E Sâmbătă. Mă trezesc din efectul unei lungi nopți americane

Nu știu dacă e încă zi sau e noapte. E, mai bine zis, ceea ce în cinematografie s-ar numi o "noapte americană". Mă văd mergând pe marginea unui lac. Apă neagră, de iarnă, fără zăpadă. Nu mi-e frig. Încerc să-mi dau totuși seama unde mă aflu. Pașii îmi sunt calmi și doar ochii caută să vadă, să recunoască ceva cunoscut. Mă cațăr pe malul de sălcii și buruieni. O stradă. Ce bine! Pe măsură ce mă apropii îmi dau seama că e una din ulițele acelea de margine de oraș, pavată cu piatră de râu. S-ar numi probabil, în realitate, strada Malului sau Țărmului, dar aici, unde sunt eu, nu are nume. Sau poate că poartă numele meu. Ajung la colțul ei și încep să calc mocirla ce mustește pe o cărare cu intenții de trotuar. Plouă încet, parcă plouă din mine. Case modeste, din cărămidă, răsar mohorât printre cele două-trei bordeie rămase, ca prin minune, de pază istoriei de chirpici a mahalalei. Garduri de lemn știrbe, aplecate înspre mijlocul uliței, de parcă sunt cruci ale unor morți ce tocmai înviaseră din gropile comune ale societății. Câini suri, de culoarea unui cer băltit, lătră la mine de dincolo de porți, cu colți de furie ai neputinței. Ciudat, dar încă nu îmi e frig, și simt asta atingându-mi pielea netedă a măinilor. Vreau doar să pot ieși de aici. Și, chiar în clipa în care gândesc asta, văd o siluetă ce pare a unei femei, sprijinită de o mașină. Din câțiva pași în noroiul lipicios ajung lângă ea. “M-am pierdut”, îmi spune pe o voce de un auriu intens. “Știi cumva unde suntem?”. O privesc drept în ochi și descopăr singurul licăr de lumină vie din acel peisaj de cimitir sufletesc. “Nu! Și eu caut o scăpare. Cu mașina asta ce e?” îi răspund privind, dincolo de aburiul geamurilor, cremul unei tapiserii din piele. Prima imagine caldă printre fum și negru! “E a soțului meu. Cred că l-au omorât. El m-a adus aici. Ne-am certat, și a plecat zicându-mi că nu îl voi mai vedea vreodată. A luat-o înspre lac, dar n-am vrut să-l însoțesc. Mi-a fost frică”. O privesc mai atent. E o femeie de alb și negru. Îmi cobor hipnotizat ochii spre mâinile. Le văd ca pe două sculpturi de expresie ale unui suflet topit, îmbinate perfect cu tăișul sălbatic al unghiilor lungi. Pe inelarul stâng o stea cu cinci colțuri, din argint, având în mijloc montată o piatră de un roșu-vinețiu, ce pare a fi rubin. “Hai să fugim de aici! Eu nu știu să conduc. Pe tine te așteptam!”, îmi spune tremurând. Mă sui la volan. Apăs accelerația cu putere. Ea stă crispată în dreapta mea. “Oprește!”, aud, și imediat o văd deschizându-și portiera. Vomită ceva acru. Liniște. Pot porni din nou. Plecăm cât mai departe de mlaștina, de “aici”, din trecutul suferind, îndreptându-ne către un “acolo”, unde durerea nu există nici măcar în imaginație. Încerc să ghicesc drumul, o dată cu fiecare turație a motorului. Ieșim împreună pe o șosea, într-un prezent pe care amândoi stabilim că îl recunoaștem, și ea mă ghidează spre un anume loc. Ajungem. Parchez în fața unui bloc interbelic, pe o straduță din centru, în apropierea ambasadei americane. Ne suim în liftul de lemn, care păstreză în găurile făcute de carii senzația de sufocare și de cădere în gol a celor ce urcaseră cu el înaintea noastră. “Apasă 9”, îmi spune. Pe ușa apartamentului, citesc o plăcuță pe care scrie Luis Cypher. “E închiriat, eu mă numesc Nina”, îmi zice femeia. Intrăm. O singură cameră. Semi-întuneric de apus de zi. Parcă ar fi încăperea din podul fricilor mele de oricând. Mă așez la o masă cu două scaune. Ea își ține încă mâna lipită pe clanța ușii, spionând pe vizor. “Sper că nu ne-au văzut. De fapt, degeaba, acum e prea târziu. Hai să bem ceva!”. Ce-i drept, mi-ar prinde bine un pic de alcool! Ghicesc, mai mult decât să văd, silueta femeii cum se îndreaptă spre un bufet. În mâna ei ține niște sunete de sticlă. Abia când se apropie reușesc să focalizez două pahare. Le pune pe masă. Vodcă! De când nu mai băusem… Toarnă din sticlă băutura până la jumătatea paharelor, îmi întinde unul dintre ele și ciocnim. Clinchetul răsună ca o scânteie în întunericul încăperii. O suprind cum dă peste cap tot alcoolul, gemând o senzație de arsură pe gât. “Uhh!”. Își trage un scaun lângă mine și se așază. “Dacă ai știi…”. “Povestește-mi”, îi zic. “Stai să fac puțină lumină”. Aprinde o lumânare din colțul celălalt al mesei. Abia acum pot desluși cu vederea ceea ce până atunci doar bâjbâisem, cu ochii minții. O saltea lipită direct pe parchet, cu așternuturi bleu, mototolite violent într-un colt, își arăta semnele unui somn agitat, mai curând decât cele ale unor clipe de pasiune. Un birou fără de scaun era acela pe care îl luasem drept bufet. Pe el, un laptop și un morman de hârtii împrăștiate haotic. Un șifonier vechi din lemn masiv, își scotea, exchibiționist, mațele colorate. Într-un colț al camerei, o pianină veche precum o pisică neagră și diformă, forma pereche cu albul unui cântar mecanic, ca acela din cabinetele medicale. O pelerină de ploaie, argintie, atârnată de un colț al cântarului, își usca, în lipsa gramajului unui suflet pe care să-l acopere de potop, materia sa plastică. Peste toate, sclipierea din flacăra lumânării împrăștia peste asfințitul camerei vaga impresie de lumină. “Îți povestesc. Am încredere în tine. Pot avea, da? M-ai salvat! Dar, mai întâi, spune-mi numele tău”, îmi șoptește femeia. Îmi pare bine că s-a mai liniștit după acea gură zdravănă de vodcă. “Andrei”, mă prezint. “Uite Andrei, vezi tu… Soțul meu… Of, nici nu știu de unde să încep! Descoperise ceva. De fapt făcuse un interviu cu cineva. O persoană foarte sus pusă…”. Face o pauză, respiră adânc și își mai toarnă în pahar niște vodcă. O privesc direct în suflet. În căldura alchimică a lumânării cu finețea aburului de alcool intrat direct în sânge, două globuri de alb și negru scapără raze. Două lumini ale farurilor unui prizonier în carcasa vieții, rătăcit pe calea unicei sale mari evadări. Descopăr că nu mă înșelasem, atunci când am zărit lumina căutării, în ochii aceia pierduți pe strada băltind a disperare. “Îl urmăreau de multă vreme” continuă Nina să-mi povestească. “Nu-l aveau cu nimic la mână. El doar scria. Împotriva sistemului. I-au oferit bani, au încercat să-l mituiască cu funcții în conducere. N-a vrut. Tot ce visa era să îi demaște. A vrut să ajungă până sus, la cei care conduc. Cineva i-a promis un interviu. Chiar ăsta, de care îți spun că l-a ucis. Au crezut că dacă îl lasă să atingă vârful piramidei se va liniști. El, însă, a scris interviul și voia să-l ofere oamenilor. Să-l publice mai întâi pe blogul său și de acolo să fie preluat de tot internetul”. Se aude soneria. Se oprește brusc din vorbă și prima ei reacție este să sară de pe scaun și să se ascundă în spatele meu. Mă ridic și o iau în brațe. “De cine te temi?” Tremură. Câteva lacrimi îi țâșnesc din flacăra ochilor, direct pe obraji. Își înfige unghiile în mâinile mele. “Nu mă lăsa, te rog, nu-i lăsa să mă omoare și pe mine”. Soneria se aude acum insistent. De dincolo de ușă, cineva bănuia că înăuntru nu e pustiu. Suna lung, cu întreruperi scurte. “Du-te să deschizi, oricine ar fi. Cred că știe că ești aici” îi zic. “Sunt cu tine, nu plec. N-are ce să fie rău, atâta timp cât nu îți mai e frică. O să vezi!”. Mă privește direct în ochi, căutând o confirmare a vorbelor mele. Înclin capul spre a întări cele ce îi spusesem. Se rupe din brațele mele, soarbe ultima gură de vodcă rămasă în pahar, îl trântește cu zgomot pe masă și deschide ușa fără ca măcar să se uite pe vizor. “Bun' seara!” se aude din prag, o voce parcă cenușie, de bărbat, vorbind o română stricată de un puternic accent britanic sau american. “De ce tu nu deschizi mai devreme? Control!”. Silueta bărbatului se apropie de mine. “El cine? Are act? Faceți probleme? Mister ambasador trebuie ajunge acasă acum! We have to secure the building!”. Mă studiază acum din cap până în picioare iar eu îi pot descoperi sub părul albinos doi ochi de un albastru inexpresiv. “Cine ești? Ai act? Să văd! Your ID!”. Îmi scot din buzunarul interior al hainei de piele pașaportul. Îmi smulge din mână actul pe care începe să-l studieze atent. Își notează datele într-o agendă electronică și dă să iasă. “Yeah, well… Să nu ieși din bloc thirty minutes from now on. Închide ușă și geam. I hope there’s nobody else here except you two! Soțu’ tău… Ha, ha!”. Pleacă. Nina încuie și se trântește pe saltea ținându-și capul ascuns în palme. Plângea în spasme. Mă apropii și încep să o mângâi ușor pe păr. …“Cine-s ăștia? Ce dracu’ vor?”.
Mă trezesc, imaginând cu ochii deschiși o fotografie distorsionată, când o coloană de automobile negre cu geamuri opace, purtând însemnele statului american, trece în goană prin Piața Victoriei, spre centrul orașului, blocând sufletul cotidian al oamenilor obișnuiți. Stau alături de ceilalți trecători opriți, ca și mine, în fața semaforului verde-galben-roșu, așteptând minute bune semnalul unui polițist de pază structurii sociale din care nu mă simt ca făcând parte, semnal care să îmi permită să traversez spre o cale mai bună. Limuzinele oficiale trec iar eu, visător de vis celest, îmi pot urma liber drumul de la condiția de cetățean la aceea de sine spirituală. Mă simt în afara oricărei conspirații legate de o nouă ordine mondială, ca făcând parte doar din universul care, sunt sigur, conspiră etern în favoarea celor ce știu a-și deschide ființa spre legile lui creatoare. Tocmai ce afară s-a făcut dintr-o dată lumină!

