- Mă întorc cu tristețea unui împărat înjunghiat în suflet.
- Da, un împărat al muștelor, înțepat de un tânțar anofel! se găsește să-mi răspundă amicul meu de pahare sorbite cu miez de vorbe-n noapte.
- Dar atunci, cum de văd totuși durere? Și, mai ales, unde mi-e sufletul, altundeva decât în pieptul ce-l simt rănit?!
- Cum unde? În minte! îmi achită el, firesc, firesc nota de plată a întrebărilor mele metafizice.
- Vrei să zici, poate, “cu minte”. Căci sufletul nu-i minte. Și cu atât mai mult, el nu minte. E suflet! mă aud rostind cu voce tare vibrațiile ființei mele interioare.
Acum însă înțeleg prea bine ceea ce interlocutorul meu a vrut de fapt să-mi spună. În cosmogonia de oricând sufletul e corpul ceresc al luminii lui Dumnezeu. Iar mintea e trup de diavol. “Diabolos” e mincinosul, cel perfid care ne divide lumile, vătămându-ne astralul. Sufletul e acea minte cu care acționezi când faci posibile lucrurile pe care le simți. Deci m-am rănit de unul singur.
