Grenada

...N-am mai scris. Tot ceea ce am făcut a fost numai să rescriu câteva amintiri și să le postez pe blog. Granada e grenada căpitanului meu din tinerețe. El i-a scos siguranța și a aruncat-o cât colo. Schijele s-au înfipt direct în munte și au făcut ca peșterile să fie locuite. Granada și Grenada sunt două orașe paralele care se completează ca într-un flamenco. Unul este orașul ocupat iar celălalt al ocupației. Unii stau pe munte iar alții și-au montat, în vale, semafoare. Ți-ar fi plăcut peșterile cu țigani, bătând cu piciorul pământul pe flamenco. Ți-ar fi plăcut să cauți locuri secrete de întâlnire aflate pe cărări neștiute. Timp de șapte zile le-am experimentat pe amândouă: viața de oraș studențesc și underground-ul peșterilor din Sacromonte. Apropos, pe munte există o abație: cea originală a fost săpată într-o cavernă iar cea nouă, construită pe la o mie șase sute și-un pic.
În Granada am fost un couch-surfer într-un apartament locuit de trei studenți. Pe Ion, îl cunoscusem în Marinaleda. E unul dintre cei cinci greci care mi-au fost oaspeți la Castel...
Las povestea începută astfel și promit să o continui cândva. Deocamdată, am plecat din Granada. Voi fi trecut timp de alte câteva luni, în goana trenurilor fără bilet, trăind fără bani, peste Almeria, Cartagena, Elche, Alicante, Valencia și Barcelona. Mă voi fi întors în România după aproape un an de bântuit Europa, jurându-mi să mă întorc către coastă. Mediterana îmi face bine, mă inspiră. De acolo sunt sigur că mă voi tocmi cu căpitanul din tinerețe care să mă ducă cu vaporul său, pe bani puțini, direct în Argentina.
***

Păcatul superbiei

Sunt Diavolul! i-am spus în timp ce ieșea pe ușa barului și se pierdea în noapte. Avea vreo 20 de ani, puștoaica. M-a crezut. Iar eu nici măcar nu îi mai știu numele. Încercam un flirt, ispitind-o. Îmi păstram integră onestitatea.
Eram, într-adevăr, Diavol. Locuiserăm împreună din totdeauna, în lăcașul naturii mele umane.
La începutul căutărilor l-am strigat oriunde, împrejur, crezând că e o persoană, o individualitate spre care să pot arunca o piatră. Așa am ajuns să-l descopăr trăind și în ceilalți din jurul meu, peste tot. Nu aveam, bineînțeles, atâtea pietre câte să fi trebuit. A venit, automat, primul răspuns… Dacă acest rău pe care-l numesc Diavol sălășluiește în ființa tuturor celor care îmi seamănă?!
La Loggia am făcut casă bună. A fost pentru prima dată când l-am putut vedea, viu. Am vorbit cu el, în timp real. Și ce dacă era o dedublare a conștienței, datorată halucinațiilor narcotice?! Mi-a fost teamă dar, cu timpul, am ajuns să ne împrietenim. Și, ca orice prietenie durabilă, avea să fie împăturită de certuri dar încununată de împlinirea conștiinței mele de Om. Nu din prima am putut fi amici. I-am declarat război atunci când i-am adulmecat mirosul materiei sale putrede. M-am rănit, ba, chiar, autoflagelat. Ca și atunci când eram mic, nu-mi puteam da nicio explicație motivului pentru care trăiesc. Așa că am început iar să mă gândesc la propria-mi moarte.
Cu dreapta mă năpustesc asupra trupului și minții iar în stânga port scutul încasării. Sunt tot eu acela care-și îndură loviturile, acțiune și reacțiune. Am ajuns să cred că partea mea dreaptă este mult mai sensibilă decât surata sa stângă, sufletul. Alcoolul era cel prin care îmi provocam cele mai multe dureri. Îmi puteam descărca astfel întreaga ființă peste prezența lui, a Diavolului. Credeam că așa, mahmur și căzut la pat, fusesem domolit. Da’ de unde! După ceva timp, eram mai proaspăt ca oricând. Cantitățile regulate de vodka îmi deveniseră insuficiente, la fel ca și jointurile, al căror THC îmi circula prin arterele deschise mai ceva ca un sistem profesional de ventilație.
Urmează lecția de imunologie:
Păcatul superbiei se plătește prin a-mi munci asudat pâinea.
Iadul este reflexia Raiului căzută pe Pământ. Eu sunt strălucirea pierdută în timpul căderii. Focul, așa cum arde, pretutindeni, e imaginea inversată a infinitului de făclii aprinse pe cer sub chip de stele.
Mi-a fost frică să iert pentru că nu acceptam ideea de a mă fi iertat. Este teama de a-mi fi înșelat mândria. Din acest motiv îmi trăiam într-un cerc întreaga viață în loc să aleg urcarea în spirală, evoluția spirituală. “Levity” e atunci când în sus te desprinzi ușor și nicidecum “falling down”, căderea.
Diavolul se poate ierta? El continuă să fie un perpetuu suferind, ca și noi.
Mândria, invidia, iubirea de arginți, desfrânarea, lăcomia, trândăvia şi mânia îmi aprind focul vieții în contra vântului, în sens invers, când șase pare că e nouă. Dar, vreau sau nu, mă înșel privindu-mă într-o iluzie optică!

