Călătorie indiscretă: 39. Satoshi

Iacob plecase de o zi către Dusseldorf, acolo unde îl aștepta o cameră cu chirie și un job. Eu am rămas din nou doar cu Jaime, colegul meu de curățenie. Mă așez pe canapeaua din cafeterie să-mi verific mail-ul și încep să simt cât de mult îmi lipsește prezența prietenului meu polonez. Obișnuiam deseori să stăm împreună, seara, el tolănit pe un fotoliu și citind Fear and Loathing in Las Vegas iar eu visând în fața laptop-ului deschis. Acum sunt singur. Este momentul apariției japonezului de care îți vorbeam ceva mai înainte, cel cu normativa celor cinci copii. Intru în vorbă cu el și îmi spune, stâlcindu-și grav engleza, că vrea să o invite pe prietena sa la un concert. Se cunoșteau din copilărie dar acum se bucurau amândoi de experiențe trăite diferit prin Europa întâlnindu-se, culmea, tocmai în Amsterdam. Poate de aici, din dragostea revederii celor doi, venea și firescul ideii că o femeie, fie ea chiar și din România, e normal să nască atâția copii.
Jaime, extaziat la maxim de faptul că am cunoscut un japonez, ține să-mi povestească o întâmplare petrecută acum ceva vreme chiar în hostel, pare-mi-se. Abia se culcase în patul său din dormitorul de optsprezece suflete când cineva îl și trezește printr-un scuturat ușor de umăr. Deschide ochii și vede un cuplu de oameni mici de statură și cu ochii oblici. Bărbatul îl întreabă ceva pe Jaime într-o engleză niponă dar el nu înțelege nimic. Atunci boom-ul se produce. Japonezul scoate de prin buzunare tot felul de pungi cu varietăți de ierburi și prafuri, care mai de care mai revelatoare spiritual. Amicului meu spaniol i se oferea practic pe tavă un dezmăț în toată regula și, mai cu seamă, gratis. Îmi schițează în câteva linii mari plimbarea sa prin oraș la braț cu cuplul de japonezi, făcuți cu toții praf de la atâtea substanțe de prăjit creierii. Și, ca și cum nu era de ajuns ca întâmplarea sa doar să aducă cu Fear and loathing in Las Vegas, trebuia să aibe un final ușor asemănător. Întreaga morală a poveștii lui ajunge până la final să se învârtă în jurul unei sticle cu vodka, împărțită frățește între cei trei oameni aflați deja pe cele mai înalte culmi ale halucinațiilor. Iată deci cum Las Vegas-ul poate fi revelat de oricine, chiar și de către cei de origine niponă, aici, în inima orgiilor narcotice: Amsterdam.
Nu-mi pot însă încheia incursiunea latino-niponă fără să ți-l prezint pe Satoshi. Dormea de câteva zile în Haven, camera de șase paturi de pe palierul băieților. Toți ceilalți vecini ai săi veneau și plecau. El era singurul care rămăsese aici de ceva vreme. E destul de greu să faci curățenie într-o cameră, să pui așternuturi, să dai cu aspiratorul, atunci când acolo mai locuiește cineva. De câteva dimineți încoace, când mă apucam de curățat etajul, dadeam nas în nas cu el. Ne salutam de fiecare dată cu respect iar eu îi spuneam același text legat de datoria de a-i lustrui dormitorul. O singură dată s-a întâmplat ca el să rămână înăuntru după ce începusem curățenia iar asta a fost chiar înaintea plecării sale din oraș. Curios, dar în zilele următoare, atunci când intram în Haven îi simțeam parcă prezența. Asta până într-o bună zi când omul a apărut din nou în hostel. Mi-a povestit că a luat trenul până la Eindhoven unde a rămas câteva zile. Apoi a plecat mai departe, să vadă restul Olandei. Acum se întorsese în Amsterdam fiindcă voia să viziteze niște școli de design. Omul își finalizase în Japonia studiile în domeniu iar acum se gândea să rămână o vreme prin Europa. Marjena a fost foarte încântată atunci când l-a cunoscut pe Satoshi. L-a rugat să aducă de sus, din bagaj, portofoliul de desene. Cât timp a lipsit, încercasem fiecare dintre noi supoziții cu privire la suportul pe care Satoshi își ținea mapa de prezentare. Eu credeam că o avea în laptop, Marjena spunea că pe hârtie iar Jaime era cam praf de la un joint cu nu știu ce iarbă proaspăt descoperită. Marjena a avut în cele din urmă dreptate căci Satoshi s-a întors ținând în mână un album. Aunci când l-am întrebat dacă are cumva și un site pe internet, răspunsul a venit prompt, tipărit pe cartea sa de vizită...

