Timpurile timpului meu

Pentru Dumnezeu automobilul e lipsit de sens. În plină “eră a vitezei”, El nu umblă motorizat. Nu are nevoie nici de mașină, nici de motocicletă, avion ori rachetă. Pentru Dumnezeu viteza nu există. Poate că stă uneori uitându-se spre oameni cum își grăbesc viețile la frica morții, cum și-au făcut dintr-o convenție abstractă, aceea a timpului, un ideal sub forma unei bijuterii etalate la încheietura mâinii. În fabrici ființa a fost înlocuită, la repezeală, cu mașina, astfel încât tot ce a continuat să fie înșurubat de palma omului a devenit un “hand-made” vândut la preț de act artistic. Fie că e vorba de un motor în patru timpi ori de un pendul ce ar avea chef să străbată nemurirea, ele sunt obiecte ale limitării ritmului de inspirație în durata eternă de expirație a spațiului vital.
Popoarele din vechime știau să dilate sau să contracte timpul, după voia șamanilor și a zeilor naturii lor primitive. Noi, mai curând, ne măsurăm pașii pantofilor cu tocuri. Istoricii se folosesc de o altă convenție: cea a comprimării vremii în muzee și în manuale ale civilizației. E ca atunci când unii adună în cămară sticle și borcane goale.
În Univers nu există timp, sau, cel puțin, nu unul al efemeridelor. Vârsta ticăie numai peste roșeața din obrajii icoanelor și în crăpăturile din zugrăveala bisericilor înnegrite cu ceară arsă. Este termenul de garanție al mortarului din care se nasc și mor pereții unor biografii de sfinți, dând de înțeles cum că a cam trecut timpul pentru falși idoli.
Mi-am golit viața de lucruri, umplându-mi-o cu suflet. Trăiesc prezent clipa viitoare. De aceea, Doamnă, Doamne, vă întreb: la ce oră pleacă trenul meu?
“Șapte fără zece!” obișnuiam, glumind, să le răspund grăbiților care mă întrebau cât e ceasul, eu nepurtând niciodată unul. Priveam atent spre mâna mea stângă, ca și cum acolo s-ar fi aflat un cadran pe care se împleticesc limbile lascive ale unui rendez-vous cu lună plină. Era ca și cum ar fi fost mereu șapte fără zece. Asta, până când cineva s-a găsit să-mi spună: “Vezi că la șapte fix ai să mori!”. Atunci mi-am dat seama că, de fapt, diferența de zece minute e însăși viața mea citită în zile, săptămâni și ani, începând cu “fără zecele” venirii pe lume și durând până la “fixul” nașterii mele în răspăr. Doar atâta poate ceasul să-mi citească.
Un suflet, atemporal, poate infinitul.

Liniște în gând

Am privit lumea de sus, de mult prea de sus, din turnul unei gări cu du-te-vino.
Să fi fost, oarecum, orgoliul, acela pe care l-am lăsat întenționat să cadă pe linia de tren pentru a-l vedea fărâme? Să însemne, cumva, curățenia pe care vreau să o fac înlăuntrul vieții mele, iluminare? Să fie, oare, faptul că n-am contenit vreodată să iubesc, dragoste?
Liniștea e împăcarea sufletului cu învelișul de carne, tăcerea e cuvântul ce vibrează în placentă, înțelepciunea e în spirala mișcării sufletești.

