Imobiliar

Sunt băiatul cu coronița. Vânător de chilipiruri, mi-ar zice. Stau întreaga zi la pândă în așteptarea unui ideal de închiriat. Clienții încearcă să aștepte alături de mine. În astfel de clipe, ce ar putea fi răgaz pentru ei, îi surprind tremurându-și panica din picior. Cum să stea degeaba? Sunt programați să nu poată răbda liniștea. Ei trebuie să cuprindă totul, să vrea, să obțină... Își revendică viețuirea. Nu reușesc să-și apropie visul către sine și astfel chiar să se întâmple. Când li s-a întâmplat, rar sau poate niciodată, i-au spus soroc momentului.
Ca agenție de garsoniere, fac legătura dintre cereri și oferte. Uneori se strâng mai mulți doritori decât poate piața. Câteodată cererea e cu mult mai discutabilă decât ofertele. Alteori caut în zadar oferta. Dacă voi fi așezat bine greutățile în talere, munca și premiul - drept recompensă, dacă arunc proasta idee de mă cheltui pentru a-mi cumpăra fericire, atunci speranța apare. Balanța îi va luci privirii. Desigur, surpriza îi este dedicată unui sigur client. Aceluia i se va acorda coronița pentru răbdare. Este împodobită cu lauri, la fel ca locuința unde își va așterne temporar visele.
Preiau afluxul din internet. Reasamblez anunțurile și le public, abia după ce mă voi fi convins de autenticitate. Jocu-i de-a baba oarba pe arterele Bucureștiului…
Închiriez o cameră ca de hotel, la mansardă, în Piața Romană. Cineva ar primi aici răsfățul razei, printr-o fereastră de Rai luminând geometria de locuit. Liniile pereților încetează să mai fie doar capete de lume. E camera de unde să te desprinzi, să-ți iei zborul către universul din tine. Chiria, fără a fi neapărat definită de niște cifre, reflectă tot ceea ce vrei să îți oferi, ție, dar și lumii întregi. Toate avantajele sunt incluse în prețul plătit, dar mai ales acela de a fi TU.
Ce-ar fi?

Independent

Mediterana mi-a dăruit un rezervor de purificare. Pământul e ca un web cu centre sufletești. Linkuirea sufletelor are loc prin împreunarea realităților, ca din senin. Mă văd în realitatea altuia. Totuși, am o dilemă. Înspre care Indie să mă îndrept? Să fie cea a șamanilor din America de sud sau India brahmanilor din pubisul Asiei?

