sâmbătă, 30 ianuarie 2010

E Sâmbătă. Mă trezesc din efectul unei lungi nopți americane

Nu știu dacă e încă zi sau e noapte. E, mai bine zis, ceea ce în cinematografie s-ar numi o "noapte americană". Mă văd mergând pe marginea unui lac. Apă neagră, de iarnă, fără zăpadă. Nu mi-e frig. Încerc să-mi dau totuși seama unde mă aflu. Pașii îmi sunt calmi și doar ochii caută să vadă, să recunoască ceva cunoscut. Mă cațăr pe malul de sălcii și buruieni. O stradă. Ce bine! Pe măsură ce mă apropii îmi dau seama că e una din ulițele acelea de margine de oraș, pavată cu piatră de râu. S-ar numi probabil, în realitate, strada Malului sau Țărmului, dar aici, unde sunt eu, nu are nume. Sau poate că poartă numele meu. Ajung la colțul ei și încep să calc mocirla ce mustește pe o cărare cu intenții de trotuar. Plouă încet, parcă plouă din mine. Case modeste, din cărămidă, răsar mohorât printre cele două-trei bordeie rămase, ca prin minune, de pază istoriei de chirpici a mahalalei. Garduri de lemn știrbe, aplecate înspre mijlocul uliței, de parcă sunt cruci ale unor morți ce tocmai înviaseră din gropile comune ale societății. Câini suri, de culoarea unui cer băltit, lătră la mine de dincolo de porți, cu colți de furie ai neputinței. Ciudat, dar încă nu îmi e frig, și simt asta atingându-mi pielea netedă a măinilor. Vreau doar să pot ieși de aici. Și, chiar în clipa în care gândesc asta, văd o siluetă ce pare a unei femei, sprijinită de o mașină. Din câțiva pași în noroiul lipicios ajung lângă ea. “M-am pierdut”, îmi spune pe o voce de un auriu intens. “Știi cumva unde suntem?”. O privesc drept în ochi și descopăr singurul licăr de lumină vie din acel peisaj de cimitir sufletesc. “Nu! Și eu caut o scăpare. Cu mașina asta ce e?” îi răspund privind, dincolo de aburiul geamurilor, cremul unei tapiserii din piele. Prima imagine caldă printre fum și negru! “E a soțului meu. Cred că l-au omorât. El m-a adus aici. Ne-am certat, și a plecat zicându-mi că nu îl voi mai vedea vreodată. A luat-o înspre lac, dar n-am vrut să-l însoțesc. Mi-a fost frică”. O privesc mai atent. E o femeie de alb și negru. Îmi cobor hipnotizat ochii spre mâinile. Le văd ca pe două sculpturi de expresie ale unui suflet topit, îmbinate perfect cu tăișul sălbatic al unghiilor lungi. Pe inelarul stâng o stea cu cinci colțuri, din argint, având în mijloc montată o piatră de un roșu-vinețiu, ce pare a fi rubin. “Hai să fugim de aici! Eu nu știu să conduc. Pe tine te așteptam!”, îmi spune tremurând. Mă sui la volan. Apăs accelerația cu putere. Ea stă crispată în dreapta mea. “Oprește!”, aud, și imediat o văd deschizându-și portiera. Vomită ceva acru. Liniște. Pot porni din nou. Plecăm cât mai departe de mlaștina, de “aici”, din trecutul suferind, îndreptându-ne către un “acolo”, unde durerea nu există nici măcar în imaginație. Încerc să ghicesc drumul, o dată cu fiecare turație a motorului. Ieșim împreună pe o șosea, într-un prezent pe care amândoi stabilim că îl recunoaștem, și ea mă ghidează spre un anume loc. Ajungem. Parchez în fața unui bloc interbelic, pe o straduță din centru, în apropierea ambasadei americane. Ne suim în liftul de lemn, care păstreză în găurile făcute de carii senzația de sufocare și de cădere în gol a celor ce urcaseră cu el înaintea noastră. “Apasă 9”, îmi spune. Pe ușa apartamentului, citesc o plăcuță pe care scrie Luis Cypher. “E închiriat, eu mă numesc Nina”, îmi zice femeia. Intrăm. O singură cameră. Semi-întuneric de apus de zi. Parcă ar fi încăperea din podul fricilor mele de oricând. Mă așez la o masă cu două scaune. Ea își ține încă mâna lipită pe clanța ușii, spionând pe vizor. “Sper că nu ne-au văzut. De fapt, degeaba, acum e prea târziu. Hai să bem ceva!”. Ce-i drept, mi-ar prinde bine un pic de alcool! Ghicesc, mai mult decât să văd, silueta femeii cum se îndreaptă spre un bufet. În mâna ei ține niște sunete de sticlă. Abia când se apropie reușesc să focalizez două pahare. Le pune pe masă. Vodcă! De când nu mai băusem… Toarnă din sticlă băutura până la jumătatea paharelor, îmi întinde unul dintre ele și ciocnim. Clinchetul răsună ca o scânteie în întunericul încăperii. O suprind cum dă peste cap tot alcoolul, gemând o senzație de arsură pe gât. “Uhh!”