Călătorie indiscretă: 38. Los amantes del Circulo Polar

…E un film de Julio Medem dar ar putea prea bine să fie propria mea poveste.
Eram cu Iacob, sub același balcon de pe colț. Ne aprindem un joint căci, pare-mi-se, el nu mai avea destulă iarbă pentru bong. Mai rămăsese doar vreun gram. Iacob preparase totuși unul tare. Îl simt în piept de la primul fum, așa, ca de final de schimb de tură, căci tocmai terminasem de poleit hostelul. Stăteam cu spatele la stradă, sprijinit de balustradă. Aud sunetul unui cauciuc târșâit urmat imediat de un oftat prelung. Mă uit în spate și o văd: Spanioloaica. Iacob deja nu mai suporta să întâlnească atâtea femei frumoase, zilnic. Îi surprind privirea care îmi spune parcă asta, printr-un lucire complice. O întreb dacă e totul bine. Îmi răspunde că e ok, doar că a obosit. Târa după ea o ditamai bicicleta cu un lacăt blocat la roata din spate. Mă întreabă într-o engleză cu puternic accent spaniol dacă poate să tragă și ea vreo două fumuri cu noi. Îi ofer jointul și o privesc. Ceea ce mă frapează e că își poate schimba culoarea pielii în funcție de lumină. E frig, dar atunci când puținele raze de Soare îi pâlpâie peste figură își schimbă dintr-o dată nuanța de viu. Elsa! Am făcut deja introducerile și acum stăm ghemuiți sub balconul de la colț de stradă, cu fum de iarbă și o bicicletă care poate că e furată. Apar doi tineri, un cuplu. Femeia ține în brațe un copil. Se ascund și ei de ploaie, alături de noi, sub balcon. O văd pe Elsa, cu jointul în mână, cum face doi pași și ajunge chiar în dreptul copilului. Începe să vorbească cu puiuțul de om, să-l mângâie și să-l alinte așa cu numai o femeie, o mamă, știe să o facă. Suntem cu toții prinși în euforia momentului și începem să împărtășim brusc experiențe de LSD. Eu le povestesc de magnolia din parcul lui Paul de la București și despre Luna aceea care conviețuia pe același cer senin cu Soarele după amiezei. Iacob, cred, avusese niște halucinații pe undeva printr-o pădure din Polonia. Iar Elsa… Ea luase un trip chiar în Amsterdam, anul trecut. Vorbește cu atâta pasiune despre trăirile de atunci încât reușește să dea formă unei sumedenii de senzații. Rămân hipnotizat în fața atâtor imagini pe care Elsa mi le pictează în cuvinte, simțindu-le parcă vibrația. Privesc în jur și văd culorile toamnei atât de puternice și ațâțătoare încât simt cum mă îndrăgostesc sublim și subit. Empatizăm. O văd cum deodată începe să-i pulsese adrenalină pură prin sângele său cald. Decide să-și țeasă pânza până la capăt. Mă las devorat de vorbele ei. Îi privesc din când în când bicicleta și mă întreb cu câtă eleganță a putut-o fura. Sau, poate că îi aparținea, dar își pierduse cheia de la lacăt!?
Vorbim despre fotografie și despre Amsterdam ca un oraș al pozelor live. Desigur, nu ocolim nici subiectul picturii, căci de la ea pleacă întotdeauna totul atunci când e vorba de imagine reprodusă de sufletul omului. Începe să plouă și mai tare. Se face cam frig și Elsa se ghemuiește alături de mine și de Iacob. Ne întreabă ce facem în Amsterdam și unde locuim. Îi arăt hostelul aflat la nici zece metri. Citește cu voce tare ceea e scris pe firmă: Shelter Christian Jordan. Ne întreabă cu o oarecare jenă dacă suntem creștini. Iacob îi spune că tras aici pentru câteva zile, cât timp stă în Amsterdam, căci