E Vineri. Urme de biciclete în zăpadă

A doua zi după prima ninsoare. Fusese foarte aglomerat orașul atunci când au căzut primii fulgi. Aceeași poveste care se repetă la fiecare schimbare bruscă de climă. Oamenii sunt prinși pe nepregătite! De parcă vremea este un element notat doar în teoria probabilităților. Am observat asta încă de pe vremea când aveam barul. În prima zi de schimbare a timpului, după o perioadă de relativă normalitate meteo, nu erau clienți. Fie că ploua după o prea lungă lună de soare, fie că, din contră, era prima zi senină după un potop, fie căzuse prima ninsoare din an, oamenii erau bezmetici. Foarte puțini intrau să se încălzească la un ceai ori să se răcorească la o bere, în funcție de meteahna timpului. Până aici nu-mi place ce scriu! Din acest motiv, al neplăcerii, în prima zi de ninsoare pe anul ăsta, n-am ieșit din casă. Fiindcă am putut fi sigur de haosul de pe străzi. Majoritatea s-au speriat, vai, de vremea rea și au preferat să-și scoată mașinile din parcare. Iar acestea, motoarele cu roți de cauciuc, surpriză, nu aveau încă iarna montată pe tălpice! Hmm, responsabilii cu circulația și dezăpezirea, puteam jura, aveau să fie luați prin surprindere de primii fulgi. Așa că am preferat ca din casă, să-mi imaginez, fără a fi nevoie să urmăresc vreo știre mizeră, cum decurge situația traficului din străzi și meteo-sensibilitatea oamenilor din oraș.
De când ființa modernă s-a strămutat în “LEGO”-ul urban, a uitat să mai deschidă ochii spre un alt univers, cel natural. Cauciucuri, din nou vorbesc de ele. Arborele de cauciuc, precum cel de cafea sau de cacao! Avem atâta încredere în ceea ce construim, încăt ne îndepărtăm de niște fenomene din care la origine facem parte, fie că vrem, fie că ne prefacem că uităm că suntem natură. Ingineri ai golului spiritual! Dacă locuim în apartamente de beton, fier și sticlă, asta nu înseamnă că legile pământului sunt scrise undeva, doar în cartea de geografie, sau filmate în rezervația de sticlă-ecran lui National Geografic. Sunt printre noi și, oricând, așa cum cade prima ninsoare ori ploaie de primăvară, neopinat, tot astfel ne poate plezni micul nostru Paris-artificial-din-asfalt-și-prefabricate vreun cutremur devastator sau poate că un asteroid rătăcit prin galaxie.
Am socotit că din a doua zi de după ninsoare orașul avea să fie mult mai calm, oamenii fiind deja cu lecția învățată din nervii și energia consumate inutil, anterior. Așa că am hotărât să ies din casă, la o plimbare mai lungă pe Calea Victoriei, pe care nu o mai călcasem de o bună bucată de vreme. M-am oprit în Piața Victoriei pentru a da click “pozei” de imaginație. M-am poziționat pe trotuar, cu spatele la fostul sediu Tele 7 abc, având în mâna dreaptă clădirea Guvernului iar în fața ochilor Bulevardul Ion Mihalache, respectiv o latură a Muzeului Antipa. Ora 7 seara când, în mod normal, ar fi trebuit să aud claxoane nervoase, să respir fum și gaze de eșapament și să nu pot traversa cu privirea piața, obturat fiind de mașinile care se înghesuie să-i aducă din câmpul muncii, acasă, pe oameni. Gol! Abia dacă semnalizau dreapta câțiva temerari, la semaforul din colțul Căii Buzești. Parcă ar fi fost un miez de noapte al unei veri liniștite, când orașul e pustiu iar locuitorii lui plecați pe litoralul vacanțelor mai mult sau mai puțin exotice. Parcă ar fi fost noaptea aia, spre dimineață, când ne întorceam cu bicicletele de la Web Club, intrând din goană în piață dinspre 1 Mai, pardon, Ion Mihalache! Fumasem iarbă, pe iarba de lângă Muzeul Țăranului, iar când a fost să ne suim în șa, ne-a pufnit râsul, ca atunci, la coffeeshop-ul din Amsterdam. Acolo însă, erau piste de biciclete! Iar în Bucureștiul de acum cinci ani orice șofer te înjura, asta în cel mai bun caz, și aventura pe două roți era aproape o sinucidere. Cu toate astea ne-a fost ușor să râdem de tot ce se întâmpla de-a-ndoaselea, scumpă prietenă, și să ne credem, firesc, mașini, în mijlocul Bucureștiului. Deși n-a trecut mult timp de atunci, lumea o simțeam mai umană, și mai orientată către visare și sentiment, în ciuda unor prejudecăți și opreliști social-ridicole care acum, repetate, ar părea de neconceput. Puteam fi unii dintre puținii bicicliști din București cărora nu ne păsa de atitudinea primitivă a proaspăt îmbogățiților care considerau vila, banul, clubul cu piscină, șampania, Bentley-ul, un statut social privilegiat. Pe vremea aceea tot ceea ce nu se ridica acelui standard material era considerat gunoi. Ne permiteam să mai rulăm câte un joint, într-o vreme în care, dacă erai doar prins fumându-l, îți riscai libertatea, sau, în cel mai bun caz, aveai parte de anchete cu uniformele prostiei de capete-de-cretă. Mă amuzam când, în fiecare dimineață, ajungând la job, mă întâlneam cu patronul televiziunii la care lucram, salutându-ne, eu de pe bicicletă, iar el, din nu știu ce Mercedes sau Hummer.
Mă trezesc acum, după ani, din visul amintirii și apuc să calc prin zăpadă Calea Victoriei, în speranța că peste încă cinci ani, măcar jumătate din lucrurile pe care le știu și le spun vor fi desuete, iar eu voi fi fericit observând asta.

La trecutu-mi mare, altu-n viitor

Loggia a fost pentru mine o peliculă de viață vie, un timp și un spațiu de reflecție și contemplare, întocmai ca o perioadă de pre-producție a unui film de lung metraj. Am putut înregistra în memorie sumedenie de gânduri și emoții, imaginate în lumina de efect a atâtor “nopți americane” pe care le-am pierdut la schimb cu câștigul individualității. Mă retrag în culisele sinelui pentru a-mi scrie scenariul, de unde să revin cu sentimente în imagini pe care să le pot proiecta, cândva, pe ecranul unui cinematograf în care oamenii sunt, cu toții, pe lista invitaților mei de suflet.