La Machina del Diablo

Lumina îmi mai curăță sufetul de impurități. Scânteia să-i fie oare venită din Soare ori văpaie îi este Iadul în care clocotește sânge murdar?
În Marinaleda se făcuse primăvară încă de cum a început Februarie. Ziua era caldă și o lucram în mânecă scurtă. Deși îmbrăcat lejer simțeam o apăsare. Să fie de la roaba încărcată ochi cu beton? Nicidecum. Copiii locului se vor zbengui curând în parc, strada mare din Marinaleda va fi toată un chiot ca de fiesta.
Îmi cântăresc tristețea cu greutatea betonului pe care îl torn în roabă. M-a însoțit peste tot, în călătorie. Ce mă face să rămân trist în vreme ce se râde în jur? E, poate, durerea singurătății. E tristețea căreia acum îi știu răspunsul și îl pot formula doar așa... O apăsare inexplicabilă a ușurătății ființei, asta cred că mi-au șoptit cărțile lui Kundera prin dialectica lor interioară.
Nu știu cum le-aș fi putut explica localnicilor dintr-un sat anarhist din Andalucia că purtăm în suflet povara firească a focului care topește și naște materie. De când am început călătoria îi tot caut tristeții contrabalansarea spirituală. Orbecăi încărcat cu pietroiul pipăind calea fericirii. Oamenii de lângă mine își cară povara fără a fi conștienți de durerea ce îi apasă. În Marinaleda toți trec peste ea cu surâsul unui copil pe aripi de flamenco. Un suflet închis în costumul trupesc ar însemna lecții despre evoluția spirituală și cum aș putea reproduce eu asta câtă vreme evoluția înscrie în manualul său de istorie revoluții dar niciodată invers.
Betonul e greu dar trebuie să-l ridic…
Băăă! Curgeee, băăă! Îl caut pe ăla care țipase. E ca și cum aș fi fost deșteptat violent din vis. Îl văd pe Raffa încărcat cu o roabă plină ochi. Vorbește cu Juan, șeful de echipă: Bă, nu vezi că s-a stricat! Oprește căcatu’ ală!
Câteva zeci de lopeți zdravene cu pietriș amestecat cu altele de ciment și împreună cu apa care le spală pe toate ca-ntr-o albie debordaseră deja din infernala cuvă. La machina del Diablo trebuia să își dea finalmente obștescul sfârșit. Mă rugasem dumnezeului betonierelor pentru grăbirea minunii. Speram să poată opri mersul chinuit al mașinii așezate moț în mijlocul parcului. Niciunul dintre noi nu-i mai suportă răgetele venite din lumea durerii pietrei. Betoniera mugește, trosnește, pocnește din toate mădularele.
Lui Mariano îi trebuise ceva îndemânare și atenție până să se învețe la cârmă. E un adevărat matelot. Apasă pedala de deblocare a cuvei și înfige cu putere ambele mâini în gâtul mașinăriei. Amestecătura începe să cadă, ca niște purcei cu stropi, în roaba de dedesubt. Mulțumit de sine, Mariano ridică cu putere volanul. La treaba asta munceau de obicei doi oameni. Este nimic altceva decât momentul de împotrivire al fierului la trecerea înapoi către epoca de piatră. Betoniera nu mai vrea să revină la starea initială, de semi-repaos și de amestec în muncă. Se enervează într-atât de tare încât amenință să rupă brațul celui care nu lasă cârma din mână. Atunci, tot betonul din interior se va fi risipit în nisip.
Nimeni altul, nici măcar ursul de Juan n-a reușit să îmblânzească fiara așa cum o face Mariano. Grasul ăla mustăcios o ținea mai altfel, mai din scurt. Brațele lui o smuceau într-un asemenea hal încât aveam impresia că se vor prăbuși împreună într-o încleștare pe viață. Nici chiar forța uriașului, dobândită săpând mormintele răposaților din sat, nici așa La Machina del Diablo nu se cumințește.
Totul pare ok acum. Cuva, se pare că am fixat-o la 130 de grade. Îmi fac curaj. Să fi reușit din prima stăpânirea bestiei? Pedala de siguranță sărise, oare, complet? Să se fi auzit click-ul? Nu apuc să răspund… Curgeee, băăă! Juan, șeful de echipă, surprinsese pe îndelete întreg tabloul. El este unicul responsabil cu șantierul.
Auzi, bă, ia treci tu acolo și lucrează! Ce, crezi că ții mai bine mașina ca Andrei? E Raffa care se răstește la Juan, șeful. Cu mașina asta de căcat nu se mai poate lucra!
Betoniera își va da așadar curând ultima sa suflare; ce bine! Înțelegând asta încep să nu mă mai simt amenințat. Trag un fum din jointul lui Raffa iar cu celălat braț stau sprijinit de cârmă sub chiar privirea dresorului Mariano. O calc, o rotesc către pământ și o mulg direct în roaba întinsă ca o strachină veche. Îmi trag sufletul. Urmează ca ea să geamă acum, să urle, să vrea să zdrobească și să facă implozie. În corp, thc-ul făcuse din mine Popeye. I iem what I iem ar fi zis marinarul după o conservă plină cu verde de spanac. Apuc căpăstrul și trag dintr-o dată cuva unindu-mi mișcarea cu forța sa interioară. Desenăm împreună un arc. O opresc în poziția în care ar trebui să i se dea nesătulei vreo patru găleți de apă și cam cinzeci de lopeți cu nisip plus cimentul. Reușisem să o trec peste linia verticalei, aducându-i buza aproape de colegii mei cocoțați pe pietrișul grămadă. În loc de a-și pregăti lopata pentru a umple burdihanul flămândei, Mariano stă încremenit. Privirea îi transmite admirație... Bine bă Andres, vezi că n-a fost greu? Dă-o dracu de betonieră că noi am făcut-o! Mă retrag din scenă în glorie. Colegii, chiar și Juan, șeful, au putut lua act de dominarea fiarei. Sorb euforia victoriei dar Bum! Pașii îmi sunt fracturați de un sunet teribil. Părea că cerul a căzut la pământ, că mai am doar o gură de aer pe care s-o respir. Trag fumul din joint mai adânc și îmi arunc privirea înapoi la câmpul de luptă. La Machina del Diablo pare să nu se mai miște. Nu e nimeni rănit. Stăm doar ca niște stane de piatră holbându-se către hăul rămas în eter după moartea betonierei.
Și, în ziua aceea de sărbătoare, nimeni n-a mai lucrat. E ceea ce ne unește pe toți. Ne-am adunat roată în jurul mașinii înjunghiate. Cercetăm cauzele, ne dăm cu presupusul. Uriașul Juan, groparul, o întoarce cu palma de parcă trupul ei i s-ar părea un glob pământesc. O unge cu o găleată proaspătă din apa butoiului. Așa, curățându-i rana, îi face autopsia. Nu-i de la cuvă. Uite cum a spart-o un pic aici, vezi? mă întreabă arătând spre unul dintre cuțitele dispuse în cruce la baza interioară a betonierei. Expertul continuă: Totuși, eu unul nu cred că vine de la zgaiba asta. E de la distribuție.
Las-o bă, nu vezi c-a murit! țipă Raffa mai de departe. Dă-o dracu, facem tot betonul în astalaltă! Sau plecăm acasă.
Cu toții ne-am bucurat atunci la gândul ăsta mai puțin Juan, șeful. Fusese o zi grea. El se simțea încă responsabil. Mașina galbenă și silențioasă, ce-i drept, ar mai fi putut să ducă, dar noi nu. Betoniera cealaltă e destinată doar amestecurilor delicate. Deasupra șapei de beton turnăm o spumă albă, curată, o suprafață de joacă pentru copii. Uneori, proaspătă, materia pe care o torn cu roaba îmi pare că adie a briză venită din mare. Să fi fost oare din cauza ingredientului nisip? Da, cred că asta e: La Machina del Diablo este surprinsă la punctul morții sale ca o betonieră, în timpul de expunere din deșertul Andaluciei. O amintire.
***