este cel mai ieftin hostel pe care l-a putut găsi. Eu îi zic că lucrez voluntar la Shelter, cleaner. Dar, ca să-i răspund totuși la întrebare, îi spun că da, sunt botezat ortodox doar că spiritul meu aparține propriei religii. Imediat mă trezesc scoțând din geantă cartea aceea cu coperți roșii, “Diavolul”. I-o arăt Elsei. O deschide întâmplător la o pagină oarecare și începe să citească în română, cu aceeași voce tare cu care pronunțase mai devreme numele hostelului. Îmi aruncă din când în când priviri furișe care parcă mă întreabă discret despre greșelile de pronunție. Decide: româna seamănă cu spaniola! Rămâne ușor pe gânduri, holbându-se la desenul de pe coperta cărții lui Papini. Era însuși conturul unui diavol. O văd un pic derutată. Abia acum își dădu seama de ceea ce citise. Încep să o liniștesc. Este important să afli cât mai multe amănunte din “viața” aceluia care e considerat în toate religiile moderne drept inamicul umanității. Pentru că doar astfel poți realiza tu, ca individualitate, faptul că îi porți în sânge microbul.
Credem cel mai mult în lucrurile de care ne este cel mai tare frică, îi rostesc apăsat Elsei, fixând-o cu privirea. E rândul ei acum să reacționeze. Își ridică privirea din poziția de ascultare atentă și mă săgetează. Ochii ei răspândesc numai lumină. Conchide prin a-mi da dreptate, apoi face o pauză de concentrare și începe să-mi spună concluzii ale unei iubire încheiate. El era un obișnuit al cocainei. Ea, tot ce voia era să iubească, fără paleative. Continuăm să fumăm și cel de-al doilea joint pe care Elsa l-a rulat în tot acest timp cu o mare delicatețe. Iacob relansează discuția despre diferite droguri spunând că a încercat de multe ori cocaina dar că acum este un adept al fumatului la bong. Eu știu prea bine ce vrea să zică: The Mongolian State of the Mind, așa era intitulată această stare de THC în vene în casa lui Daniel, luptătorul polonez. E momentul să ne luăm rămas bun căci se ni se făcu tuturor, dintr-o dată, mult prea frig. O întreb pe Elsa unde merge, până unde trebuie să-și târșâie bicicleta. Locuiește în apropiere, la câteva străzi distanță. Orbit de ideea prelungirii acestui orgasm al senzațiilor și sentimentelor mă ofer inconștient spre a o ajuta. Nici nu mai țin cont de posibilitatea ca bicla să fi fost furată. Ea mă refuză cu un zâmbet cochet. Aveam să-i duc mult timp dorul acestei apariții și să mă întreb dacă ne vom mai întâlni vreodată. În orice caz, ea știe unde locuiesc.
Stând la un alt fum, în seara aceleiași zile, cu cei doi băieți, Iacob și Jaime, îi pregătesc acestuia din urmă un scurt sinopsis al filmului cu spanioloaica. Sunt cuvinte pline de sensibilitate, însoțite de fumuri din bong. Vorbesc parcă un idiom plin de întrupări sufletești, astfel mă regăsesc vorbindu-i lui Jaime. Îmi pare că retrăiesc o scenă semnată de Julio Medem. Terminăm iarba și ne întoarcem cu toții la treburi. Jaime se grăbește spre o întâlnire cu o olandeză iar eu și cu Iacob avem de mers la coffee shop pentru cumpărăturile de seară. Apoi, ne întoarcem la hostel pentru a gusta din provizii. Ne se făcuse poftă amândorura de un fum bun. Mie însă, cel mai tare, îmi era dor de portretul fin al Elsei, învăluit în misterul vibrațiilor și pulsând sânge de la sudul Europei. E clar! Mi-e dor de oceanul de Soare.