E Joi. "J" de la Jupiter

E ziua de nume sfânt a Ioanei cea mică, a Hanei. Are deja nouă luni. Mă îndrept spre casa lor, de pe strada copilăriei mele, ținând în mână un dar fără de vârstă: o carte cu povești de Andersen. Am deja în minte ce îi voi scrie pe prima pagină, ca amintire… Pentru “Degețica”, de ziua ei sfântă, căreia îi doresc să găsească cuvântul care creează. Ne așezăm. Nu ne-am mai întâlnit de ceva vreme. Când eram copii, pe stradă, ne vedeam în fiecare zi de joacă. Acum a venit vremea să fi crescut oameni mari. Bem vodcă cu suc de roșii, așteptăm să se coacă plăcinta cu brânză din cuptor care, cu mirosul ei de foetaj proaspăt rumenit, ne face poftă, în orice colț al casei ne-am afla. Povestim. Ioana, cu inocența ei de sfânt pe pământ, ne zâmbește de peste tot. Abia învață să fie om. Un om pe care o mamă precum Hana îl va învăța ce înseamnă virtutea sufletească. Un fel de rămas bun este această vizită a mea în lumea copilăriei, rostit, la treizeci și cinci de ani, pe strada pe care am prins aripi de zbor în viață. E cu o săptămână înaintea mutării mele din București. Îi spun Hanei că îmi privesc plecarea din “marele oraș” mai mult decât ca pe o simplă schimbare de locuință. O văd ca pe o călătorie spirituală prin care căutările de până acum ale ființei mele interioare să-și poată găsi în liniște răspunsul. E aproape 12 noaptea iar mama și pruncul trebuie să se culce. Le las pe amândouă, fără lacrimi, cu bucuria că le pot îndrăgi ca parte din sufletul meu. Mă îndrept pe jos spre casă, trecând prin locuri familiare care, cu toate, îmi aduc aminte de câte o frântură din viață. Nu mă opresc, căci frumusețea rezolvării unui joc de puzzle constă tocmai în a continua potrivirea elementelor sale care par că seamănă unele cu altele, când, de fapt, fiecare are o individualitate aparte. Fără melancolie, zâmbesc cu încredere în fața drumului pe care îl am de făcut. Ajuns în Piața Victoriei îmi urc privirea pe clădirea Muzeului Antipa. Mă opresc preț de o țigară, rememorând clipe din diminețile în care treceam pe acolo cu taxi-ul, în drumul meu cotidian spre serviciul în care lucram atunci. Mă gândesc la visele de mărire din acea perioadă a carierei mele în televiziune și caut cu privirea un banner pe care obișnuiam să îl văd în fiecare dimineață ancorat de clădirea Antipa… Păsări, ouă, cuiburi și ingluvii. Muzeul pare, însă, ca și mine, în renovare, iar peste expoziția colecției de înaripate vor fi trecut deja în zbor anii.
Un salut și o mână așezată prietenește peste umăr mă trezesc, în plină noapte, din reveria acelor zile ale prea-tinereștilor ambiții profesionale. E Paul… “Ce faci omule, te uiți la muzeu?”. “Da, îmi puneam la păstrare niște amintiri. Tu ce faci? Spre casă?” îl întreb, absent. “Am fo' la un club, am băut o bere. Multă puștime. Prea multă! M-am cărat. Mă duc să mă culc. Mâine am treabă, de dimineață, la job”. “Noapte bună, Paul!” și pornesc către locuința care, încă, se numește “acasă”, dar care, peste șapte zile, va fi fost un loc încărcat cu trei ani de nenumărate amintiri de viață. Deschid ușa apartamentului. E întuneric și nimeni. Îmi rostesc în sinea unui instinct al poftelor din trecut… “A fost joi, ziua lui Jupiter. De ce n-ar putea fi chiar ultima mea noapte din ciclul "Joilor cu povești de club", pe care să o las uitată în acest oraș?!”. Și nici nu apuc bine să îmi termin de mimat intenția, că telefonul îmi sună. E trimisul Zeului-Muzicii-de-Dans care, la auzul vorbelor din gândurile mele, mă invită la o ieșire în decorul unei petreceri de bași și băutură. E Ali și îi accept fără niciun fel de ezitare invitația, simțind că vreau să îmi iau “la revedere” într-un chip frumos, de la un stil de viață pe care l-am adoptat o lungă vreme, dar în oglinda căruia, de ceva timp, nu mă mai recunosc.
A doua zi, vineri dimineața, mă trezesc zâmbind. Cu fotografia culorilor de ieri păstrată în albumul memoriei mă pregătesc să zbor prin fereastra trecutului, îndreptându-mă către un viitor a cărui cheie o strâng la piept, cuminte. E din nou lumină.

E Miercuri. Culori sub cer cu diamante

În suflet mi-e primăvară. Am fost plecat într-o plimbare lungă prin oraș. Sunt în Piața Victoriei pe același trotuar cu guvernul, dar întorcându-i spatele. Vederea o am îndreptată numai către cer. Ochii mei văd o Lună perfect de rotundă, aprinsă senin în galben-argintiu. I-am fost pasager pe pământ și ea a părut că mă călăuzește din stele, în toată splendoarea plimbării mele peste culorile vieții.
Acum, oprindu-mă să fotografiez un ultim cadru al călătoriei mele de primăvară, mă gândesc că parcă aș fi trăit întreaga zi în versurile melodiei lui Beatles… Da, chiar asta a și fost! “Lucy in the Sky with Diamonds”.
Încep să derulez cu memoria…
…Luna aceea. Ea mi-a ghidat pașii către Magnolie, atunci când credeam că sunt obosit și mă pregăteam de întoarcerea acasă. E undeva, pe o străduță lângă Kiseleff. A răsărit brusc și foarte verde. Nu era înflorită, nici nu știu când înfloresc magnoliile, dar de cum am întâlnit-o cu privirea, m-am refugiat sub încrengătura coroanei ei de frunze vii. Și am simțit cum, dintr-o dată, sunt la adăpost față de tot ceea ce e urât și obscur în lume.
…Fusese Soare. Și tot acel albastru de senin părea că-și oglindește nuanțele de puf ale norilor peste apa lacului din Parcul Circului. Acolo unde mă plimbasem, în afara oricărei delimitări a timpului, alături de cățeaua aceea bătrâna și oarbă care m-a însoțit credincioasă, acordându-și pașii cu ai mei.
…Am privit oameni triști sau colorați, figuri trecătoare în mersul imaginației mele. Le-am recunoscut sufletul, afișând sau ascunzându-și sclipirile din priviri. Și mi-am zis că ar fi minunat să prelungești culorile direct în inimă, pentru a le da un pic mai multă fericire din viața de a trăi. Să poți coborî din cer albastrul, verdele din frunze și roșul din petale, și să le așezi într-o piață de la margine de oraș, în care nu se va mai vinde ceva vreodată, pentru că totul se oferă gratis, cu sufletul. În toata urâțenia gropilor și a gri-ului străzilor murdare, a venit direct în fața ochilor, silueta unei hale foarte vechi, placată cu cărămidă. E Piața de flori. Dincolo de trotuare am văzut cum parcă cineva, un pictor dintr-o casă de undeva de deasupra negrelii orașului, își așternuse culorile din paletar peste petale. Șoptindu-mi la ureche că atâta timp cât va fi culoare, vor fi și flori.
Plec spre casă, un pic obosit după aventura mea de o zi cu soare și lună, în nuanțe și pasiune. A fost multă curățire sufletească. Mă așez pe salteaua din dormitor și, înainte de a putea adormi, închid ochii văzând cum în întunericul din așternut se luminează două cuvinte. “Imaginație”, colorat în alb peste negrul de necunoscut al abisului și “Viață”, pulsând în roșul inimii din sufletul care mă crește.

E Marți. Simfonie scrisă de un pian pentru orchestră

Tăcere albă. Semafor roșu. În Piața Victoriei stă obosită, la stop, o furgonetă ce cară în spinare o pianină. Dau timpul spre înapoi până când ajung în sufrageria mamutului din lemn cu trei picioare. Un pian negru care își netezește dinții de fideș peste ochii curioși ai unui copil de șase ani. Învață să-și cânte sufletul încă de lapte, fără vreun profesor. Pe partitură sunt întipărite notele acelea de demult, cândva cântate doar de pământ, printre sori. Privesc în liniște clapele și ezit. Nu știu pe care să o ating, prima. “Ma-ma!”, îngân. Și coada pianului începe, parcă, să vibreze. “Ta-ta!”. Iar clapele răspund timid chemării. “Mo-țu!”. Deja, întregul mecanism rezonează cu notele venite parcă de undeva din interiorul cutiei mele toracice. Tac. Cânt, doar cu inima. Nu știu încă asta, dar peste ani voi afla că, acolo, în piept, am patru sufragerii în care pulsează câte o orchestră. Pianul îmi ține armonia. L-am îmblânzit! Singura pată de culoare dintre noi doi, cel alb și cel negru, e sângele roșu care-mi bate un ritm amețitor în suflet. Împreună cântâm o simfonie cromatică de note și cuvinte de tăcere. E ca și cum mi-ar spune o poveste pe care o trăiesc dintotdeauna, dar pe care vreau s-o aud mereu, da capo. Îmi spune cum la început totul era doar apă ruptă din Lună, iar cum dintr-o dată pământul s-a holbat, hotărând să-și unească forțele cu cele ale soarelui, lăsând peticul de uscat, pentru ceea ce aveam să fi numit iubire. A fost primul sunet în auz. E, mai curând, un vuiet uriaș al unei rotații peste flacăra de lumină, amestecat cu o revoluție a nașterii de culori. Simt o octavă joasă. Personalitate grea, de meteorit, ce poate lăsa un crater peste întreaga scoarță cerebrală. Se izbește de o magmă ce nu avea încă o formă sau un suflu, iar eu, intrând în rezonanță, mi se face pielea solzi, pene, păr, și iarăși piele. Era sunetul care mi-a putut amplifica forma, gândesc acum. E acel sunet care continuă, prin mișcare, să îmi amplifice sufletul.
E o poveste scrisă, la semaforul unei vieți, de un pian, pentru vocea interioară a tuturor oamenilor-orchestră. Iar atunci când instrumentele ajung să dubleze vocea umană, revelând-o, se cheamă viitor.

Îi spuneam azi unui “vecin” de blog, prietenului kozopolitan, că de la muzică la scris e doar un singur pas, cu condiția să simți litera ca pe un un acord sufletesc dintre minte și inimă.