Un vis culcat pe o saltea

Te-am visat. Ai stat la mine-n somn întreaga noapte sau, poate, ai fost doar o iluzie, precum atunci, de dimineață. Mi-ai făcut, proaspătă, o salată. Roșii cherry, rucola, prosciutto crudo și semințe de floare, asta mi-ai lăsat ultima oară în frigider, înainte să pleci de tot.
Părea că locul în care ne aflăm seamănă izbitor cu un vagon de marfă, unul dintre acelea parfumate cu esență de la munte. Aș fi putut jura că-i încărcat cu pacea culeasă din pădurile de departe, dar acum era încărcat doar cu orgoliul nostru. Te-ai așezat dezbrăcată pe salteaua din mijlocul vagonului. Mă tragi de mână, lângă tine, ca atunci când voiai să fiu numai al tău. Te văd ridicându-te ca din senin. Tresar, căci tu salți deja de un capăt, salteaua. Îmi ceri să te ajut și, împreună, o aruncăm afară, la gunoi. Acel afară aduce, pare-mi-se, cu o gară tare familiară nouă.
Cobori și te așezi acolo, pe peron, în pielea goală, în plină mulțime de trecători insistenți. Te admirau până la ultimul, cam agresiv. Râzi. Te întreb dacă nu cumva prea te expui, așa, dezvelită. Îmi zici că nu, asta tocmai pentru că întreaga lume ți-e străină. Deci nu are de ce să-ți fie rușine, nici frică.
Și te-am mai întrebat ceva... De ce-am ajuns să aruncăm, amândoi, salteaua? Numai că în acea clipă, atunci când tocmai apucai să îmi răspunzi, visul își desprinse aripile. A zburat, liber să se culce mai târziu pe urma caldă a trupului tău, pe orice saltea vei ajunge vreodată să mai dormi dezbrăcată. În mine ai rămas întipărită pe fața cea cu dragoste a fostei noastre saltele.
Bună dimineața!

Fereastra cu stele

Ecliptic, pare că mă mișc. Hotarele, abstract și absurd trasate peste iarbă de către cetățeni orbi sufletește, încercaseră mereu să-mi țină aripile în cabluri ghimpate. Plec! Refuz să mă mai aplec și să ridic gunoaiele oricui le lasă aruncate în drumul spre groapa materiei gri-cenușii. Voi face stopul, auto-stopul, astfel încât să mă pot elibera din camera cu miros de mucegai. Prevăd o fereastră cu stele. Prevăd neprevăzutul...

Suflet în cămașa “Om”

Nu-ți vine bine haina? Nu materialul e de vină și nici meșterul care l-a cusut! În natură totul e frumos, oricât de banal ți s-ar părea asta. Soarele nu e cu nimic vinovat pentru croiala care nu-ți mai cade drept. Oglindește-ți sufletul. De acolo aduci noblețea cu care îți porți veșmântul întins pe trup. Tot de acolo ți se cuvine și potrivirea nasturelui cu butoniera, împăcarea buzunarului cu fețele monedei ori fericirea culorii pictate peste firul ursitei.
Te-ai îngrășat, îmi zici…? Mai dăruiește din prea-plinul tău altora care, aidoma ție, respiră viață. Atunci țesătura ți se va părea mai fină iar tu vei putea începe să zbori, croindu-ți din mânecile cămășii aripi de vis.

Înmormântarea fricii

Culmea vieții: să te trezești bine dispus, din somn, pe muzica marșului funebru al lui Chopin venind de niciunde, din afara pereților. Să visezi, fără să te simți speriat că ar putea fi vreun coșmar…
Femeile dansează. Bărbații știu să le cânte iubirea în struna sufletelor. Toba învie odată cu fiecare răsuflare iar lumina scenei e aprinsă de Luna plină din cer. Și uite așa, cu toții, încălziți într-un dans al fericirii pământene, ne bucurăm la îngroparea fricii celei mai mari, a morții. Depășirea ei înseamnă a zbura peste limitele propriilor instincte și, mai ales, a instinctului de auto"conservare ermetică".
Înmormântarea fricii este de fapt curajul de a evolua, mai ales în fața condiției de animal. O binefacere a unei vieți, purtată de suflet în “costumul” om.