Călătorie indiscretă: 37. Love made in Japan

Uite așa, stând la taclale cu un japonez care abia vorbea engleza, am aflat că în România, chipurile, ar exista o cutumă care zice că o femeie e musai să facă măcar cinci copii. I-am zis că de revoluție s-a petrecut acum douăzeci și ceva de ani.
Nu i-am reținut numele, dar venise să o vadă pe tipa din Japonia care locuia de câteva zile în hostel. Frumușică fata. Și lui Iacob, prietenul și vecinul meu polonez (a se citi vecin de prici), îi plăcuse. Îi oferise mai demult niște tutun și au ieșit împreună în grădină să-l ruleze. Eu zburam peste nu știu ce norișori de pe internet. Iacob îmi va povesti de ea și, taman ce-și va sfârși de rostit ultimele vorbe, o vom vedea intrând în cafeterie.
O remarcasem mai demult dar îi dădusem repede uitării fotografia, căci o făcusem un pic cam la repezeală. Mă aflam pe atunci sub influența stărilor de revelație petrecute în zbor pe bicicleta cu flori a lui Rachel. Abia acum o puteam vedea în detaliu. Da, e într-adevăr frumoasă japoneza!
Ne pregătim să fumăm bong-ul de seară, eu și cu Iacob. Hotărâm să-l luăm și pe Jaime cu noi. Cu toții o vrem pe japoneză lângă noi. Jacob, căci lui îi plăcuse cel mai mult fata, decide să o invite. Se întoarce însă cu un semi-refuz. Tipa îi răspunse că va veni, poate, mai târziu, înclinându-și căpșorul frumos în fața lui. Un refuz exprimat așa de delicat de către o femeie nu este altceva decât o dulce consolare în mintea oricărui bărbat. Ne facem praf tustrei, la chiar o aruncătură de băț de hostel, afară, la colțul străzii. Aici e un balcon ieșit în consolă peste intrarea într-o scară, sub care te poți adăposti atunci când plouă sau e vânt și vrei să rulezi un joint bun. Văzându-l pe Jaime cum trage din bong îmi aduc aminte de spanioloaica de acum două zile…