Încadratură

– Sunt un călător. Suntem ființe călătoare și mesagere, pictori de vise în Univers
– Eu îmi citesc visele.
– Tu știi de ce mai avem încă politică? Din nesiguranța omului de a se conduce pe sine. Răsfoim în minte imagini voind să le ușurăm potrivirea. Sărutăm urma de ruj din portrete încercând să aflăm unde se ascunde inima ce aprinde buzele. Abia când reușim o hartă din secvențele vieții primim înțelesul complet.
– Ok, stop cadru și începi ușor să te trezești. Mai filmăm și mâine…

Deconectează-te

și m-am deconectat... de la orice formă de rețea gen facebook, prezentă și viitoare. bătrânul meu laptop nu are cameră și nici microfon așa că skype-ul îl văzusem doar ca pe un mesager impotent. chiar și lui messenger i-am zis pa acum ceva vreme. aș vrea ca singura mea formă de socializare virtuală să fie blogul în exercițiu de scris, un caiet mereu provizoriu și foarte larg deschis

Deal

vând iluzii, cumpără careva? sunt aproape pe gratis. te costă doar un pic de efort să le poți desluși.

Realitatea nu există

dulce coșmar al realității, bem la același bar. între timp m-am cioplit din lemnul tejghelei. e vremea acum să ne dăm cap în cap, ca de la egal la egal, în halbe și jointuri. ha, încep să câștig. strategia e curs de visare. îmbăt și mai tare realitatea, decât ea pe mine. așa reușesc să fiu treaz în visul tuturor de zi cu zi.

O dublă

e o secvență în filmulețul ăsta al Mayei Deren care nu-mi dă pace. mi-a rămas întipărită în minte și încerc să-o preschimb în scris. zburătorul știe să alerge. e momentul în care-și face intrarea în cetate, ieșind din întunericul unei porți cu cotloane. o alergase, precum orice bărbat normal, pe diva sa dansatoare. bietului actor i s-a șoptit un pic prea târziu din regie comanda să-și reînalțe aripile. camera, pornită, surprinsese deja peste peliculă alergarea cu pași mărunți a gimnastului. de aici, de la o dublă deloc proastă, reînvie spiritul zburătorului în oraș...
Maya Deren, 1946, ritual in transfiguered time