Ciorne pe curat sufletesc

Am fire de “artizdă” câștigată-n zile, săptămâni și ani când, împreună, n-aveam niciodată bani. Mai am un corn și, dăcă-mi pică, toți ceilalți mă vor lua drept “un pisică”. Mă vei uita de cinșpe’ ori, iubita mea intempestivă, tu, cea care erai, cândva, locomotivă. Tu care, chiar și-acum, când ai crescut, iuțeala sângelui prin suflet tot nu ți-ai pierdut…
Și nu uita: chiar și învinșii pot fi victorioși, măcar din faptul că au luptat visând, duioși.

Hortensia tăcerii

Sunt fără voce. Tac. Dacă ai vrea totuși să-ți șoptesc niște hortensii, auzi-mă cum sărut violet.

Dietă creatoare

Purtasem cândva o bombă cu ceas fix. Îi mai simt uneori, prin beznă, craterul conturat acid în jurul exploziei. Ticăise la mine în stomac. Altădată, parcă îmi zdruncina capul sau mă ardea pe alocuri, prin piept. Plăteam în durere tributul îndrăznelii de a mă crede nemuritor, aici, în chiar lumea cu aripi la pământ. Bătute în țăruși, nici n-am zburat spre ce e aia o eternitate.
Să fie oare din cauză că, prea mult timp, scornisem fărâme de falsă realitate? Bomba mea, o amorsam mereu tulburat de propria amprentă ce-mi apăsa ființa. O dată detonată, eram sigur, mă voi cutremura până la scoarță. Se va mistui tot ambalajul ăla ales special de mine numai de dragul formei ce-o îmbrăcam. Templul, altădată sterp de esență, aveam să-l reclădesc după proiecte noi. Era nevoie să-l fi demolat pe cel bolnav din fire, la temelie. Apoi aveam să-l simt renăscând. Iată-l cum ia ființă din propriul moloz sufletesc...
Noaptea, deunăzi, am stat la masa decadenței cu pahare și băuturi din buric. Păream a fi mai mult decât fericit și, totuși, ardeam cu tristețea morții. Aidoma unei căruțe care-și trage la deal boii, mă împingeam în schimbul promisiunii de lună plină: o fantasmă scăpărând pe un cer infinit de departe. Și tot așa, până când mă trezii, în dimineața următoare, privind în ochii unui răsărit. Am visat, picat sub lupă, că lumina avea să mă îngroape și tot ea cea care să mă învie. Doar așa aș fi putut să ard de tot, iubindu-mă în mod egal.
Un model de canibalism: vampirul de senzații... Obișnuiam să caut semeni, să le consum energia vitală, scuipându-le arogant în față cojile nedigerabile.Totul, amplificat de urletele foamei mele sufletești. Aș fi ciugulit fără regret din miezul seminței altuia, din sensibilitate, până ce nicio emoție n-ar fi rămas nemestecată.
Înțelegând cauza indigestiei, în plin proces de terapie intensivă, nici nu m-am mai atins de carne. Și tot așa, punctând puncții pe viu asupra organelor mele îmbolnăvite de atâta morbiditate, reușesc să îmi vindec trupul. Colonul, cel care altădată m-ar fi putut bloca, mă ajută pozitiv în degajarea fermentării trecute. La cât de hulpav mă înfruptasem în plin post, pesemne, era normal să zac bolnav, pe patul de moarte. Am preferat deci să flămânzesc, o vreme. Devorasem deja barbar ființele vii din preajmă.
În zori de zi îmi aplic sincer și cerebral o clismă, trecând de la nivelul iluziei la un vis nemistificat. Reușesc așadar o eliberare totală; vintrele-mi sunt goale de clișee sau de vinovății. Descopăr azi că mă pot îndestula folosind o cu totul altfel de substanță, ajunsă la mine din voia întâmplării, de undeva, din galaxia de mai sus.
Un suflet nu se fură așadar și, nicidecum, în scopul de-l sfâșia.
Un suflet se oferă, mi s-a șoptit, e o poartă a deschiderii către absolut...