E Luni. Dansez liber în ploaie

Mă îndrept către stația de metrou unde urmează să mă întâlnesc cu un amic. E toamnă și plouă de câteva zile. Azi, e parcă cea mai urâtă zi din toate cele ale ultimei săptămâni. Frig. Merg repede pentru a mă mai încălzi un pic, chiar dacă știu că voi ajunge mai devreme. Cel puțin, gândesc, o dată ajuns la metrou, o să cobor treptele și mă voi putea ascunde acolo, jos, de vremea care parcă îmi intra în oase și carne. Piața Victoriei, bulevardul Aviatorilor. Așa cum mă așteptam, ajunsesem mai devreme. Dau să cobor, dar nu apuc să pun piciorul pe prima treaptă căci ceva mă trage, parcă, înapoi. E o melodie! Care îmi vine brusc în minte și nu se mai oprește. “Singing in the rain”. Văzusem de curând filmul și mă amuzase. Nu prea obișnuiesc să mă uit la music-hall-uri dar ăsta chiar îmi plăcuse. Apreciez, de regulă, filmele de autor, în care regizorul este și scenarist al peliculei. Ca regizor poți fi un foarte bun tehnician și om de artă, dar nu poți fi “Dumnezeul Poveste”, atâta timp cât sentimentele pe care le pui în scenă nu sunt ale tale, ci ale celuilalt care a închipuit-o. Iar aici, în “Singing in the rain”, Gene Kelly este “îngerul”, un actor care joacă și dansează scenariul și, în același timp, semnează regia filmului.
Cu muzica dansându-mi în minte încep să mă plimb. Parcă și frigul și poaia mai trecuseră. Sau nu le mai simțeam. Fac câțiva pași în jurul gurii de metrou și mă opresc cu privirea ațintită spre clădirea aceea veche, în care fusese pe vremuri un service auto. Sau, poate, mai era?! Mă opresc. Exact în acel loc, cu ani în urmă, așteptam microbus-ul care să mă ducă la Buftea. Lucram la studiouri, la MediaPro, și din oră în oră opreau la Aviatorilor, mașinile pentru angajați. Refac din memorie acea perioadă și o pun în scenă în decorul actual. Mă ocupam, ca job, de ceea ce se numește imaginea publică a vedetelor, de fapt a prezentatorilor de televiziune. Promovam în presa vremii ceea ce oamenii din fața televizorului voiau să afle despre idolii lor aflați în spatele ecranului care le separă lumile. În câteva cuvinte, trebuia să îi conturez cu trăsături de modestie pe cei meschini, cu înțelepciune pe cei proști, să le dau curaj celor lași și omenie mizantropilor. Ca obligație a serviciului meu, mistificam natura unor oameni care, altfel, dacă ar fi fost cunoscuți de public așa cum erau de fapt în carne și oase, nu ar mai fi fost star-uri. Îmi vine în minte imaginea Linei Lamont din “Singing in the rain”. Filmul ilustrează perioada în care Hollywood-ul făcea trecerea de la cinematograful mut la cel sonor. Iar Lina, un star al peliculei fără vorbe, este pusă brusc în situația de a-și rosti pe viu replicile și a cânta pentru publicul avid să-și audă idolii interpretându-și talentul actoricesc în priză directă. Mă gândesc că post-sincronul și playback-ul sunt invenții ale “Zeului Tehnică”, venind în sprijinul costrucției unor “vedete” fără de talent, idoli de carton ai omului care, în lipsa propriei sale conștiințe, își face icoană din imaginea expusă pe ecranul sălii de cinema. Privind clădirea service-ului, mă simt ca și cum am fost eu mecanicul ce a căutat să cârpească niște motoare ce se născuseră fără de suflul cilindrilor, cărora, din titulatura job-ului de PR, a trebuit să le injectez sentimente, de culoarea cernelei din interviurile de presă ori a pictorialelor pe care le-am realizat. Am fost vocea din “off” care, pentru auzul publicului, a rostit și scris calități pentru niște oameni, a căror celebritate fabricată se născuse fără să aibă acoperire în suplețea vreunui talent.
Plouă și mai tare. Vremea parcă plânge. Mă trezesc din amintirile unui vis urât și, cu melodia cântând în suflet, încep să calc apăsat în bălțile de pe trotuar, dansându-mi în ploaie libertatea pe care mi-am redat-o, bucuria de a fi om.

E Duminică. Orice revoluție a conștiinței începe cu o eliberare

Mă întorc dintr-o vizită făcută mătușei mele. Locuiește la nici zece minute de mers pe jos, undeva în apropiere de Piața Dorobanți. Fusesem invitat la cină și, cum nu ne mai văzusem de o vreme îndelungată, am rămas la povești până târziu. De când mă știu nu port ceas, lăsând timpul să se desfășoare după fizica naturii și a intensității senzației de moment. Inițial, îmi planificasem să mă întorc acasă cu autobuzul, afară lăsându-se un vânt care îmi cam intrase, la venire, în oase. S-a făcut deja noapte, așa că nu mai e chip să prind vreun mijloc de transport. Îmi iau “la revedere” de la mătușă și apuc calea întoarsă, tot pe jos, în contra vântului sălășluind pe strada Paris. Ajung la Guvern, în Piața Victoriei. Dau să traversez Aviatorilor dar, aflat în dreptul stației de metrou, zăresc, în apropiere de Kiseleff, o haită de câini vagabonzi ce atacau cauciucurile puținelor mașini de la acea oră. Mă răzgândesc cu traversarea și încep să ocolesc piața chiar prin fața clădirii guvernului. Nu mai fusesem de mult pe acel trotuar și îmi zic că ar fi un bun prilej să mă opresc, preț de câteva minute, spre a a privi în jur, întreg ansamblul. Mă așez cu fața spre "casa" de miniștri. Încerc să-mi aprind o țigară, în ciuda vântului care suflă cu putere, și abia dacă reușesc să țin flacăra brichetei aprinsă în apărătoarea palmei. Jandarmii, împietriți, stau la datorie apărând o mână invizibilă ce poartă numele de stat, păzindu-i acestuia creierul discreționar al executivului său. Totul pare încremenit. Cladirea, deși împopoțonată exterior cu zorzoane din led-uri de Crăciun, îmi seamănă cu o cazemată din beton, rămasă părăsită ca după o bătălie dintr-un război pierdut în fața vieții vii. Poate că cea de-a treia conflagrație mondială, aceea a prezumtivei lupte dintre materie și spirit, a trebuit să înceapă chiar acum, pe acest vânt teribil de criză ce chiorăie în intestinele orașului. Poate că fără de simbolul clădirii ce se ridică în fața privirii mele, acest avanpost al legiuirii în contra partidă cu conștiința de sine a omului, nu ar fi posibil nici triumful ideii că, de fapt, nu există niciun dezacord între cele două așa zis beligerante, trupul și spiritul, mintea și sufletul, spațiul și timpul, îngerul și diavolul, victoria fiind aceea a întregului universal. Cu siguranță, unicul pierzător în fața evoluției este acela care obișnuiește a vrea să conducă numai prin practica instigării lui alb împotriva negrului.
Ceva, cineva, parcă ar plânge. E doar vântu’ care face vârtejuri de praf prin curtea instituției. Un soldat mă privește cu amândoi ochii goi, fără de expresie, de parcă nici el nu știe ce apără acolo, în miez de întuneric, în poziție de drepți, în loc să-și viseze somnul sau să iubească o noapte de pasiune. Gândul îmi zboară către acum 15 ani când, ca și acum, m-am oprit în fix acel punct al pieței. Eram împreună cu niște amici, întorcându-ne amețiți de viață dintr-un bar din apropiere, “Les Maniacs”. În acea noapte, împreună cu partenerii mei de băutură, făcusem rămășag care dintre noi are curajul să urineze în fața Guvernului iar apoi să îi ceară un foc soldatului de pază. Pariul nu l-a câștigat niciunul, pentru că în cele din urmă, după ce ne-am ușurat cu toții pe gardul clădirii, jandarmii, la început consternați de gestul nostru, au început să ne alerge pe care încotro.
Mă trezesc din visul adolescenței de demult doar câinii care continuă să urle a ger și pustiu, din mijlocul pieței. Mă gândesc la oamenii vii care își cer dreptul de a trăi, la vreo manifestație, în fața acestei carcase fără de carne a figurii statului care, parcă oprește până și căldura soarelui să mai încălzească simțirile.
Pornesc spre casă, punând în buzunarul în care altădată îmi țineam banii, fotografia clădirii pe care am demolat-o cu ochii minții, și căreia îi privesc acum ruinele, în așteptarea unui timp care va veni, firesc, peste omul din mine.

