Sunt Diavolul! i-am spus în timp ce ieșea pe ușa barului și se pierdea în noapte. Avea vreo 20 de ani, puștoaica. M-a crezut. Iar eu nici măcar nu îi mai știu numele. Încercam un flirt, ispitind-o. Îmi păstram integră onestitatea.
Eram, într-adevăr, Diavol. Locuiserăm împreună din totdeauna, în lăcașul naturii mele umane.
La începutul căutărilor l-am strigat oriunde, împrejur, crezând că e o persoană, o individualitate spre care să pot arunca o piatră. Așa am ajuns să-l descopăr trăind și în ceilalți din jurul meu, peste tot. Nu aveam, bineînțeles, atâtea pietre câte să fi trebuit. A venit, automat, primul răspuns… Dacă acest rău pe care-l numesc Diavol sălășluiește în ființa tuturor celor care îmi seamănă?!
La Loggia am făcut casă bună. A fost pentru prima dată când l-am putut vedea, viu. Am vorbit cu el, în timp real. Și ce dacă era o dedublare a conștienței, datorată halucinațiilor narcotice?! Mi-a fost teamă dar, cu timpul, am ajuns să ne împrietenim. Și, ca orice prietenie durabilă, avea să fie împăturită de certuri dar încununată de împlinirea conștiinței mele de Om. Nu din prima am putut fi amici. I-am declarat război atunci când i-am adulmecat mirosul materiei sale putrede. M-am rănit, ba, chiar, autoflagelat. Ca și atunci când eram mic, nu-mi puteam da nicio explicație motivului pentru care trăiesc. Așa că am început iar să mă gândesc la propria-mi moarte.
Cu dreapta mă năpustesc asupra trupului și minții iar în stânga port scutul încasării. Sunt tot eu acela care-și îndură loviturile, acțiune și reacțiune. Am ajuns să cred că partea mea dreaptă este mult mai sensibilă decât surata sa stângă, sufletul. Alcoolul era cel prin care îmi provocam cele mai multe dureri. Îmi puteam descărca astfel întreaga ființă peste prezența lui, a Diavolului. Credeam că așa, mahmur și căzut la pat, fusesem domolit. Da’ de unde! După ceva timp, eram mai proaspăt ca oricând. Cantitățile regulate de vodka îmi deveniseră insuficiente, la fel ca și jointurile, al căror THC îmi circula prin arterele deschise mai ceva ca un sistem profesional de ventilație.
Urmează lecția de imunologie:
Păcatul superbiei se plătește prin a-mi munci asudat pâinea.
Iadul este reflexia Raiului căzută pe Pământ. Eu sunt strălucirea pierdută în timpul căderii. Focul, așa cum arde, pretutindeni, e imaginea inversată a infinitului de făclii aprinse pe cer sub chip de stele.
Mi-a fost frică să iert pentru că nu acceptam ideea de a mă fi iertat. Este teama de a-mi fi înșelat mândria. Din acest motiv îmi trăiam într-un cerc întreaga viață în loc să aleg urcarea în spirală, evoluția spirituală. “Levity” e atunci când în sus te desprinzi ușor și nicidecum “falling down”, căderea.
Diavolul se poate ierta? El continuă să fie un perpetuu suferind, ca și noi.
Mândria, invidia, iubirea de arginți, desfrânarea, lăcomia, trândăvia şi mânia îmi aprind focul vieții în contra vântului, în sens invers, când șase pare că e nouă. Dar, vreau sau nu, mă înșel privindu-mă într-o iluzie optică!