Călătorie indiscretă: 36. Marjena și diavolul

Nu-mi vine să cred că am avut o altă pană la bicicletă, chiar în ultima zi a mea de Amsterdam. Bun, hai să zicem că prima e verosimilă. Nu ne cunoșteam încă, eu și cu bicla. Dar, ca să fiu sincer, nu mă așteptam la o astfel de surpriză tocmai înaintea plecării și chiar înainte să o vând. Prima noastră zi de dragoste, după ce “poștașul” neamț va fi plecat spre ținuturile calde ale Europei, intuiam că va fi cu năbăi. O plimbasem prin tot orașul și taman ce mă întorceam călare pe ea spre Shelter că… Poc! Noroc că mă aflam la doar zece minute de hostel. N-aveam niciun ban să plătesc reparația așa că a trebuit să mă descurc. Remske, olandeza blondă de vreo 20 de ani se oferă să mă ajute imediat cu depanarea. Pentru asta trebuie să mergem până în Willemstraat, acolo unde locuiesc toți creștinii voluntari din Shelter Hostel. Au la subsol un mic atelier cu scule pentru orice tip de bicicletă. De fapt, oricui “lucrează” pentru organizație, mă refer la partea managerială, i se o pune la dispoziție o biclă gratuit, pe perioada contractului. Cleaneri ca mine nu beneficiază încă de facilititate. Dar, ce-i drept, am putut să împrumut din diferite surse biciclete, până să o am pe a mea. Ghinion! În subsolul din Willemstraat descopăr că întreg cauciucul camerei era făcut praf. Nu mai putea fi recuperat nimic prin soluția peticirii. A doua zi trebuia să cumpăr o cameră nouă care să tot fi costat vreo cinci șase euro. Plus manopera. A trebuit să împrumut de la Marjena o bancnotă de zece euro obligându-mă să i-o înapoiez cel târziu în patru zile, Duminica.
Marjena este o tipă de vreo patruzeci și ceva de ani, din Polonia, locuind de ceva vreme în Amsterdam. Mă refer chiar la câțiva ani petrecuți de ea aici. Am cunoscut-o în ziua de după seara de bong și poezie trăită live, pe bicicleta cu margarete. Am remarcat-o din prima căci râdea ca din senin. Eram amândoi în cafeneaua hostelului stând vis a vis unul de altul. Eu, cred că mâncam. La un moment dat aud ceva ce nu sunt sigur dacă e râs sau vaiet. Îmi îndrept privirea spre ea și o văd. Mă fixa. Termin de mâncat cina și mă așez pe canapea, lângă Iacob, noul meu amic din Polonia. I-o arăt din priviri pe individă, șoptindu-i ceva legat de faptul că femeia asta pare că plânge atunci când râde. Iacob îmi răspunde cu seninătate că trecuse de stadiul dubiilor în privința ei. Totul era cert acum: femeia râdea diabolic și cu pusee de tuse tabagică. Iacob mai aflase și că tipa e tot din Polonia. El ajunsese în cafeterie cu vreo câteva minute mai devreme, așa că avusese destul timp să o audă vorbind la telefon.
N-am întrebat-o ceva cu exactitate. Am ieșit tustrei în grădina interioară a hostelului să fumăm o țigară; eu, Iacob și Marjena, vorbind despre iarbă, diavol și creștinism. Trecusem prin creier vreo două jointuri și mă simțeam în mare vervă de speculații mistico-intelectuale.
Îi spun că l-am întâlnit pe diavol de câteva ori în viață. Era deghizat, desigur. Încep astfel să-i povestesc întâmplarea cu bețivul și tanti Aristița, petrecută la Loggia, într-o noapte de maximă ardere a creierului meu. Sunt atât de convingător încât o simt cum începe să mă creadă. Cum altfel ar putea fi, când eu însumi cred, știu, am avut prilejul să mă văd cu Ahriman de câteva ori în viață. Sălășluiește în mine și în fiecare om, așa că tot ce a trebuit să fac a fost doar să-i recunosc prezența. Îi timp ce îi vorbesc Marjenei o văd cum se lasă femecată de nuanțele din cuvinte. Ea însuși pare că se află în căutarea unor înțelesuri. Îmi povestește, la rându-i, că mai lucrase cleaner la Shelter acum vreo șapte ani, atunci când a sosit pentru prima dată în Amsterdam. Pe vremea aia, facilitățile oferite erau cu totul altele decât acum iar tratamentul voluntarilor mult mai strict în ceea ce privește atitudinea religioasă și mai concesiv asupra statutului de cleaner. Pe atunci, accesul în bucătărie era liber oricui iar acum e permis numai managementului. Am stat cu ea de vorbă până la miezul nopții când ieșim să fumăm din nou o țigare. În grădină îl întâlnesc pe Christoff, un voluntar de douăzeci de ani venit din Germania să exerimenteze împreună cu ceilalți copii din America și de oriunde creștinismul, Biblia și aplicarea lor în business ca responsabilitate sociale. Christoff fumează pe ascuns căci, dacă ar fi prins, ar viola termenii contractului prin care s-a angajat moral față de organizație. Desigur, toți ceilalți știau că el fumează o țigare o dată la o săptămână, doar că atâta timp cât o făcea discret îi era permis acest răsfăț. Într-un cuvânt Christoff e unul dintre copiii de la recepție care nu e foarte convins de respectarea ad literam a cuvântului sfânt, mai ales că vrea să urmeze matematici superioare. Da, Christoff e un copil bun care abia a început să-și afle viața, culmea, tocmai într-un hostel creștin din Amsterdam. Mă întreabă dacă am să-i dau o țigare sau niște tutun. Îi zic că trebuie să o rog pe Marjena, eu nu aveam niciun fir. O găsesc stând pe bancă, fumând. Îmi oferă una din pachetul ei de Camel. Era aproape plin. Schimbăm câteva vorbe așa, ca înainte de culcare, iar după ce terminăm amândoi de fumat o rog să-mi mai lăse o țigare pentru creștinul de la recepție care își trăiește viața pe furiș. Marjena începe un spectacol de agonie în râs. Pentru ea, grădina hostelului este acum scena pe care, precum un actor bolnav, are unica ocazie de a-și tranforma suferința lăuntrică într-un hohot cu dese accese și urlete tabagice. Cum ar putea să-mi dea tocmai mie, ceva!? Eu pot face orice pe pâmânt, cu atât mai mult dacă e vorba de o biată țigare! Cel puțin, îmi spune printre vaiete de râs, așa ar face orice diavol cu puteri și calități respectabile… Uau, Marjena m-a crezut! Desigur, refuzându-mă, încearcă acum să mă reducă material la un nivel zero. Spiritual, oferă complimente în eter sub forma unei perechi noi de aripi pe care mi-o dăruiește în timp ce poate chiar ea este aceea care are nevoie să învețe să zboare. Pentru Marjena eram în mod clar un diavol pe care abia îl aștepta a o motiva. Tot ce urmează s-a petrecut natural de simplu.
A doua zi după întâlnirea noastră, Marjena susținea interviul de angajare pentru postul de cleaner (cel pe care a trebuit să-l trec și eu cu ceva vreme înainte) iar din a treia aveam să fim amândoi colegi de curățenie.