Șapte vis-a-vis’uri dincolo de zid

Din cele mai vechi timpuri ne-am scrijelit sentimentele pe piatră, având impresia că așa, durerile și bucuriile noastre vor fi mai ușor împărtășite peste vreme. Am împăiat sălbăticiunile vânate, făcându-le una cu peretele pesterii, am pictat, din iubire pentru icoanele credinței noastre, lacrimi, la zidul plangerii, am fotografiat frustrarea împărțirii istoriei noastre în jumătate, pe zidul Berlinului, ne-am marcat teritoriul microbului din sânge cu graffiti și urină, peste zidul blocului. Acum, o rețea virtuală ne pune la îndemână zidul său, pentru a ne cunoaște mai bine unii pe alții, de oriunde ne-am ascunde trăirile. Ce alte ziduri vom mai putea construi și dărâma, oare, înspre a ne lustrui conștiința?! Și ce e de fapt dincolo de aceste ziduri, altceva decât însăși viața, întipărindu-ne pe al său perete viu?! Iar noi, liberi emulatori la origine, ne ascundem mereu temerile în spatele câte unui zid! Suntem pluton și victime, în acelați timp, puși să ne executăm singuri propriile sentințe de idei și sentimente, legați la ochi, în timp ce tremurăm lipiți cu spatele de un zid pe care tot noi, din frustrare și frică, l-am ridicat. Numai imaginația gândurilor și a senzațiilor, lăsată liberă să nască imagini vii ale ființei noastre, poate sparge acest zid, salvându-ne de la a ne distruge obscur individualitatea.
Locuiesc încă, la momentul în care scriu, undeva în apropiere de Piața Victoriei. Drumurile mele cotidiene trec aproape zilnic prin acest nod de legătură al orașului. Și, cum nu am aparat de fotografiat, îmi propun să imprim în minte imagini privite din diferite puncte ale pieței, surprinse în diverse ipostaze ale timpului. E un exercițiu de vedere dincolo de realitatea timpului prezent, cel pe care mi l-am propus, încercând să aleg imagini, fotografii necronologice ale memoriei, pe care apoi să încerc a le reda în scris, ca povestiri consecutive, câte una pentru fiecare dintre cele șapte zile ale săptămânii. E ca și cum zilnic, pentru câteva minute, mi-aș așeza o cameră foto pe trepied și aș începe să înregistrez dintr-un punct fix, cadre în mișcare, secvențe de viață, întâmplări colorate petrecute laolaltă, într-un singur spațiu, identificabile cu sistemul meu propriu de a-mi măsura timpul de expunere. Mi-am inspirat ideea dintr-un film în regia regia lui Wayne Wang, “Smoke”, în care personajul principal al peliculei, Auggie, interpretat de Harvey Keitel, este proprietarul unei mici tabacherii din Brooklyn, fotografiind zilnic, timp de 14 ani, același colț de stradă, același “vis-a-vis”, văzut prin prisma obiectivului fixat în ușa magazinului său.
Cele care urmează sunt șapte exerciții pentru developarea eliberării mele de sub apăsătoarea opacitate a zidului, aduse la lumină din camera, încă obscură, a imaginației.

Intermezzo

Muzica este un mijloc, poate cel mai facil de consumat, care rezonează întotdeauna cu profunzimea sufletului și a senzațiilor. Îmi aduc aminte cum, la 16 ani, încercam să îmi impun punctul de vedere privind un stil muzical sau un altul, în funcție de curentele și modelele la care mă afiliam. După aproape 20 de ani trecuți de atunci, cred că nu există muzică bună sau proastă, și nici noțiunile de “comercial” și “necomercial”, în materie de stiluri muzicale, ci numai muzică ce te poate face, sau nu, să vibrezi. Iar a vibra înseamnă muzica în întreaga ei noblețe creativă, indiferent de cât de bine se vinde sau de instrumentele care o ajută să performeze. Fie că e vorba de un calculator sau de un pian, muzica rămâne un univers sensibil. Iar în calitatea ei de “tot”, muzica este natură, o natură umană, dar mai mult decât atât. Este rezonanța sufletelor noastre și a sentimentelor pe care ele le fabrică. Pentru că fără de sunete, ființele noastre alcătuite dintr-o religie a apei cu soarele, nu ar putea avea vreo formă. Sunetul este cel care definește forma, și ne face să ne recunoaștem apoi între noi, într-o realitate care “ni se pare”. Cred că muzica este, de fapt, acel fenomen straniu de frumos, transpus pe un portativ, care apropie cu sinceritate universul de interiorul ființelor noastre. Un om acordat sufletește, care se regăsește în fiorii ce-l animă prin notele muzicale scrise pe hârtia vieții, va spune că îi place muzica în simplitatea sunetului care o compune. Este acela care nu se va fi limitat la un atare stil și trend, ce ține de vreo anume subcultură. Muzica este mai mult decat cultură. Este baza naturii noastre, care a ținut întotdeauna să complice tot, și, cu atât mai mult, sunetul.