. Își trage un scaun lângă mine și se așază. “Dacă ai știi…”. “Povestește-mi”, îi zic. “Stai să fac puțină lumină”. Aprinde o lumânare din colțul celălalt al mesei. Abia acum pot desluși cu vederea ceea ce până atunci doar bâjbâisem, cu ochii minții. O saltea lipită direct pe parchet, cu așternuturi bleu, mototolite violent într-un colt, își arăta semnele unui somn agitat, mai curând decât cele ale unor clipe de pasiune. Un birou fără de scaun era acela pe care îl luasem drept bufet. Pe el, un laptop și un morman de hârtii împrăștiate haotic. Un șifonier vechi din lemn masiv, își scotea, exchibiționist, mațele colorate. Într-un colț al camerei, o pianină veche precum o pisică neagră și diformă, forma pereche cu albul unui cântar mecanic, ca acela din cabinetele medicale. O pelerină de ploaie, argintie, atârnată de un colț al cântarului, își usca, în lipsa gramajului unui suflet pe care să-l acopere de potop, materia sa plastică. Peste toate, sclipierea din flacăra lumânării împrăștia peste asfințitul camerei vaga impresie de lumină. “Îți povestesc. Am încredere în tine. Pot avea, da? M-ai salvat! Dar, mai întâi, spune-mi numele tău”, îmi șoptește femeia. Îmi pare bine că s-a mai liniștit după acea gură zdravănă de vodcă. “Andrei”, mă prezint. “Uite Andrei, vezi tu… Soțul meu… Of, nici nu știu de unde să încep! Descoperise ceva. De fapt făcuse un interviu cu cineva. O persoană foarte sus pusă…”. Face o pauză, respiră adânc și își mai toarnă în pahar niște vodcă. O privesc direct în suflet. În căldura alchimică a lumânării cu finețea aburului de alcool intrat direct în sânge, două globuri de alb și negru scapără raze. Două lumini ale farurilor unui prizonier în carcasa vieții, rătăcit pe calea unicei sale mari evadări. Descopăr că nu mă înșelasem, atunci când am zărit lumina căutării, în ochii aceia pierduți pe strada băltind a disperare. “Îl urmăreau de multă vreme” continuă Nina să-mi povestească. “Nu-l aveau cu nimic la mână. El doar scria. Împotriva sistemului. I-au oferit bani, au încercat să-l mituiască cu funcții în conducere. N-a vrut. Tot ce visa era să îi demaște. A vrut să ajungă până sus, la cei care conduc. Cineva i-a promis un interviu. Chiar ăsta, de care îți spun că l-a ucis. Au crezut că dacă îl lasă să atingă vârful piramidei se va liniști. El, însă, a scris interviul și voia să-l ofere oamenilor. Să-l publice mai întâi pe blogul său și de acolo să fie preluat de tot internetul”. Se aude soneria. Se oprește brusc din vorbă și prima ei reacție este să sară de pe scaun și să se ascundă în spatele meu. Mă ridic și o iau în brațe. “De cine te temi?” Tremură. Câteva lacrimi îi țâșnesc din flacăra ochilor, direct pe obraji. Își înfige unghiile în mâinile mele. “Nu mă lăsa, te rog, nu-i lăsa să mă omoare și pe mine”. Soneria se aude acum insistent. De dincolo de ușă, cineva bănuia că înăuntru nu e pustiu. Suna lung, cu întreruperi scurte. “Du-te să deschizi, oricine ar fi. Cred că știe că ești aici” îi zic. “Sunt cu tine, nu plec. N-are ce să fie rău, atâta timp cât nu îți mai e frică. O să vezi!”. Mă privește direct în ochi, căutând o confirmare a vorbelor mele. Înclin capul spre a întări cele ce îi spusesem. Se rupe din brațele mele, soarbe ultima gură de vodcă rămasă în pahar, îl trântește cu zgomot pe masă și deschide ușa fără ca măcar să se uite pe vizor. “Bun' seara!” se aude din prag, o voce parcă cenușie, de bărbat, vorbind o română stricată de un puternic accent britanic sau american. “De ce tu nu deschizi mai devreme? Control!”. Silueta bărbatului se apropie de mine. “El cine? Are act? Faceți probleme? Mister ambasador trebuie ajunge acasă acum! We have to secure the building!”. Mă studiază acum din cap până în picioare iar eu îi pot descoperi sub părul albinos doi ochi de un albastru inexpresiv. “Cine ești? Ai act? Să văd! Your ID!”. Îmi scot din buzunarul interior al hainei de piele pașaportul. Îmi smulge din mână actul pe care începe să-l studieze atent. Își notează datele într-o agendă electronică și dă să iasă. “Yeah, well… Să nu ieși din bloc thirty minutes from now on. Închide ușă și geam. I hope there’s nobody else here except you two! Soțu’ tău… Ha, ha!”. Pleacă. Nina încuie și se trântește pe saltea ținându-și capul ascuns în palme. Plângea în spasme. Mă apropii și încep să o mângâi ușor pe păr. …“Cine-s ăștia? Ce dracu’ vor?”.
Mă trezesc, imaginând cu ochii deschiși o fotografie distorsionată, când o coloană de automobile negre cu geamuri opace, purtând însemnele statului american, trece în goană prin Piața Victoriei, spre centrul orașului, blocând sufletul cotidian al oamenilor obișnuiți. Stau alături de ceilalți trecători opriți, ca și mine, în fața semaforului verde-galben-roșu, așteptând minute bune semnalul unui polițist de pază structurii sociale din care nu mă simt ca făcând parte, semnal care să îmi permită să traversez spre o cale mai bună. Limuzinele oficiale trec iar eu, visător de vis celest, îmi pot urma liber drumul de la condiția de cetățean la aceea de sine spirituală. Mă simt în afara oricărei conspirații legate de o nouă ordine mondială, ca făcând parte doar din universul care, sunt sigur, conspiră etern în favoarea celor ce știu a-și deschide ființa spre legile lui creatoare. Tocmai ce afară s-a făcut dintr-o dată lumină!