul spre bine, pentru că am revenit la băruleț unde am băut o cafea tare și bună iar apoi am mâncat o supă cremă de legume excepțională. Și iată-mă din nou apt pentru plimbare. Deasemenea nu mi-am propus vreo țintă, așa că mi-am zis să rătăcesc fără să scot harta iar pașii să fie cei care să mă conducă unde vor vrea. De la Museums Quartier am luat-o la stânga pe niște străduțe cu case foarte frumoase și tot așa. Uite cum am ajuns să văd Universitatea, apoi Parlamentul, Teatrul Național, Palatul de Justiție, Parcul orașului, plus o grămadă de chestii noi întâlnite întâmplător pe drum. Abia când m-am așezat pe o bancă, să-mi trag sufletul, pe la jumatea drumului, am scos harta și am descoperit că am văzut exact acea jumătate a Vienei pe care noi doi nu apucasem s-o explorăm. Vreau să-ți zic că este tocmai partea cea mai interesantă a orașului. Nu sunt așa mulți turiști sau atâtea magazine, de zici că ești în mall-ul din Băneasa, așa cum e pe Maria Hilfer sau pe lângă Stephen Platz. În sfârșit am avut impresia că am ce vedea în Viena, mai mult decât shopping și turism făcut cu aparatul foto la gât. Venind vorba, am trăit un singur moment în care mi-a părut tare rău că n-am avut azi o cameră foto cu mine. Merita! Am descoperit un magazin cu tot felul de chestii de design interior (obiecte vintage de mobilier - canapeluțe, pătuțuri, scăunele) în care personajele principale erau, nu exagerez, peste o sută de ursuleți de pluș. Mai mici, mai mari, mai bruni, mai blonzi, mai vechi, mai noi, care cu ochi de porțelan, care chiori, așezați în tot soiul de poziții, în familii de câte trei, patru, solitari, șezând la măsuțe, pe pat, pe canapele, pe scaune, oriunde, zâmbind sau visând. Unul dintre ei privea în jos, cu niște ochi tare triști, având în față o sticluță goală de alcool pe care, chipurile, tocmai o terminase de băut. Atunci m-am gândit la tine cu așa mult dor încât mi-au dat lacrimile în fața vitrinei. Of! Apoi mi-am luat de la Billa o apă și un pachet de biscuțit Milka cu ciocolată și cereale îndreptându-mă spre locul meu de meditație, curtea interioară de la Quartier 21. M-am pus pe o bancă unde am moțăit un pic (azi am fost îmbrăcat cu tricoul "Moțart") și am citit câteva pagini din Îndreptățirea Binelui (un capitol despre sincronizarea, în sinea umană, a absolutului astral cu relativul ființei noastre fizice, materiale, cu ajutorul evoluției morale). Pe la 6.00 seara am luat-o înapoi spre hostel. Acum sunt în lobby, de unde-ți și scriu. Ce bine că am luat laptop-ul cu mine! Te pup de un infinit de ori!
Călătorie indiscretă
"Călătorie indiscretă" este un jurnal al zborului meu prin lume. L-am transcris sub forma unor epistole care, în particular, și-au atins deja destinatarul. Postându-le acum pe blog încerc, în felul ăsta, să conving cât mai mulți posibili "destinatari".
marți, 14 septembrie 2010
Tanti Aristița
Pentru mine există doar o singură Aristița pe lume. Este “tanti” Aristița! Nu i-am fost niciodată șef. Am cunoscut-o după ce prima femeie de servici angajată la bar a decis să emigreze prin alte țări. În primele luni n-am schimbat nicio vorbă cu ea, în afară de câteva saluturi schițate din colțul gurii. Când era să vreau ceva legat de curățenia barului o făceam prin intermediul “copiilor” care îi transmiteau ceea ce aveam de zis. Nu o disprețuiam câtuși de puțin dar nu știam ce aș putea vorbi cu ea, o simplă menajeră. A venit acel iunie în care am renunțat la angajați din lipsa banilor de salarii. Sau, mai bine zis, ei au ales să se îndrepte înspre alte locuri, în care barem puteau câștiga câte ceva. Singura care a decis să nu plece a fost Aristița.