De-a Fata Morgana prin publicitate

Cobor din casă, cu gândul de a încerca să schimb în lei cele câteva monede euro rămase din călătoriile mele trecute prin țări și orașe ale uniunii apusului. Dădusem întâmplător peste ele, acum, de sărbători, când, într-o seară de singurătate, mi se făcuse dor să mai sărut cu ochii niște amintiri păstrate cu grijă în sertarul sufletului. Printre fotografii și obiecte fără de preț aparținând copilăriei și părinților mei, într-o casetă, am găsit acei bănuți, puși la păstrare alături câteva alte monede ieșite demult din circulația vremurilor. Și, cum nu mai aveam niciun sfanț, primul lucru la care m-am gândit a fost ca în ziua imediat următoare să încerc să-i transform în lei, pe cei cinci euro, pentru a face câteva mici cumpărături urgente. Pornesc încrezător spre casa de schimb valutar de la parterul blocului, deși, îmi aduc aminte bine, că înainte vreme, când mă aflasem într-o situație financiară oarecum asemănătoare cu cea de acum, am încercat să schimb niște mărunți, dar niciun ghișeu nu mi i-a primit. Mă gândesc că, la câțiva ani distanță de vremurile în care oamenii își țineau banii albi în bancnote imaculate ale zilelor negre, bucățile mele de metal european vor fi luate în sfârșit în seamă, ca monedă de schimb. Intru în scara blocului, mă apropii de ghișeu, îmi fixez privirea pe figura unuia dintre cei doi bărbați care se află dincolo de geamul acvariului și iau pulsul politicii valutare a anului 2010… “Bună ziua. Am câteva monede. Euro. Vreau să știu dacă le pot schimba la dumneavoastră”. Tăcere. Individul mă măsoară atent, din cap până în picioare, încercând probabil să ghicească motivul pentru care un om aflat în puterea vârstei, bine îmbrăcat și cu o vorbire închegată ar vrea să schimbe la ghișeul său niște bănuți, în locul unor bancnote de 500 de euro. Răspunsul ezită să vină. Înclină ușor capul, semn că nu prea îi convine să primească monede. Probabil că încă, în România, singura considerată a avea vreo valoare este tot bancnota, iar banii din metal sunt cantitate neglijabilă. Sesizez însă în ochii omului o străfulgerare. E ca și cum o fisă, din acelea pe care nu prea îi vine să le primească, i-ar fi căzut direct în facultatea gândirii, activând-o. Părea că-și zice… “Ah, e criză! Uitasem”. Se hotărăște să-mi vorbească. Îmi spune pe un ton foarte politicos că nu are ce face cu monedele, pentru că are deja un fișic, pe care mi-l arată de după geamul său de protecție, ca semn al conformității cu adevărul. Cu aceleași bune intenții, omul îmi spune că știe în apropiere un loc în care pot avea mari șanse să îmi valorific mărunțișul… “Uitați, chiar acolo, sub panoul acela publicitar. Doar ce traversați strada în diagonală”. Îi mulțumesc și mă îndrept grăbit spre locul indicat. Am deja în plan ce voi cumpăra din cei aproape 20 de lei pe care sper că îi voi obține. Jumătate din sumă o voi ține pentru niște cartofi, o pungă de orez și pâine iar din ceilalți 10 lei îmi voi lua un pachet de țigări. Primul, după o pauză de viciu pe care o îndură psihicul meu de mai bine de o săptămână. Urmez diagonala și, cu ochii spre billboard-ul ales drept reper, ajung în fața celei de-a doua case de schimb. Pășesc cu curaj… “Vă salut. Mi s-a spus că aici, la dumneavoastră, pot schimba niște monede, euro”. Bag mâna în buzunar, scot tot mărunțișul și i-l arăt celui de la ghișeu. Omul îmi citește cu atenție fisele din palmă. “Da, așa e. Doar că primesc numai monede de 1 și de 2 euro. Cenții nu vi-i pot lua”. Am trei monede de 1 euro iar restul, până la cinci, sunt mărunțiți în câte 50 de cenți. Omul continuă, scuzându-se… “Am și așa prea mult metal. I-a trăznit pe oameni criza asta și acum vin să schimbe chiar și câte un dolar sau euro. Așa ceva n-am mai văzut de când sunt!”. E vădit sincer și îl înțeleg. Întind în caseta de sub geamul de protecție cele trei piese de metal, el îmi dă în schimb cei 12 lei, îi mulțumesc, și ies. Mă opresc fix sub panoul publicitar spre a-mi încropi un nou plan de cheltuieli, potrivit cu suma pe care o am acum în buzunar. Ridic involuntar privirea spre cer, de parcă aș aștepta, în hotărârea pe care o am de luat, un ajutor divin. Întâlnesc însă, în locul vreunui Dumnezeu, figura ingenuei din billboard-ul bine ancorat de bloc, care făcea promoție la nu știu ce serviciu de telefonie mobilă. Ochii ei negri și ficși par că mă privesc țintă, încercând cu toată puterea lor să-mi hipnotizeze dorința de consum. Mă întreb care art director, de la ce agenție, a manipulat în photoshop, poate pentru o oră, poate într-o zi întreagă, expresia persuasiunii acelei priviri printate. Fata, morgana societății de consum, pare că prinde voce. Îmi vorbește…
Văd că ai făcut rost de bani. Trebuie să fi făcut, din moment ce te-am văzut ieșind din casa de schimb! Câți bani ai în buzunar? Hai, spune-mi, nu-ți fie rușine. Există soluții pentru orice portofel, nu știai? Te văd nehotărât. Asta nu e bine. Înseamnă că ești cam gol la pungă și te gândești cum să-ți chibzuiești mărunții. Nu-ți mai face probleme, lasă-mă pe mine să te ajut. Am o grămadă de soluții. O mulțime de slogane îmi sunt întipărite în memoria ședințelor mele foto. Dar, stai! Înainte, vreau să mă uit bine la tine și să văd cam de ce ai avea nevoie. Te văd bine îmbrăcat. Îți cam plac hainele, nu-i așa? Ce-ai zice de niște jeanși noi. Acum, după sărbători, îi poți găsi la promoție. “Doi pantaloni la preț de unul”. Zici că ți-ai făcut cumpărăturile, vara trecută? Ok, mergem mai departe în călătoria noastră de larg consum. Ai mașină? Cred că nu. Doar ce te-am ochit de departe, traversând strada pe jos. După mers, pari a fi pieton. Dar, hai, recunoaște. Nu ți-ai dori una? Nici măcar nu trebuie să o cumperi cu banii jos. Tot eu te pot salva. Faci un leasing și gata. Uite, vezi, îți ofer două servicii la pret de unul! Și unde mai pui că serviciul e reciproc. Si tu mă ajuți pe mine. Cum adică “cum”? Doar nu-s o simplă figură printată pe hârtie. Am și eu o carieră de urmat. Vreau să intru în grațiile tipilor ălora antipatici de la bancă, poate mă aleg cu un job la serviciul de credite. Să pot simți pe viu cum puterea decizională a banului se află direct în mâinile mele. Ce zici? N-ai carnet de conducere? Nu-i nimic, îți recomand eu o școală bună de șoferi. Obții garantat permisul. Iar eu, cu cele zece procente comision, mă duc la shopping o zi întreagă. Afacere! Ce? Nu vezi bine? Hai dragă că te iau de mână și te duc personal la magazinul de optică, ăla nou deschis. Au cele mai tari mărci de ochelari. Fac și lentile de contact. Chiar și eu mi-aș dori să-mi schimb culoarea ochilor. Ce-ai zice de un verde, crezi că m-ar prinde? Of, bine, văd că mașină nu vrei să-ți iei. Auzi, ia ascultă! Telefon mobil ai? Măcar d-ăsta trebuie să ai. Și ce dacă ai, mai ia-ți unul. Nu-ți surâde ideea? N-ai să regreți. E la ofertă. Citește-mi pe buze: O-FER-TĂ! Ziceam de telefon… Uite, ți-l dau chiar pe el să-ți vorbească. Are opt sute de minute gratis în rețea! Pardon, o mie, începând de azi. “Alo? Ce bine că mi-ai răspuns. Power to you! Hai, cumpără-mă. Nu vezi căt de frumos ambalat sunt? Privește-mă o secundă și adu-ți aminte de sloganul cu care am fost lansat pe piață. Împreună putem face multe! Sunt nou-nouț. Și uite cât de multe funcții pot îndeplini, toate de-o dată. Ce dacă nu știi din prima cum să mă folosești. Vei învăța. În cutia ambalajului meu colorat găsești manuale de utilizare, scrise de creatorii mei, în toate limbile pământului. Lor, oamenilor care mi-au inventat funcțiile pentru ca apoi să mă vândă ție, drept progres tehnologic, le datorez toată recunoștința mea. Ei, Dumnezeii mei, m-au ridicat de la stadiul de materie la acela de obiect. Prin geniile conștiinței lor de marketing am ajuns să am și eu o conștiință. Îți promit că o dată ce tu mă vei fi cumpărat vei vedea cum viața ta se va rezuma din ce în ce mai mult la mine. Vei crede, atunci când ajungi să-mi înveți funcțiunile, că mă stăpânești în totalitate. Dar eu sunt viclean, știu cât să mă desconspir. Atunci când te-am făcut să devii dependent de ființa mea, atunci când crezi că ești proprietarul meu de drept, iar eu umilul tău sclav, abia atunci ești sub puterea deplină a seducței mele. Cum reușesc? Simplu. Tu, deși știi foarte bine, la nivel teoretic, că un obiect nu poate fi îmblânzit, căci el nu are voință, începi să mă iubești, să-ți investești în mine sentimentele. Vorbești cu mine, mă lauzi pentru tot ce pot face pentru tine, mă cerți, atunci când dau erori, mă trântești de pământ, atunci când ești nervos, apoi îți ceri umil iertare, crezând că m-a durut. De fapt, tot ce faci este să începi a-mi împrumuta, pas cu pas, viața ta. Iar eu, știi bine, sunt întotdeauna alături de tine! Până în momentul când decid că te pot stăpâni în totalitate, că ești al meu. Atunci sunt programat să mă stric, pentru că tutorii mei de business vor fi creat niște copii mai performante. Iar tu, atunci, mă arunci, sau mă așezi într-un sertar uitat al bibliotecii, semn că ai ținut cândva la mine. Deja te gândești cum să faci pentru a avea ultimul model al familiei mele de funcții. Cum care? Acela pe care tocmai și l-a cumpărat șeful iubitei tale. Tipul ăla cu salariu dublu decât al tău, căruia fetele din departamentul de vânzări îi cam fac, toate, ochi dulci și pe care ești gelos până la ură. E timpul să strângi bani, să muncești, iar dacă nu, măcar să furi, pentru ca să mă cumperi de nou, în varianta mea îmbunătățită cu alte trei noi funcții și multe elemente de design. Hai, ia-mă, până când nu ajunge vecinul tău de bloc să mă ia el primul din magazin, și să se laude cu mine, înaintea ta. Sunt cel mai frumos cadou pe care…”. Nu te speria, eu am fost aceea care v-a întrerupt convorbirea. Conexiunea nu-și mai avea sensul atâta timp căt te-am văzut dezinteresat de orice ofertă de telefonie pe care ți-o propun. Dar hai să trecem de acum la lucruri serioase. Ai o prietenă? Sigur că ai, te văd bărbat bine! N-am îndrăznit să te întreb dacă ești căsătorit, pentru că văd că nu porți verighetă. Dar te-o aștepta și pe tine, acasă, un suflet de femeie. Știi de ce te întreb? Cunosc un salon de înfrumusețare; chiar ieri am semnat cu ei un contract. Unghii false, gene false, vopsit și coafat, cosmetică, solar, masaj… Toate în același loc, acolo unde o femeie poate oricând dobândi o a doua sa natură, aceea la nivelul imaginii standard a frumuseții sociale. Uite care-i deal-ul… Tu cumperi un abonament pe șase luni, pe care să i-l faci cadou prietenei tale, iar eu, în loc de comision, primesc gratis extensiile din păr natural la care visam cu ochii deschiși, în fața fotografiei Angelinei Jolie. Cum, n-ai iubită? Ești singur? Nu vrei să fiu eu prietena ta? Și-așa îmi doresc să plec din casa părinților care mă tot cicălesc cu învățatul la examene. Ai un apartament, presupun?! Și chiar dacă nu ai încă unul, nu-i nimic. E criză, știu, dar oamenii tot trebuie să locuiască undeva. Tu găsește-ți, mai întâi, locșorul visurilor tale, iar eu îți vând cel mai avantajos serviciu de credit pentru locuințe, cu o dobândă anuală pe care să nici nu o simți la buzunar. Aștepți vreo treizeci de ani și a ta e casa! De ce să-i plătești altuia chirie când banii îi poți da, în rate, pentru acel acoperiș al cărui posesor ești doar tu. Ce? Îmi zici că vei avea 65 de ani, atunci când vei deveni proprietar de drept? Păi nu e ăsta, oare, rostul vieții?! Te-oi căsători și tu, îți faci, ca omul, o familie, te lupți să-ți găsești cele mai bine plătite job-uri, iar când ajungi la pensie, aștepți senin poștașul să-ți sune de câte ori vrea el la ușă pentru a-ți aduce recompensa unei vieți muncite în folosul societății din care faci parte. Să nu râzi! Fraza asta am învățat-o, de mică, la școală, și ți-o repet exact așa cum mi s-a întipărit în memorie. Cum? N-ai serviciu? Măi omule, dar cu cine mi-am găsit eu să vorbesc?! Bine, uite, un singur lucru îți mai propun. Ți-l ofer gratis, doar pentru că vreau să te ajut, să te văd și pe tine, om realizat! Am relații la o firmă de recruitment. Te duci acolo cu o recomandare din partea mea și cu cv-ul. Cu siguranță îți vor găsi un job pe măsură. Nu te teme, n-or să te încarce cu vreun comision. În business-ul ăsta se trăiește numai pe baza contractelor cu angajatorii. O singură rugăminte am… La primul salariu, invită-mă la cafeneaua aia nou dechisă din Dorobanți, poate mă remarcă și pe mine un tip mai de soi, cu vilă și un Bentley la scară. Ce? Nu te cred! Nu-mi spune că nici job nu te interesează să ai! Cred că îmi pierd vremea vorbindu-ți. Mai bine fă pași cu mărunțișul ăla din buzunarul tău și să nu te mai prind că încerci să te regăsești sub panoul meu publicitar. Adio!
Mă desprind ca după un vis la nivelul ochilor deschiși, întrebându-mă ce altceva, oare, este realitatea, dacă nu o halucinație trăită în masă?! Traversez în scurt strada, ignorând, printre claxoane, culorile semaforului social. Ajung la micul magazin cu de-toate-cele-zilnice, gândindu-mă că nu avem niciodată bani îndeajuns, pentru că nu știm la ce ne folosesc ei de fapt. “O pâine, vă rog”, îi cer, zâmbind, vânzătoarei. “De care pâine doriți? Din asta, feliată, făcută la Brașov, ori din aceea, de la cuptorul nemțesc?”, mă întreabă, îmbrăcată cu șorțul ei albastru. “O pâine de un leu, din făină cu apă, drojdie și sare, cu foame”.

