Dumnezeu nu locuiește în biserică. Acolo plutește doar supestiția unor religii revelate. În amvon citesc evanghelii intermediari de credință, angajați cu simbrie la stat. Viața nu costă nimic. Nu plătești pentru păcate la sfârșitul ei, pentru că ea nu are cum avea vreun sfârșit. E doar frica de a suferi, de a pierde, de a trăi sfârșitul material. Sufletul visează continuu și nu cunoaște extincție. Iadul e pe bani. Deci nu există!
Mă deștept înțelegând, zilnic, că nu mai am ce pierde. Nimic de pierdut în afară de căteva valize cu amintiri ghemotocite care, oricum, există la modul trecut. Simt însă cum întreaga lume începe să devină a mea, tot așa cum și eu sunt al ei.
Sunt sărac. Asta ar trebui să însemne să mă trezesc în fiecare zi supărat? Sau, din contră, să mă bucur, să mă simt fericit!
M-am mutat într-o cameră la mansardă, pe Calea Victoriei. Trăiesc sub acoperișul unui bloc interbelic, de tipul celor care aveau ultimul etaj, retras, locuințe provizorii pentru servitori. Geamurile sunt întinse pe toată lungimea camerei și sunt poziționate la înălțimea ochilor mei, așa încăt vederea îmi este orientată exclusiv către stele. Văd mereu cerul. De jos aud însă venind imaginea străzii, aceea pe care o păstrez bine memorată în memorie noaptea, atunci când urc către vis în mansarda sufletului.
Privesc în sus, căci doar așa pot zugrăvi orașul stropit de noroi în culorile aduse din cer. Aud strada cu fii ai ploii cărora, în comun, le e frică de picăturile de apă căzută din cer. Din apartamentele cu vedere la mall, girafe, cimpanzei si trambuline, rasar prin noapte, pe alocuri, prin weekend. Sunt umilii cetățeni. Încerc să șterg cu lacrimi, în calea lor, zebrele întinse pe asfalt de puterea leilor care trec peste verdele semaforului cu încărcătura bancnotelor verzi. Spăl cu sufletul pe jos orice intersecție care a vărsat sânge.
Azi poate că a murit un clown. Nici nu știu dacă să plâng pentru că a apus un om sau să răd pentru că a trăit fericindu-i pe alții. Râsul a devenit, din păcate, doar o convenție socială.
Am încetat să mă mai lupt cu oamenii, îndată ce am înțeles că nu vreau nimic din ceea ce e al lor și nici nu îmi propun să obțin vreun avantaj înaintea cuiva. Singurul meu “avantaj” este acela că am un sine care, subtil, a știut întotdeauna pentru ce s-a întrupat și o dată cu el am aflat și eu asta.
Mă văzui într-o zi cu dracu la o bere și un fum. E un domn jovial, care nu e fascist așa cum aș fi putut crede. Zicea că s-ar plictisi dacă ar fi. E cam ocupat ziua, face business cu viețile oamenilor și politică cu cărțile de credit. Era să uit... Gustul de petrol mort de pe limbă îl face să le scrie epistole duioase popilor de la țară și fetelor de la oraș, cum că dacă ar fi nu s-ar mai povesti. Uneori își mai face timp și pentru cele zece porunci. Îmi spune plastic că le-ar șlefui de respect. La dracu! Părea, în ciuda numelui său, cel mai liniștit personaj din orașul ăsta pe care-l privește de sus, de la cel mai înalt etaj al turnului său de birouri. Din zgârie-norul său, construit special să poată umbri lumea și ființa umană, se amuză pe seama noastră, ca singură ocupație ce-i aduce aminte că el însuși este o impură invenție a oamenilor.
Scriind acum, mă simt de parcă aș regiza un eseu cinematografic filmat în cel mai urât oraș al estului, pe cea mai sensibilă muzică simțită cu întreaga putință a sufletului. De la CSI (comportamentul și studiul individului) la CSR (corporalitatea socială responsabilă) e o cale firească. Dar e greu într-un oraș de suflete pierdute să găsești pe unul care să iubească. Unde se grăbesc toți oamenii ăștia să ajungă? De parcă viața nu i-ar mai încăpea… Vă uitați la mine, studiindu-mă din cap până în picioare, de parcă aș fi un străin în orașul vostru. Vă întrebați, mirându-vă, cum se poate un om plimba în plină zi, uitându-se în sus, spre lumină, în timp ce voi abia așteptați să vă scheunați trupurile printre tipetele claxoanelor la semafoare. Cine sunteți voi? Voi, cei care în miezul unei Duminici cu Soare continuați să vă grăbiți către niciunde viețile, de parcă un etern birou v-ar aștepta să faceți afaceri cu icoane false.
Sirene de Dâmbovița sună-n vale cât un pod. Sunt clopote de biserică peste un pod pe care abia mai puteți să-l mai duceți în cârcă. E vremea ducă-i de frică și umilință. E vremea privirii îndreptate în sus.
Când nu am așteptări de la viață, de la oameni, nu am cum avea nici dezamăgiri. Înaintez senin spre simpla evoluție. Atunci descopăr că nu am absolut nimic de pierdut, în schimb pot atinge Absolutul. Îmi contemplu așteptarea iar ceea ce găsesc este un peisaj plin de culoare și vibrație, pe care îl ating de parcă deja am atins ceea ce așteptam. Așteptarea e frica de a nu se putea întâmpla. Atunci când mi-e frică înseamnă fie că nu cred în reușita de la sine, fie că am o doză de îndoială asupra faptului că orice, totul, conspiră în favoarea mea iar nu împotrivă-mi. Îmi doresc o pereche nouă de aripi?! Nimic mai ușor. Nu mă gândesc la ele, le las să vină singure, să mi se lipească firesc de spate, așa încât totul să curgă dinspre exterior spre intimul sufletului meu.
E o rețea de suflete care, conectate la “sărăcia” asta, își trăiesc “bogăția” spirituală. E mult mai mult decât biserica pe care oamenii și-au construit-o din pietre numai pentru a avea cu ce să lovească în spiritul lor sărac și flămând.
Cred în vibrația sinelui de iubire.