Căzusem în beznă. Nu știam în ce sau cine să mai pot încrede. Dumenezeul în care crezusem până atunci, simțeam că mă abandonase. De fapt, singur mă îndreptasem către abis iar acum îl cercetam de pe marginea unei prăpăstii a spiritului. Simțeam că mă aflu în fața unei porți închise pe care o voi deschide îndată ce descopăr cheia aruncată în abis.
E deja noapte. Pe ușa barului intră un om între două vârste, fără de vârstă. Mă privește, intens, direct în ochi. Cine ești?, îl întreb. M-ai căutat, acum sunt aici! Sunt cine te așteptai tu să fiu!, îmi răspunde. Se întinde pe un fotoliu și îmi cere un rom. Îi spun că trebuie să închid, fiind trecut de miezul nopții. Bărbatul nu dă însă niciun semn de a se lăsa dus. M-ai chemat. Sunt eu, cel din negura sufletului tău. Iată-mă-s! M-au alergat jandarmii până să ajung la tine, asta pentru că le-am zis că o să le iau curând sufletele. E ireal. Nu poate fi el, acel amărât din fața mea, cel pe care îl căutasem de atâta timp. Ceva mă împiedică totuși să-l dau afară. Torn în cele două pahare albe câte un rom negru, din sticla de pe raft. Le aduc la masă și mă așez. Între timp, arătarea își întorsese deja buzunarele pe dos, așezând tacticos pe canapeaua de lângă intrare, icoane de carton scrijelite cu pixul, o periuță de dinți și câteva notițe scrise pe niște foi de hârtie mototolite. Alături, niște mărunțiș. E tot ce am! Sunt ale tale! Ia-le, ți le dăruiesc. Știi cine sunt, doar m-ai chemat în atâtea nopți de singurătate. Era pentru a doua oară când îmi spunea că îl chemasem. Așa e, îi strigasem într-adevăr numele cel fără de nume, în nopți de beție neagră, doar că acum nu sunt sigur că acel biet nebun este întruchiparea celui chemat de mine. Ne îmbătăm. Pendulez între a-l crede sau a mi se năzări o poveste cu năluci. Cu toate astea mă las și mai tare antrenat în jocul de a fi sau a nu fi. Printre pahare de rom mai pot realiza încă cum un biet nebun îmi pășește în bar iar eu, în căutarea unui răspuns, am nevoie să mă târăsc, să morfolesc podeaua cu întreaga-mi ființă, pentru a mă putea în fine regăsi. E un joc de-a v-ați-ascunselea în care eu sunt singurul care se pitește cel mai de-a-ndoaselea . Cu un scrâșnet de dinți ce răsună în întreg barul, omul își scoate pălăria ce-i acoperă scalpul proaspăt ras. Mă trezesc spunând E dracul! Venise în sfârșit, după atâtea căutări. Îmi îndrugă cuvinte fără de vreun înțeles, sau pe care să pot măcar a le ghici. Beau împreună cu el o sticlă întreagă de rom, el spunându-mi să fiu el, iar eu indoindu-mă de realitatea pe care o văd ca de mine însumi. Fără timp, așa am impresia că a decurs întreaga vreme până când s-a luminat, bând. E dimineață. La a nu știu căta cântare a cocoșului, atunci a apărut tanti Aristița să facă curat. M-a găsit, ca în toate celelalte dimineți, alcoolizându-mi mintea, de data asta împreună cu un schizofrenic murdar care se recomanda, sincer, a fi necuratul. Nu era prima dată când tanti Aristița mă vedea așa. A fost însă singurul moment în care și-a permis să îmi spună că o mă aflam căzut sub linia oricărui orizont de lumină, în punctul cel mai de jos al ființei mele și că, de fapt, nebunia minții este iadul pentru suflet. Femeia de servici din barul pe care înțelesesem să îl beau în loc să îl conduc, un om modest care întreaga viață a știut ce-i aia simplitatea gândirii, m-a certat cum doar o mamă o face cu copilul său. E tot ceea ce îmi amintesc.
Vă mulțumesc, tanti Aristița!
Căzusem în beznă. Nu știam în ce sau cine să mai pot încrede. Dumenezeul în care crezusem până atunci, simțeam că mă abandonase. De fapt, singur mă îndreptasem către abis iar acum îl cercetam de pe marginea unei prăpăstii a spiritului. Simțeam că mă aflu în fața unei porți închise pe care o voi deschide îndată ce descopăr cheia aruncată în abis.