Când ambele porți, a trecutului și a viitorului, se deschid, primesc în dar visul

Un vis… Mi-a fost făcut cadou, din stele, pentru a a-l scrie. Visez că visez. Mă văd cum dorm, gol, undeva, pe canapeaua unui bar. Intră primii clienți. Sunt străini; îmi par a fi englezi. Poartă, cu toții, pelerine galbene. Cred că afară stă să plouă. Barmanul vine lângă mine și îmi dă “bună dimineața”. Dau la o parte pilota și mă simt jenat de goliciunea mea dezvelită. Îmi trag repede o pereche de pantaloni. Am noroc că vecinii mei de masă nu mă bagă în seamă, ca și când nici nu aș exista. Simt că mi-e foame. Pornesc în căutarea a ceva de mâncare. Stiu exact ce vreau! Crenvurști. Intru într-un supermarket dar găsesc rafturile complet goale. Unul sigur, cel cu conserve, mai are ceva marfă. Nu îmi vine să-mi cred ochilor și continui să caut prin magazin. În cele din urmă dau peste o vânzătoare. O întreb ce se întâmplă, de ce întreg supermarket-ul arată ca și cum ar fi fost devastat de o hoardă de barbari înfometați. Îmi răspunde, bombănind ceva neinteligibil la adresa direcțiunii. E drăguță, până în 25 de ani. Acum e blondă, dar sigur din naștere e brunetă. “Ție foame? Hai cu mine!” și mă apucă de mână, conducându-mă pe niște culoare, până ajungem într-un birou. “Uite, îți dau o foaie de hârtie și poți să le scrii o reclamație. Ăștia, oricum, nu dau niciun scuipat pe noi. Dacă ne unim și devenim mulți, vor începe, poate, să ne ia în seamă. După ce scrii, îți dau să mănânci ceva bun”. Iau un pix și încep să scriu reclamația. Cum să încep oare? Cu… “domnule director”? Sau să scriu, simplu, “sesizare”? Da, mai curând așa. Deci… “Sesizare. Vă semnalez că în data de …”. În căt suntem oare astăzi? Ah, e prima zi de Crăciun! “. Revin la scris. Se aude însă vocea fetei… “Hai mai repede că și mie mi-e foame. Mâncăm împreună.” Se apropie și citește ce scrisesem. “E foarte bine. Acuma semnează-te și gata. Hai să mâncăm”. Se apropie și mai mult de mine, până când sânii ei încep să mă atingă. Se dezbracă de haine până ce rămâne complet goală în fața mea. Nu își propune, în gesturile sale, niciun fel de artificiu artistic. Știe exact ce vrea și mă face, prin înțelesul privirii ei, să mă simt ca și cum aș fi devorat. Cu o singură mână îmi desface nasturii de la pantaloni și își înfige degetele în pula mea. Începe să o strângă în pumn, ca pe o unealtă, și o scoate afară. O suge cu buzele, cu dinții, cu limba, până când devine sigură că nimic în lume nu o mai poate culca. Se agață cu ambele brațe, ca un animal de pradă, de gâtul meu. Își încolăcește picioarele în jurul coapselor mele și îmi șoptește ușor, cu vârful țuguiat al limbii, în ureche… “Trage-mi-o! Mi-e tare foame!”. Îi ating pizda. E leoarcă. E acolo, între picioarele ei, o căldură care îi inundă întreaga ființă exterioară. Încep să o fut. La început încet, până ce ne obișnuim unul cu ritmul plăcerii celuilalt, descoperindu-ne reciproc terenul de joacă. Apoi formăm un dans pe care îl accelerăm sau liniștim din instinct, fără să ne trebuiască vreun cuvânt. Ne potrivim. Îmi place cum își geme în urechea mea, răsuflarea plăcerii ei carnale. Începe să mă muște de gât. E ca și când ar vrea să sugă din mine, până la ultima picătură, viața, ce pulsează sinceră în vene. Mă supun. Abia atunci ajung să simt că trăiesc fiorul, când îmi simt jugulara sub presiunea caninilor ei albi, de femeie în călduri. Sunt pe punctul să termin. Vreau să îmi dau drumul în ea, să îi pot umple rozul ei interior de sămânța albă a pasiunii pe care mi-aș dori să o naștem. Ceva, însă, poate sufletul, mă reține. Ea, cred, a terminat deja, judecând după felul în care mi-a hipnotizat adânc privirea în ochii săi de femeie-satana. Îmi ating pula. Parcă e din fier, așa de tare o simt. Sunt exact în momentul acela de dinaintea eliberării, când mușchiul este contractat la maximum, cu putere. Totul pare să fie plăcere, dar, în afara fizicii aceleia de frecare a trupulurilor noastre, nu pot simți nimic altceva, vibrându-mi în inimă. Mă întreb pentru o clipă… “E vis, sau realitate, ceea ce trăiesc?”.

Mă trezesc din nou în același bar. E o altă zi. Intră clienții. Nu sunt tot cei de ieri, dar sunt și ei străini. Olandezi, cred. Poartă pelerine, dar ale lor sunt de un albastru-verzui. Acum sunt sigur că plouă. Mă îmbrac, încercând să trec neobservat. La fel ca data trecută, par că nici nu mă văd. Oare se prefac sau chiar sunt invizibil? Nu-i întreb, în schimb îi comand barmanului un espresso dublu. El, sigur, mă observă… “Doriți cu lapte?”. Cremă de lapte este ceea ce îi cer, pregatită ca pentru cappuccino. Așa îmi place să beau cafeaua. Mi-e tare poftă, și sorb prima gură cu nesaț. Îmi aprind o țigară și suflu fumul direct spre masa vecinilor olandezi. Nu obțin vreo reacție, deși îi văzusem, nefumători, pe toți. Ies din bar fără să plătesc. Îi zic barmanului că mă întorc diseară. În stradă, niște țigănuși jucându-se în ploaie cu o minge de fotbal spartă. Îi chem la mine. Se apropie în fugă, călcând bălțile, crezând, probabil, că vreau să le dau ceva. Cel mai mare dintre ei, cu privire de retard mintal, are cam 14 ani. E șeful haitei, deci cu el trebuie să comunic… “Spune-mi, pe unde găsesc un magazin cu ceva mezeluri? Da’ să fie în apropiere”. “Domnu’… domnu’… știu io… știu io!” îmi răspunde retardul. “Da’ io vă spun numa’ dacă-mi dați și mie un ban, ceva. Hai te rog io Domnu’!”. Îi fac semn din cap că da, poate să-mi spună secretul în schimbul unei plăți, iar el începe fericit să-mi schițeze o hartă în noroiul de pe trotuar. Înțeleg direcția spre care mă ghidează și dau să plec. “Domnu’… domnu’… da’ banu’ meu?”. Scot din buzunar o bancnotă de 1 leu și i-o întind țigănușului. El o ia, răde fericit către ceilalți, și îmi zice rânjind… “Domnu’, zău, dă’ și tu mai mulți bani. Vreau un milion io’, că ți-am zis unde să mergi”. Îi întorc spatele și mă îndrept prin ploaia măruntă către locul indicat. Nu ajung nici la jumătatea distanței, când un taxi oprește lângă mine. Văd deschizându-se portiera din spate. Ești tu, așezată pe banchetă, în spatele șoferului. Vorbești la telefon cu cineva. Îmi faci semn să intru în mașină. Lași jos telefonul de la ureche și îmi zici… “Haide! Vino! Mă grăbesc! Trebuia să fi ajuns deja pe Cobălcescu. Am o prezentare cu niște clienți. Urcă!”. Nu am timp să argumentez, căci sunt luat complet pe nepregătite de vorbele tale. Mă sui în mașină, lângă tine, iar șoferul pornește nervos. Închizi telefonul și mă privești insistent… “Ce bine că te-am văzut! Măcar așa să mai vorbim și noi. De când nu ne-am mai văzut? Din toamnă, nu? Ce faci? Sper că n-aveai vreo treabă și eu te-am răpit?” Mă săruți pe obraz. “Mi-era tare dor de tine!”, îți zic, continuând… “Știi, chiar ieri mă gândeam la tine. Am visat ceva cam aiurea. Se făcea că eram într-un supermarket complet fără marfă, și îmi-era foame. O puștoaică, vânzătoare la magazin, mi-a ieșit în cale și am început să ne-o tragem. Dar, pe măsură ce o futeam, mi se părea că fata ia ceva din chipul tău. Cum începeam însă a completa sexul cu pasiunea, tu dispăreai. Rămânea în vis doar figura aceea inexpresivă a fetei, care nu reușea să-mi transmită nimic mai mult decât… un futut!” Îți sună din nou telefonul și, înainte să răspunzi, apuci să îmi zâmbești…”Nu acum, nu acum! Sunt tare grăbită, îmi stă mintea doar la prezentarea asta. Trimite-mi totul pe mail, mai bine. O să citesc când ajung acasă, sau, poate, dimineața.” Îți așezi la ureche telefonul care îți suna insistent, în mână… “Alo? Da mă, ajung acum, în două minute. Sunt în trafic, băga-mi-aș picioarele în ploaia asta, că parcă au înebunit cu toții! Am fost în altă întâlnire mai devreme. Da, e ok? Merci mult, hai, te pup!”. Închizi. “Of! Mă înebunește telefonul. Dar am nevoie de el, altfel e nașpa rău, mai ales pe criza asta. Mă crezi că abia mai reușesc să mă descurc cu banii? Tu ce faci? Sper că ești bine! Ai ce mânca, ai unde sta? Hai zi-mi, că, uite, ajungem acum.” Apuc să-ți zic doar că sunt bine… “Legat de visul meu, da, cred că cel mai bine e să îți scriu. Te pup, mă bucur că te-am văzut. Ai grijă de tine”. Cobor din taxi în aglomerația și în îmbâcseala de fum cu umezeală de la semafor. Tu, abia ai putut schița un “pa” în semn de “la revedere”, căci telefonul îți sunase iarăși. Mi-ai strâns ușor mâna mea stângă, zâmbindu-mi cu mângâierea ochilor tăi, și mi-ai trimis un semn, din buze, în chip de sărut al amintirilor noastre de demult. Te-am lăsat acolo, în taxi, să te îndepărtezi, așa cum figura ta a dispărut o dată cu iubirea noastră, în visul pe care tocmai ți-l povestisem. Mă îndrept acum, pe jos, către nicăieri precis, alegând calea de ieșire din acea piață în care am rămas, pentru câteva secunde, în fața unui semafor blocat pe culoarea roșie. Acum e verde. Nu îmi dau seama… “Visez sau chiar se întâmplă în timp real, totul?”.