Călătorie indiscretă: 35. Oaze

…E bine că există așa ceva. Simți că poți respira. Asta e Shelter, o oază de liniște așezată în centrul unui oraș nebun.
Eu, de bine ce m-am bucurat ieri de bicicletă, am și făcut azi pană. Noroc că eram foarte aproape de hostel că altfel aș fi avut o grămadă de mers prin ploaie. Am fost într-o plimbare lungă vizitând inclusiv fostul meu adăpost, campingul din Zeeburg. Cauciucul, l-am văzut cât e de tocit încă dinainte de a mă sui pe șa. Avea să explodeze cu siguranță, doar că speram să se întâmple după ce o vând. Ei bine, nu! S-a produs aseară.
Renske, o olandeză blondă și cu trăsături tipic nordice, a fost cea care s-a oferit să mă depaneze. Am trebuit să iau bicla de coarne și să o însoțesc până la apartamentul în care locuiesc voluntarii de la hostel, pe Willemstraat. Acolo sunt toate sculele. Dar ce să fac, chiar și cu cea mai bună unealtă, atunci când descopăr o ditamai gaura în cauciucul camerei!? Sigur, pe vremea lui Ceaușescu, dacă aș fi mers la ITB Floreasca m-ar fi rezolvat. Dar aici sunt în vizită la mama materialismului european, Olanda. Trend-ul este să se consume cât mai mult. Nu aveam altceva mai bun de făcut decât să rabd până a doua zi când, m-am gândit, ar fi bine să iau cu împrumut niște bani pentru reparație.
Termin cu rânitul prin hostel, ies afară cu Jaime, colegul meu spaniol, să fumăm niște hash și purced spre atelierul de biciclete. Merg zece minute și ajung. Prăvălia pare închisă așa că privesc lung prin vitrină. Mă dezechilibrez dintr-o dată, în încercarea de a ține în frâu greutatea bicicletei schioape de-o roată. Cad. Mă prăvălesc cu toată greutatea genunchiului peste roata spartă. Râd în hohote, lățit pe jos, ținând în continuare foarte strâns ghidonul. Ce altceva să fac?! Mă aflu chiar în fața intrării în magazin și aud niște oameni cum mă privesc, râzând și ei. Cu toate astea sunt fericit. N-am vrut, pentru nimic în lume, să dau drumul bicicletei să cadă. M-am dus și eu după ea. E pentru prima dată, după foarte mult timp, când cad și, culmea, nu de pe șa ci de pe același plan cu roțile. Mă ridic fără să fi pățit nimic și, în același moment, un tip mă întâmpină zâmbind. E unul dintre lucrătorii atelierului care mă întreabă dacă mă poate ajuta. Îi arăt necazul și-mi face semn să-l urmez. Eram salvat. Îmi montează o cameră nouă, bibilește un pic și cauciucul tocit, punându-i un petic de rezistență și intrăm în vorbă. Îi zic pe scurt povestea călătoriei mele iar el mi-o recită pe cea a bicicletei. Cică ar fi un “Union” model 1970, produs în estul Olandei, care nu se mai fabrică de multă vreme. Mă gândesc că ar putea fi precum un Ferrari, o piesă de colecție. Singura deosebire între cele două fiare este una de culoare. Bicla mea e neagră ca tăciunele. Chiar în acel moment al imaginației mele euforice îmi clincăne în timpan nota de plată. Omul terminase cu lucrul și își voia în schimb banii. Opt euro cinzeci, atât m-a costat să repar o pană la noua mea bicicletă de colecție. Noblesse oblige!