Invitație

Te-aș invita la Web. Ce mai fac viețile noastre?! Hai să ne așezăm acolo, în colțul mai retras de la dreapta barului, pe locurile copilăriei noastre. Ionas, uite-l cum începe să-și mustăcească vorbele pe grecește. Se vaită iară de îmbulzeala care îi cuprinde ca un făcut tejgheaua. Mai știi cum îi lăsa pe toți baltă numai să-mi deschidă câte o bere iar ție să-ți picure în pahar o vodka peste gheața cu portocale? Ce bine e să ne rostim din nou fumul de țigară pe vorbele fericirii că suntem amândoi! Ne-am mai încălzit de la fiorii de alcool, nu-i așa? Ai văzut ce înnorat a fost azi cerul? Nu-i nimic, hai să visăm la călătoria prin Sud America.
Stop, ce păcat! Web Club a murit între timp. Ion a plecat de mult către un alt Soare iar noi doi ne vom fi pierdut fatal receptorul afectiv de a ne mai dansa viețile împreună, acela de când tu aveai optșpe și ascultam muzica unui viitor...
Te-aș invita la Web doar că azi e Joi iar Web-ul s-a închis pentru totdeauna. Pe mormântu-i gustă lumina alte și alte ciuperci, e deja rândul lor să fi răsărit.

Grătar de durere în sânge

Visul e metafora vieții, viciul este uzarea metaforei.
…Căci ne sfâșiem unii pe alții, precum animalele sălbatice. Doar așa am putut inventa tutela statului de drept. Acest tip de sclavie îl legitimăm printr-o gravă abatere de la principiul etic universal, cel în fața căruia tremurăm în vânt fiindcă doar el ne-ar putea judeca ființa mai aspru decât gratiile ruginite ale închisorii. Moralei supreme îi mai spunem, iluzionându-ne, Dumnezeu. Dar, ar mai fi apărut oare Eva pe lume dacă nu erau dracii din carnea lui Adam care să o cheme în oștire? Fabricăm așadar tot soiul de coșmaruri cu blazon de regi, slujindu-i imediat cu cea mai mare falsă credință. Eu îmi deschid vena, îmi scuip afară veninul, pe treptele oricărui tribunal sau biserică! Iau foc din lumină. Ești foc? Poartă-te ca focul!

sms: România

Ah, port în suflet câini și pisici...
Le voi întinde într-o bună zi o plasă, din pat, mare precum ochiurile de năvod.
Îi voi arunca departe,
Departe, tocmai pe nisipurile de la Mediterana Barcelonei,
Acolo, pe Diagonal.
Și să nu dea naiba să-i aud cum se vaită, cu vocile schimonosite de animal,
De sub roțile mașinii,
Căci eu voi fi fost de mult în depărtari, să-mi descopăr Americile;
Așa voi pleca, fără să m-audă nici Dracu' din icoană.