E deja noapte. Pe ușa barului intră un om între două vârste, fără de vârstă. Mă privește, intens, direct în ochi. Cine ești?, îl întreb. M-ai căutat, acum sunt aici! Sunt cine te așteptai tu să fiu!, îmi răspunde. Se întinde pe un fotoliu și îmi cere un rom. Îi spun că trebuie să închid, fiind trecut de miezul nopții. Bărbatul nu dă însă niciun semn de a se lăsa dus. M-ai chemat. Sunt eu, cel din negura sufletului tău. Iată-mă-s! M-au alergat jandarmii până să ajung la tine, asta pentru că le-am zis că o să le iau curând sufletele. E ireal. Nu poate fi el, acel amărât din fața mea, cel pe care îl căutasem de atâta timp. Ceva mă împiedică totuși să-l dau afară. Torn în cele două pahare albe câte un rom negru, din sticla de pe raft. Le aduc la masă și mă așez. Între timp, arătarea își întorsese deja buzunarele pe dos, așezând tacticos pe canapeaua de lângă intrare, icoane de carton scrijelite cu pixul, o periuță de dinți și câteva notițe scrise pe niște foi de hârtie mototolite. Alături, niște mărunțiș. E tot ce am! Sunt ale tale! Ia-le, ți le dăruiesc. Știi cine sunt, doar m-ai chemat în atâtea nopți de singurătate. Era pentru a doua oară când îmi spunea că îl chemasem. Așa e, îi strigasem într-adevăr numele cel fără de nume, în nopți de beție neagră, doar că acum nu sunt sigur că acel biet nebun este întruchiparea celui chemat de mine. Ne îmbătăm. Pendulez între a-l crede sau a mi se năzări o poveste cu năluci. Cu toate astea mă las și mai tare antrenat în jocul de a fi sau a nu fi. Printre pahare de rom mai pot realiza încă cum un biet nebun îmi pășește în bar iar eu, în căutarea unui răspuns, am nevoie să mă târăsc, să morfolesc podeaua cu întreaga-mi ființă, pentru a mă putea în fine regăsi. E un joc de-a v-ați-ascunselea în care eu sunt singurul care se pitește cel mai de-a-ndoaselea . Cu un scrâșnet de dinți ce răsună în întreg barul, omul își scoate pălăria ce-i acoperă scalpul proaspăt ras. Mă trezesc spunând E dracul! Venise în sfârșit, după atâtea căutări. Îmi îndrugă cuvinte fără de vreun înțeles, sau pe care să pot măcar a le ghici. Beau împreună cu el o sticlă întreagă de rom, el spunându-mi să fiu el, iar eu indoindu-mă de realitatea pe care o văd ca de mine însumi. Fără timp, așa am impresia că a decurs întreaga vreme până când s-a luminat, bând. E dimineață. La a nu știu căta cântare a cocoșului, atunci a apărut tanti Aristița să facă curat. M-a găsit, ca în toate celelalte dimineți, alcoolizându-mi mintea, de data asta împreună cu un schizofrenic murdar care se recomanda, sincer, a fi necuratul. Nu era prima dată când tanti Aristița mă vedea așa. A fost însă singurul moment în care și-a permis să îmi spună că o mă aflam căzut sub linia oricărui orizont de lumină, în punctul cel mai de jos al ființei mele și că, de fapt, nebunia minții este iadul pentru suflet. Femeia de servici din barul pe care înțelesesem să îl beau în loc să îl conduc, un om modest care întreaga viață a știut ce-i aia simplitatea gândirii, m-a certat cum doar o mamă o face cu copilul său. E tot ceea ce îmi amintesc.
Vă mulțumesc, tanti Aristița!
luni, 13 septembrie 2010
Amintiri iertate de viitor
Când realitatea ta cotidiană este apretată de o monotonie care îți roade carnea de pe ceafă, mai tare din ce în ce, atunci, oprirea furnizării gazelor naturale înaintea mesei de prânz este un eveniment cu adevărat major al zilei, care poate lăsa urme adânci în rutina cu care ți-ai bătătorit singur calea spre moarte. Cotidianul… așa-zisa artă de a trăi, ermetică, ce servește pentru manipulat efectiv, afectiv, psihicul uman.
