Lumina îmi mai curăță sufetul de impurități. Scânteia să-i fie oare venită din Soare ori văpaie îi este Iadul în care clocotește sânge murdar?
În Marinaleda se făcuse primăvară încă de cum a început Februarie. Ziua era caldă și o lucram în mânecă scurtă. Deși îmbrăcat lejer simțeam o apăsare. Să fie de la roaba încărcată ochi cu beton? Nicidecum. Copiii locului se vor zbengui curând în parc, strada mare din Marinaleda va fi toată un chiot ca de fiesta.
Îmi cântăresc tristețea cu greutatea betonului pe care îl torn în roabă. M-a însoțit peste tot, în călătorie. Ce mă face să rămân trist în vreme ce se râde în jur? E, poate, durerea singurătății. E tristețea căreia acum îi știu răspunsul și îl pot formula doar așa... O apăsare inexplicabilă a ușurătății ființei, asta cred că mi-au șoptit cărțile lui Kundera prin dialectica lor interioară.
Nu știu cum le-aș fi putut explica localnicilor dintr-un sat anarhist din Andalucia că purtăm în suflet povara firească a focului care topește și naște materie. De când am început călătoria îi tot caut tristeții contrabalansarea spirituală. Orbecăi încărcat cu pietroiul pipăind calea fericirii. Oamenii de lângă mine își cară povara fără a fi conștienți de durerea ce îi apasă. În Marinaleda toți trec peste ea cu surâsul unui copil pe aripi de flamenco. Un suflet închis în costumul trupesc ar însemna lecții despre evoluția spirituală și cum aș putea reproduce eu asta câtă vreme evoluția înscrie în manualul său de istorie revoluții dar niciodată invers.
Betonul e greu dar trebuie să-l ridic…
Băăă! Curgeee, băăă! Îl caut pe ăla care țipase. E ca și cum aș fi fost deșteptat violent din vis. Îl văd pe Raffa încărcat cu o roabă plină ochi. Vorbește cu Juan, șeful de echipă: Bă, nu vezi că s-a stricat! Oprește căcatu’ ală!
Câteva zeci de lopeți zdravene cu pietriș amestecat cu altele de ciment și împreună cu apa care le spală pe toate ca-ntr-o albie debordaseră deja din infernala cuvă. La machina del Diablo trebuia să își dea finalmente obștescul sfârșit. Mă rugasem dumnezeului betonierelor pentru grăbirea minunii. Speram să poată opri mersul chinuit al mașinii așezate moț în mijlocul parcului. Niciunul dintre noi nu-i mai suportă răgetele venite din lumea durerii pietrei. Betoniera mugește, trosnește, pocnește din toate mădularele.
Lui Mariano îi trebuise ceva îndemânare și atenție până să se învețe la cârmă. E un adevărat matelot. Apasă pedala de deblocare a cuvei și înfige cu putere ambele mâini în gâtul mașinăriei. Amestecătura începe să cadă, ca niște purcei cu stropi, în roaba de dedesubt. Mulțumit de sine, Mariano ridică cu putere volanul. La treaba asta munceau de obicei doi oameni. Este nimic altceva decât momentul de împotrivire al fierului la trecerea înapoi către epoca de piatră. Betoniera nu mai vrea să revină la starea initială, de semi-repaos și de amestec în muncă. Se enervează într-atât de tare încât amenință să rupă brațul celui care nu lasă cârma din mână. Atunci, tot betonul din interior se va fi risipit în nisip.
Nimeni altul, nici măcar ursul de Juan n-a reușit să îmblânzească fiara așa cum o face Mariano. Grasul ăla mustăcios o ținea mai altfel, mai din scurt. Brațele lui o smuceau într-un asemenea hal încât aveam impresia că se vor prăbuși împreună într-o încleștare pe viață. Nici chiar forța uriașului, dobândită săpând mormintele răposaților din sat, nici așa La Machina del Diablo nu se cumințește.