Cheia sol

Tai somnul ca un semn de carte la semnalul de alarmă al unui steag negru, desenat pe coperta ființei. Sunt un cuib viu de cuci.
Mi-e un pic frig. Sunt doar o umbră a uriașei rezerve de căldură. De când stau la demisol, am și uitat cum arată raza. Vorbesc româna dar, inversându-mi fanatic fonetica, aș vrea să nu mă mai opresc doar la o anume limbă. În plus, mă simt ciudat acum, când abia mă reobișnuiesc cu figura din oglinda Bucureștiului. Totuși, doar așa, privindu-mă în ochi, îmi pot aminti…
Mă trezesc în miez de noapte. Privesc buimăcit în jur și nu înțeleg: Unde dracu´ sunt? Ce-i cu salteaua asta tare și de ce e atâta negură în cameră? În ce iad din lume am mai ajuns?
Nesiguranța! Ea te sugrumă. E coșmarul care tocmai ți-a deșteptat visul. Până să-l am, pluteam în paradis. Eram înconjurat de păsări colorate dragi și soft, de lumea alături de care mi se părea că mă simt mereu în siguranță. Visam că sunt în acord cu viața și că nimic rău nu mi se va putea întâmpla, nici măcar noaptea. Când, dintr-o dată, paf! Visul se spulberă iar eu stau în pat, în capul oaselor, întrebându-mă în bezna cărei realitați surghiunite, unde naiba am mai ajuns...?!
Oare chiar am talent la scris? Oare pot avea încredere în oameni? Oare, argentinianul din patul de dedesubt, Ignacio, își va mai delira mult epilepsia prin crize succesive? Gata, știu! Mă aflu într-un han din Barcelona, printre vagabonzii străzilor pavate cu durere. Puteam să fi fost oriunde în visul ăsta care se prinde de mine precum o piele... Sevilla, Almeria, Cartagena, Alicante, Elche, Valencia, îmi sunt totuna: Aceleași așternuturi cu miros de stradă, aceiași derbedeii.
Oare laptopul o sta în siguranță, acolo, în rucsac? Nu știu de ce dar iarăși ajung să mă gândesc la posibile primejdii, la securitatea cu care mi-am dorit să-mi înfofolesc viața.
Și, mă rog, daca tot te gândesti la a te feri de pericol, de ce te preocupă tocmai soarta unui calculator? E doar un simplu obiect! Valoreaza oare mai mult decât propria-mi viață? Să fie acel laptop lucrul care îmi dă certitudinea că îmi place să-ți scriu?
Certitudine este un alt înțeles care mă pune pe gânduri. Este opusul dubiului. Singura mea convingere este că trăiesc rătăcind printre fostele granițe ale Europei și nici măcar asta nu e o certitudine. Poate fi orice… Un vis, un fum sau o luptă. Doar eu știu felul în care-mi privesc realitatea în ochi.
Revin la primejdii. Sunt conștient că mă expun lor, peste tot, la o aripă de zbor. Încerc să mă feresc din calea lor. Ce să fi fost totuși orele dormite pe iarbă, aproape dimineața, sub statuia lui Columb din buricul Barcelonei? N-o fi fost oare altceva decat o primejdie căreia mi-a plăcut să-i fiu complice?
Hotărăște-te! Iti place sau nu nesiguranta secundei, clipei? Păi, dacă nu mi-ar fi plăcut, n-aș fi rămas să dorm în bancomatele din Alicante, alături de hoți de buzunare, cerșetori injectați în venă cu veninul străzii, câini care latră a om. N-aș fi ales să traiesc așa.
Chiar… De ce o faci? De ce încerc impresia că visez urât, uneori, atunci când nu știu exact unde mă voi trezi?
Visul, acela astral, este mai puternic decât orice halucinație din lumea materială. Mi-e cumva frică pentru că s-ar putea să mă trezesc? Sau pentru că s-ar putea să adorm într-o bancă semi-dezbrăcat de confortul unui rucsac cu haine, cu laptop și cu sacul de dormit? Banii au încetat să mai fie vreun preț. Știu unde mă voi fi îndreptat săptămâna viitoare? Am vreun plan?
De ce ti-e frică? Păi, ce aș avea de pierdut? Sau, doar așa, prin renunțarea la tot, am câștigat de fapt tot? Îmi place să zbor, aruncându-mi balastul pe pământ. Vezi cât de ușor mă pot ridica în văzduh, printr-o teleportare a greutăților?
Nu ți-a spus Antonio, peruanul de la masa săracilor din Alicante, că vei putea dormi cu capul pe șine fără ca ceva să te strivească?
Știu foarte bine cine ești, tu, acest personaj dumnezeificat cu care dialoghez! Ești ultimul supraviețuitor al masacrului din Olimp. Ai scăpat cu viață după genocidul ordonat în biserica timpurilor. Celalalt, al lor, e doar o pastișă atârnând cu barba de un fir de nor. Dumnezeul căruia îi scriu cu plăcere o religie, este inteligența care mă protejează ca pe propriul său copil, născut prin vulva universală a spiritului Său. Să fie deci doi? Sau unul este reflexia genelor din carnea celuilalt? Ești complet. Egoismul, invidia își încetează invizibil existența din carne schimonosită. Întotdeauna m-am întrebat când vor zbura toți oamenii. E vorba de echilibru. Sunt unul și același. Ajung sa mă văd întrupat în sensibilul ființei, abia după ce mă voi fi ars în toate piedicile nesiguranței.
Un laptop, o avere ascunsă în dulap, sunt câtuși de puțin siguranță.
Ce faci acum, cânți?
Cheia sol. There is nothing safe in this world/And there's nothing sure in this world/And there's nothing pure in this world/Look for something left in this world
...It's a nice day for a white wedding/It's a nice day to start again.
Billy Idol rămâne un moft din copilărie. Acum adulmec misterul modificării negreșite, genetice, a pâinii în vin. Las de-o parte superstiția și îndoiala de sine. Încerc să aflu cum se cultivă sămânța de grâu care face să crească o podgorie și transcede apoi în cupa unui episod al posibilei utopii.
Iată, ai găsit ceva sigur. Răspunsul vine de la sine… Scrie, înscrie-te în zodia eternului prezent-viitor, și te vei vedea ridicându-te de acolo, de unde te afli acum, din frică! Zbori. Cheamă-ți sufletul să vină lângă mine