Călătorie indiscretă: 34. Diferite minuni pe timp de zi

Sportivul polonez nu e vreun luptător de sumo, japonez, care să se screamă atunci când își mișcă grăsimea și musculatura prin apartament. E într-adevăr un pachet de bicepși, pectorali și alți mușchi ai cefei dar se antrenează pentru K1. Sau, cel puțin așa ar trebui, dacă s-ar lăsa de fumat iarbă. Are vreo douăzeci de ani, pare plin de bani căci ține apartament cu chirie în plin centru, are o bicicletă și scuter noi și iarbă la discreție. Bong, praf! Asta e doar o minune a naturii. Urmează însă altele...
Azi l-am revăzut la hostel pe un tip cu care m-am cunoscut acum vreo săptămână. E neamț sau, cel puțin, așa se prezintă. Eu cred totuși că e un pic turc, deși prima dată mi-am zis că ar putea fi chiar român. Era îmbrăcat cu o uniformă de poștaș TNT. Zicea că n-are unde să stea așa că l-ar cam fi tentat să fie cleaner aici. Echipa era însă completă. A revenit aseară dar tot degeaba. Azi a fost ultima zi de lucru a indianului din Ecuador. Marjena, o doamnă trecută de prima tinerețe, poloneză, e pregătită să-i ia locul. Văzând asta, neamțul ia brusc hotărârea să plece în Spania. Vorbește bine spaniola pentru că apucase să trăiască o vreme prin Madrid, deci știa bine mersul. Aici prea suferea de frig pe străzile din Amsterdam. Nu știu ce mi-a venit să-i zic că am un cort de vânzare. Poate că singurul motiv a fost să fac rost de vreo douăzeci și cinci de euro pentru drum, atunci când voi pleca spre Berlin. În nord a venit oricum iarna așa că abia la primăvară voi mai avea nevoie de un altul. Tipul îmi oferă numai o bancnotă de douăzeci la schimb iar eu strâmb un pic din nas. Mă gândesc că îi voi cheltui pe toți pe iarbă și tutun până să apuc să plec. Îl refuz. Poștașul, se pare, chiar vrea cortul căci îmi spune că are o bicicletă pe care a găsit-o abandonată pe undeva pe lângă Amstel. Aș vrea să îl cred! Văzând că nu prea prinde povestea, neamțul încearcă disperat să o facă credibilă. Îmi spune că îi lipsea roata din față, atunci când o găsise părăsită lângă balustrada podului, așa că a întrebat prin vecinătăți dacă este a cuiva. Și-a însușit-o iar acum îmi propune un târg foarte avantajos: bicicleta în schimbul cortului. Auzind o astfel de propunere îmbrăcată așa de frumos mă hotărăsc pe loc. Aleg bicicleta.
Toată discuția noastră se întâmplă chiar în fața hostelului, fumând jointul de dimineață. E deja 10.00 și trebuie să încep lucrul. Supervisorii mă caută nelinștiți iar eu sunt high, ținând de ghidon o biclă neagră, generație Amsterdam, marca Union, și o geantă portocalie TNT atârnată de portbagaj. Bătusem palma.
Mai târziu, în aceeași zi, aveam să descopăr un pachet aproape plin de Marlboro. Nu mai aveam țigări de cam multă vreme. Făceam curat sub un pat și l-am zărit stingher, uitat cu siguranță de cineva plecat în grabă. Termin treaba și ies să fumez o țigară, oferindu-le câte una și celorlalți doi colegi de curățenie. Marjena, poloneza, este prima care are norocul să extragă din pachet țigara magică. După primul fum simțim cu toții un miros teribil de iarbă. Marjena începe să tușească până la lacrimi dar râde în același timp. Da, era o țigară magică, una din acelea umplută până la refuz cu iarbă. Semăna cu orice altă țigară ba avea chiar și filtrul intact. Cel mai probabil, cel care o manufacturase nu știa să ruleze așa că a ales varianta țigării-dinamită. Am fumat-o cu toții la poștă. Ne-am făcut praf.
Uite deci cum m-au binecuvântat atâtea minuni în doar o sigură zi. E ceva și creștinismul ăsta, zău așa!

Călătorie indiscretă: 33. Domnului Hoffman…

Nu știu cum să numesc chestia asta! ...Dacă a fuma cinci grame, la bong, în trei, acasă la un luptător polonez, înconjurat numai de polonezi, poate fi doar o întâmplare. Mai ales că toată treaba a fost urmată de o lungă plimbare pe bicicleta cu flori. Orișicum, un status în momentele astea ar putea suna cam așa: Habar n-am ce, și câte, viziuni colorate a trăit dl. Hoffman la primul său LSD, călărindu-și bicicleta dar, o dată cu ziua de ieri, după câteva fumuri zdravene trase adânc din bong, aș putea jura că eu și cu el avem destule experiențe în comun. Cel mai probabil, mi-ar spune, s-a suit justificat pe două roți, atâta timp cât nu avea un alt mijloc de locomoție la îndemână. Totuși, poate că dintr-o simțire profundă a nevoii de a zbura peste o țară, peste o lume de senzații, spițerul Hoffman și-a dat mâna cu sfântul care zăcea în el și împreună au decis că e cam mișto să simți cum îți cresc aripile, zburând.
Ei bine, aseară am “zburat” prin câteva tripuri mistico-religioase. Cu atâta aprofundare zilnică a Bibliei în compania celor mai frumoase fete din lume, e imposibil să nu ai astfel de viziuni. Fetele?! … Biblia!? Sau poate, tocmai, vai, amândouă?
Aș putea exersa o rugăciune: Dragă domnule Hoffman, îți mulțumesc pentru notele bune de la examenele de capacitate ale sufletului și minții, împreunate. Apreciindu-vă suplețea imaginilor cu care ați făcut recunoscute culorile din creasta cocoșului, vă rog să-mi permiteți să vă numesc un adevărat Domn. Fie-vă închinate spirale de fum împreună cu vapori de extaz trași ca prin lapte. Amin!