Totul pare ok acum. Cuva, se pare că am fixat-o la 130 de grade. Îmi fac curaj. Să fi reușit din prima stăpânirea bestiei? Pedala de siguranță sărise, oare, complet? Să se fi auzit click-ul? Nu apuc să răspund… Curgeee, băăă! Juan, șeful de echipă, surprinsese pe îndelete întreg tabloul. El este unicul responsabil cu șantierul.
Auzi, bă, ia treci tu acolo și lucrează! Ce, crezi că ții mai bine mașina ca Andrei? E Raffa care se răstește la Juan, șeful. Cu mașina asta de căcat nu se mai poate lucra!
Betoniera își va da așadar curând ultima sa suflare; ce bine! Înțelegând asta încep să nu mă mai simt amenințat. Trag un fum din jointul lui Raffa iar cu celălat braț stau sprijinit de cârmă sub chiar privirea dresorului Mariano. O calc, o rotesc către pământ și o mulg direct în roaba întinsă ca o strachină veche. Îmi trag sufletul. Urmează ca ea să geamă acum, să urle, să vrea să zdrobească și să facă implozie. În corp, thc-ul făcuse din mine Popeye. I iem what I iem ar fi zis marinarul după o conservă plină cu verde de spanac. Apuc căpăstrul și trag dintr-o dată cuva unindu-mi mișcarea cu forța sa interioară. Desenăm împreună un arc. O opresc în poziția în care ar trebui să i se dea nesătulei vreo patru găleți de apă și cam cinzeci de lopeți cu nisip plus cimentul. Reușisem să o trec peste linia verticalei, aducându-i buza aproape de colegii mei cocoțați pe pietrișul grămadă. În loc de a-și pregăti lopata pentru a umple burdihanul flămândei, Mariano stă încremenit. Privirea îi transmite admirație... Bine bă Andres, vezi că n-a fost greu? Dă-o dracu de betonieră că noi am făcut-o! Mă retrag din scenă în glorie. Colegii, chiar și Juan, șeful, au putut lua act de dominarea fiarei. Sorb euforia victoriei dar Bum! Pașii îmi sunt fracturați de un sunet teribil. Părea că cerul a căzut la pământ, că mai am doar o gură de aer pe care s-o respir. Trag fumul din joint mai adânc și îmi arunc privirea înapoi la câmpul de luptă. La Machina del Diablo pare să nu se mai miște. Nu e nimeni rănit. Stăm doar ca niște stane de piatră holbându-se către hăul rămas în eter după moartea betonierei.
Și, în ziua aceea de sărbătoare, nimeni n-a mai lucrat. E ceea ce ne unește pe toți. Ne-am adunat roată în jurul mașinii înjunghiate. Cercetăm cauzele, ne dăm cu presupusul. Uriașul Juan, groparul, o întoarce cu palma de parcă trupul ei i s-ar părea un glob pământesc. O unge cu o găleată proaspătă din apa butoiului. Așa, curățându-i rana, îi face autopsia. Nu-i de la cuvă. Uite cum a spart-o un pic aici, vezi? mă întreabă arătând spre unul dintre cuțitele dispuse în cruce la baza interioară a betonierei. Expertul continuă: Totuși, eu unul nu cred că vine de la zgaiba asta. E de la distribuție.
Las-o bă, nu vezi c-a murit! țipă Raffa mai de departe. Dă-o dracu, facem tot betonul în astalaltă! Sau plecăm acasă.
Cu toții ne-am bucurat atunci la gândul ăsta mai puțin Juan, șeful. Fusese o zi grea. El se simțea încă responsabil. Mașina galbenă și silențioasă, ce-i drept, ar mai fi putut să ducă, dar noi nu. Betoniera cealaltă e destinată doar amestecurilor delicate. Deasupra șapei de beton turnăm o spumă albă, curată, o suprafață de joacă pentru copii. Uneori, proaspătă, materia pe care o torn cu roaba îmi pare că adie a briză venită din mare. Să fi fost oare din cauza ingredientului nisip? Da, cred că asta e: La Machina del Diablo este surprinsă la punctul morții sale ca o betonieră, în timpul de expunere din deșertul Andaluciei. O amintire.
***