E dimineață. Pentru a treia oară mă trezesc pe canapeaua acelui bar. Clienții de azi, niște americani, au pelerine negre. Arată de parcă sunt ciocli sau niște perceptori de taxe fiscale. Ploaia a stat. Deja nu mai sunt îngrijorat. Stiu că nu pot să mă vadă, așa că îmi permit să mai lenevesc câteva clipe. Barmanul vine spre mine, așezându-mi pe masă cana fierbinte de cafea. “Mai ai țigări?”, mă întreabă. “Nu, m-am lăsat de fumat!”, îi răspund în timp ce îmi deschid laptop-ul. Mă gândesc să încep să-mi scriu visul pentru ca apoi să ți-l pot trimite, așa cum ți-am promis. Pe măsură ce îmi notez ideile, parcă simt momentele acelea de agonie a extazului. Retrăiesc clipele în care mă înfruptasem dintr-o carne al cărui suflet nu-l puteam simți. Cele de căutare a pasiunii care îi lipsise fericirii visului meu. Încep să îmi imaginez un dialog cu tine, altfel decât cel pe care l-am purtat până acum, pe fugă, în taxiurile vieților noastre împreună. Pe măsură ce îl scriu, îmi sună ca o poezie, fără versuri și rimă, a cărei muzicalitate mi-ar plăcea să o poți asculta, cu auzul sufletului…
“- Mai ai flori?
- Da, cât pentru un music hall din anii ‘60, cât pentru un sfârșit de război mondial, cât pentru o revoluție a curajului.
- Mai ai curaj?
- Nu, l-am dat la schimb pe un revolver, pentru a mă apăra de propriile arme
- Mai ai arme?
- Da, atâtea câte să pot înfige pe țevile lor, în loc de baionete, un câmp de garoafe. O sumedenie, cât pentru a scrie o carte cu gloanțe, visând pe ghimpi de trandafiri sălbatici. Atâtea câte cuvinte care iubesc când nu ucid, are limba pe care ți-o vorbesc.
- Mai ai cuvinte?
- Nu, le-am oferit astăzi, tuturor bărbaților care treceau pe stradă. Le-am împăturit în plicuri colorate și le-am pus la poștă, pe adresa tuturor fetelor cu coșuri pe față. Le-am presat între paginile cărții pe care o citesc, pentru a păstra, parfumată, fiecare vorbă din care am sorbit vinul pasiunii fără vină.
- Mai ai vin?
- Da, am cules azi toate viile, pentru a arunca de sus, din balon, struguri, către orașul ăsta de beton, care, e timpul să miroasă îmbătător de frumos.
- Mi-aș dori să-mi dai o petală de-a ta.
- Îți dau iubire, pe o floare de primăvară, pe care o suflu spre tine cu sufletul.
- Mai ai suflet?
- Da, tocmai mi-au crescut aripi noi, din Soare către Pământ, și iarăși spre lumină.
- Mai ai flori?
- Da, am plantat în grădina ta armele, și azi au crescut margarete.”
Înainte să pot adormi, apuc să îmi rostesc cu voce tare… “Ce vis ciudat! Sunt treaz, de fapt?”.

Mă trezesc. S-a făcut, pentru a patra oară, dimineață. Plutesc încă, de parcă o baghetă fermecată mi-a atins, în somn, moalele capului, iar visul meu, cu continuare firească în realitate, îmi pare o vrajă benefică peste întreaga mea conștiință. Deschid ochii și te văd cuminte, întinsă lângă mine, pe canapeaua din bar. La masa vecină, trei rusoaice, vorbesc de zor. Își țin așezate pe spătarele scaunelor, pelerinele lor de culoare roz-purpurie. Afară era deja senin, dar probabil că le purtau ca și accesoriu vestimentar. Mă uit nedumerit la tine, ca și cum te-aș vedea pentru prima oară în viață. Te întreb cu privirea cum de m-ai găsit. Nu reușesc încă să îmi dau seama cine ești. Parcă ai fi tu, cea din taxiul dimineților nostre pierdute, însă sufletul pare să îmi spună că ești cu totul altcineva. O ființă pe care o întâlnisem, până acum, numai în vise întâmplate pe cer. Am impresia că te știu de o viață. Te căutasem, sunt sigur, dintotdeauna, dar nu știusem să te recunosc. La fiecare întrebare pe care ți-o trimit, cu gândul, tu îmi răspunzi prin câte un sărut… “Cum, oare, poți știi tot ce gândesc?”. Îmi săruți, cald, ochii, cu buze de catifea, închizându-mi, dar deschizându-mi vederea către o imagine venită din interiorul conștiinței mele, unită acum cu a ta. Văd deasupra trupurilor noastre spirala pe care, împreună, am coborât-o din al nouălea cer, înspre noi. Și o dată cu ea, am primit amândoi aripi, pentru a putea urca deasupra oricărui nor aflat în calea pasiunii noastre. Îmi atingi buzele ușor, și mângâierea degetelor tale îmi trezește reveria, cu un dulce fior pământean. Redeschid pleoapele, văzându-te cum privești adânc, cu nesaț, până în necunoscutul ființei mele. Simt că te iubesc, de oriunde ai fi apărut.
Chem barmanul spre a-l recompensa pentru împlinirea dorințelor mele, rugate cu suflet, în toate acele zile de tranzit prin trecut și prezent. Îi ofer în dar un bănuț din argint, având întipărit desenul celor două fețe ale lui Ianus, privind una înspre trecut și cealaltă către viitor. Îmi strâng în grabă bagajul iar tu mă strângi cu bucurie de mână. Plecăm. Ajungem. Deschizi ușa unui apartament care îmi pare, în egală măsură, necunoscut și familiar. Nu e niciuna din casele în care am locuit până acum, dar, o simt, îi cunosc fiecare colțișor. E Soare! Cum n-a mai fost până acum în niciunul din sufletele noastre. Nu-mi vorbești, dar văd cum îți place totul. Ești fericită. Te învârți, în mijlocul camerei, ca o fetiță, ridicând brațele spre cer, a mulțumire. Te prind, te strâng cu pasiune și ne sărutăm îndelung. În lumina care se revarsă peste noi părem că desenăm pe parchet întruchiparea ființei lui doi. Plutim. O străfulgerare, îmi trece prin gând, văzându-ne acolo, pe amândoi… “E casa sufletului meu, pe care nu am apucat să o am vreodată, atâta timp cât n-am simțit pasiune. E casa pe care o primesc acum, alături de tine, din vis”. Sunt pe cale să mă trezesc, o simt, dar inainte de a o face, las liber, să îmi treacă prin corp, un fior plăcut de răcoare. Acum abia, poate începe să-mi curgă prin inimă căldură. Iubesc. Pot iubi! Și mă întreb, în acea stare de semi-conștiență de imediat după deșteptare… “Visez ce trăiesc, sau, oare, trăiesc ce visez?”. Acum sunt treaz.