Culmea vieții: să te trezești bine dispus, din somn, pe muzica marșului funebru al lui Chopin venind de niciunde, din afara pereților. Să visezi, fără să te simți speriat că ar putea fi vreun coșmar…
Femeile dansează. Bărbații știu să le cânte iubirea în struna sufletelor. Toba învie odată cu fiecare răsuflare iar lumina scenei e aprinsă de Luna plină din cer. Și uite așa, cu toții, încălziți într-un dans al fericirii pământene, ne bucurăm la îngroparea fricii celei mai mari, a morții. Depășirea ei înseamnă a zbura peste limitele propriilor instincte și, mai ales, a instinctului de auto"conservare ermetică".
Înmormântarea fricii este de fapt curajul de a evolua, mai ales în fața condiției de animal. O binefacere a unei vieți, purtată de suflet în “costumul” om.