La pas

vreau o firmă fină de cămăși care să mă încapă în douăzeci și ceva de mii de culori. de preferință, la zero euro! căci, sunt Încă (încă) agent imobiliar, de pază, noaptea, ziua, pe comision, pe val, spre Argentina. la Paz...

Antes, después / Julio Cortazar

como los juegos al llanto
como la sombra a la columna
el perfume dibuja el jazmín
el amante precede al amor
como la caricia a la mano
el amor sobrevive al amante
pero inevitablemente
aunque no haya huella ni presagio

aunque no haya huella ni presagio
como la caricia a la mano
el perfume dibuja el jazmín
el amante precede el amor
pero inevitablemente
el amor sobrevive al amante
como los juegos al llanto
como la sombra a la columna

como la caricia a la mano
aunque no haya huella ni presagio
el amante precede al amor
el perfume dibuja el jazmín
como los juegos al llanto
como la sombra a la columna
el amor sobrevive al amante
pero inevitablemente

Doar prin iubire curată, numai prin inversarea lui șase în nouă, în noi înșine, în nouă și rouă, doar așa poți învinge blestemul

Scrisoare pentru o pisică

Acum vreo două nopți, spre dimineață, camera mea din pământ a început să se umple cu apă. Ghiceam o strălucire limpede, cu un gust sărat, ca și cum ar fi fost un val din mare. Îmi aduc bine aminte căci, atunci când șuvoiul a fost să-mi treacă de înălțimea umerilor, mi-am cufundat adânc vederea. Dacă ar fi fost apă chioară, de la robinet, cloru' m-ar fi însemnat cu o usturime cumplită.
După încă puțină vreme intru în panică. Știu să înot. Am făcut-o, îndreptându-mi întotdeauna visul către un orizont deschis, însă niciodată între cei patru pereți ai demisolului.
Volumul camerei creștea, tot creștea, până ce am devenit aproape sigur că voi atinge tavanul cu creștetul. Chiar că nu mai aveam încotro să mă îndrept. Poate doar să încerc a mă strecura prin ochiul de geam, măcar așa să-mi salvez iubirea de la înec. Mă agit slăbit. Ca un făcut, în această clipă de pierdere a conștienței, simt cum mi se așează ceva, o umbră vie, pe cap. De parcă n-aș fi avut destulă greutate ce-mi apasă ritmul, respirația, iată o forță care vrea să mă îndese și mai tare la fund. Cu un reflex peltic reușesc să-mi scot mâna dreaptă din șuvoi. Pipăi așadar ființa ce nu vrea să se mai dea jos.
E o pisică. Nu pot să-i văd culoarea, doar să o ghicesc. Simt că e neagră. Mă liniștesc. O pisică nu are cum, vreodată, să-mi facă rău! Pun pariu că apăruse aici ca să mă salveze, să mă tragă în sus, de păr, cu gheruțele, pentru a mă aduce la linia de plutire. Sunt treaz de-a binelea, abia acum, înțelegând că ceea ce am visat a fost doar un vis...