Fum de dragoste
Fulgerător! Să fi fost, oare, bricheta cu ochii verzi, a cărei flacără o vreau vie din prima clipă?! Sau, poate, articolul pe care i l-am sorbit ca și cum aș trage primul fum dintr-o țigară, atunci când mă trezesc pe la doișpe’, după ce-am visat bine… Cu siguranță nu e vorba de bani, căci, oricum, nu îi am. Mă gândesc însă la libertatea pe care o pot atinge, în sfârșit, după douăzeci și mai bine de ani de dependență față de un viciu al tristeții. De zbor mi-e dor. Da, m-am hotărât să mă las de fumat! A nu știu câta oară! Poate că de astăzi, de Luni când, se presupune, că oamenii-s mai drepți, mai buni. Mai e ceva… Inima cea roz, din parc, inima Kiseleff-ului ce a bătut atunci, ca acum. Ea e bine. Țâșnește. Pe banca aceea se pupă doi puștani frumoși.
Călătorii prezent-viitoare
Mă întind la o călătorie cu mine și, prin mine, în universul numelor proprii. Consoanele, îmblânzite, dansează în ritmul imaginației iar vocala, stilul, este răsuflarea care-mi dă puls. Sunt câteva iluzii, prenumele cărora le amestec acum rezonanța. La rostirea lor o voce mi se deslușește clar în timpan…
Schimbă-ți numele în fiecare zi, timp de o mie de zile, doar pentru a afla cine ai devenit cu adevărat. Păstrează-te curat interior pentru a te putea dezbrăca în public de temeri.
Dacă fugi, din frică de ofilire, ea va continua să te urmărească prin prezent, către viitor.
Când trecutul ți se relevă în clipa prezentă, în fotografia unor acțiuni greșit înfăptuite, ferește-te să-l negi, să i te opui, socotindu-l acel trecut pe care vrei să-l uiți. Acceptă-l așa cum a fost. El poate oricând deveni, din nou, prezent și chiar viitor, atâta timp cât ești “anti” a ceea ce el a vrut să fie. Continuitatea este cea care leagă clipa revolută de cea prezentă, adică acceptarea a tot ceea ce a fost, așa încât momentul evoluției către viitor să se poată înfăptui de la sine.
Sunt artizanul eternității ce are să mi se întâmple. A încerca să-mi schimb complet identitatea înseamnă să-mi rup viitorul de propriul trecut, să-l ascund sau să-l șterg definitiv de pe fața pământului. Or, chestiunile rămase nerezolvate din trecut se vor întoarce atunci și-mi vor acapara clipa, ucigându-mi falsa identitate aleasă până când cea originară va ieși din nou la lumină. Moartea însăși e o “naștere în răspăr”, așa cum și negația se neagă pe ea însăși.
Schimbă-ți numele în fiecare zi, timp de o mie de zile, doar pentru a afla cine ai devenit cu adevărat. Păstrează-te curat interior pentru a te putea dezbrăca în public de temeri.
Dacă fugi, din frică de ofilire, ea va continua să te urmărească prin prezent, către viitor.
Când trecutul ți se relevă în clipa prezentă, în fotografia unor acțiuni greșit înfăptuite, ferește-te să-l negi, să i te opui, socotindu-l acel trecut pe care vrei să-l uiți. Acceptă-l așa cum a fost. El poate oricând deveni, din nou, prezent și chiar viitor, atâta timp cât ești “anti” a ceea ce el a vrut să fie. Continuitatea este cea care leagă clipa revolută de cea prezentă, adică acceptarea a tot ceea ce a fost, așa încât momentul evoluției către viitor să se poată înfăptui de la sine.
Sunt artizanul eternității ce are să mi se întâmple. A încerca să-mi schimb complet identitatea înseamnă să-mi rup viitorul de propriul trecut, să-l ascund sau să-l șterg definitiv de pe fața pământului. Or, chestiunile rămase nerezolvate din trecut se vor întoarce atunci și-mi vor acapara clipa, ucigându-mi falsa identitate aleasă până când cea originară va ieși din nou la lumină. Moartea însăși e o “naștere în răspăr”, așa cum și negația se neagă pe ea însăși.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)