Călătorie indiscretă: 31. Plaja din nord

Ieri am împrumutat bicicleta unei alte americance. Rachel lucrează deasemenea la recepție. E o biclă cu ghidonul plin de flori. Sunt margarete. Cred că arătam un pic cam gay dar poate că nu din conotația sexuală a cuvântului ci, mai curând, în înțelesul lui de a părea și fi fericit. Am plecat la plimbare împreună cu Anca, românca pe care am întâlnit-o prima dată când am ajuns la Shelter. Ea a fost cea pe care am întrebat-o de job. Tot Anca a fost de altfel cea care a făcut un puternic lobby în favoarea mea, pentru a fi selecționat ca voluntar (aveau o listă lungă de doritori aflați în așteptare).
Am plecat amândoi din Amsterdam, imediat după prânz, cu bicicletele, să vedem marea. Anca știa un loc, o plajă în apropiere de Haarlem. În total am făcut, plecând de la hostel, vreo douăzeci de kilometri. A fost ceva distanță de pedalat dar a meritat pe deplin, mai ales că am avut parte de o zi cu Soare. Bine, asta nu înseamnă că a fost neapărat și cald, căci aici aproape că a venit iarna. Ne-am oprit un pic în Haarlem. Este un orășel de provincie, cuminte și frumos, un loc curat în care poți trăi relaxat, în afara agitației din Amsterdam. Avantajul e că de aici poți ajunge în capitală foarte repede cu trenul sau bicicleta, oricând ai chef. După Haarlem am mai avut de mers încă vreo cinci kilometri până să vedem plaja. Mă așteptam să găsesc niște bolovani rășchirați în calea valurilor. Am trăit în schimb surpriza să mă plimb pe unul dintre cele mai fine nisipuri. Totul îmi dădea impresia de curat, de pur, până și mirosul care nu era nici pe departe acea duhoare de alge în descompunere pe care o simți în nări atunci când te apropii uneori de a noastră mare neagră. Din păcate, bătea din larg un vânt care îmi șlefuia carnea până la oase. Așa că, după ce am înghețat bine în încercarea de a-mi rula niște tutun cu degetele făcute deja bocnă și privindu-l pe unicul aventurier care, cu curaj, s-a avântat în valuri să facă windsurfing, am făcut cale întoarsă. Au urmat cele aproape două ore până la hostel, timp în care amândoi, Anca și cu mine, ne-am gândit numai la kebab-ul și plăcinta cu mere care ne așteptau aburind la cină. Am ajuns congelați dar fericiți de realizarea noastră. Reușisem să pedalăm patruzeci de kilometri! Văzusem în fine marea! Îmi era așa dor de ea încât nu a mai contat nimic altceva, nici măcar vântul înțepător și temperatura de șase grade. Acum îmi pare că zbor precum pescărușul Jonathan Livingstone…