Călătorie indiscretă: 32. Berlin, via Amsterdam

Lucrez deja de o săptămână. În schimbul muncii mele primesc masă și casă. Fac curățenie și paturi timp de trei ore pe zi dar nu se compara nici pe departe cu ceea ce facea Aristita la Loggia, zilnic. Trăiesc de aproape o lună într-unul dintre cele mai frumoase orașe din Europa, în cea mai ieftină cameră de hostel. Acum am un pat cu saltea, pătură și așternuturi, un duș și un minimum de confort personal. Mănânc bine, muncesc puțin, am timp pentru citit și plimbări. Dar, cu toate astea, ceva îmi spune că se cam apropie momentul să o iau din loc. Deocamdată mă bucur de fiecare moment de relaxare și de fiecare oră de somn căci recuperez mult din urmă. În plus, îmi permit luxul unei stări de leneveală nu tocmai prietene consecvenței mele în scris. Îmi mai trebuie ceva iarbă drept motivație sau, din contră, poate că nu mai am nevoie de niciun psihotrop. Cert este că nu tot timpul am chef de scris. Uneori prefer o stare de contemplare activă. Dar, probabil, doar așa pot să înregistrez tot ceea ce voi reda, mai incolo, în scris.
Cu toate astea ceva îmi lipsește. Cred că e dorința de a merge mai departe, de a descoperi alte locuri, de a mă hrăni cu energia lor și de a-mi dărui sufletul altor oameni. În alte cuvinte, cel mai probabil voi porni în curând spre Berlin. Mi-aș dori să petrec întreaga iarnă acolo. De fapt, aș fi vrut să merg spre Finlanda sau Suedia dar m-am gândit că poate fi mult prea frig. Cred că e timpul să încep să mă mai și menajez. Sudul Europei ar fi fost o altă idee: Franța, Spania sau Portugalia. Cu toate astea simt că n-am epuizat nici pe departe experiența nordică, pentru a trece la cea latină. E o alegere făcută cu sufletul dar, în același timp, filtrată de rațiune. În Amsterdam nu prea mai am de ce rămâne mai mult. Adică, da, aș putea să mă stabilesc aici (asta presupunând să găsesc un job stabil și o cameră de locuit). Sunt sigur că dacă m-aș agita putin, în maxim două săptămâni, aș găsi ceva de lucru legal, asta după ce-mi voi fi făcut sofi number-ul (permisul de munca). Simt însă, așa cum am trăit și în ultima vreme de Kotthausen, că m-aș abate din drumul pe care am apucat. Trebuie să-mi continuu drumul, menirea, dacă vrei. Sau, după cum ziceai chiar tu mai demult, "it's time to move on". Nu știu încă dacă vreau să mă opresc vreo câteva zile la Kotthausen sau să ajung direct în Berlin. Dacă aș reuși să fac rost de vreo sută de euro, aș lăsa pentru altă dată întoarcerea la fermă.
Rămân oricum pana pe 5 sau 6 Noiembrie în Amsterdam, timp destul pentru a încheia de citit '"Diavolul".
Tu? Te-ai gândit ce vrei să faci? Încă mai aștept biletul pe care să mi-l lipești pe cabina “TIR-ului” cu care călătoresc prin visurile mele...

Călătorie indiscretă: 31. Plaja din nord

Ieri am împrumutat bicicleta unei alte americance. Rachel lucrează deasemenea la recepție. E o biclă cu ghidonul plin de flori. Sunt margarete. Cred că arătam un pic cam gay dar poate că nu din conotația sexuală a cuvântului ci, mai curând, în înțelesul lui de a părea și fi fericit. Am plecat la plimbare împreună cu Anca, românca pe care am întâlnit-o prima dată când am ajuns la Shelter. Ea a fost cea pe care am întrebat-o de job. Tot Anca a fost de altfel cea care a făcut un puternic lobby în favoarea mea, pentru a fi selecționat ca voluntar (aveau o listă lungă de doritori aflați în așteptare).
Am plecat amândoi din Amsterdam, imediat după prânz, cu bicicletele, să vedem marea. Anca știa un loc, o plajă în apropiere de Haarlem. În total am făcut, plecând de la hostel, vreo douăzeci de kilometri. A fost ceva distanță de pedalat dar a meritat pe deplin, mai ales că am avut parte de o zi cu Soare. Bine, asta nu înseamnă că a fost neapărat și cald, căci aici aproape că a venit iarna. Ne-am oprit un pic în Haarlem. Este un orășel de provincie, cuminte și frumos, un loc curat în care poți trăi relaxat, în afara agitației din Amsterdam. Avantajul e că de aici poți ajunge în capitală foarte repede cu trenul sau bicicleta, oricând ai chef. După Haarlem am mai avut de mers încă vreo cinci kilometri până să vedem plaja. Mă așteptam să găsesc niște bolovani rășchirați în calea valurilor. Am trăit în schimb surpriza să mă plimb pe unul dintre cele mai fine nisipuri. Totul îmi dădea impresia de curat, de pur, până și mirosul care nu era nici pe departe acea duhoare de alge în descompunere pe care o simți în nări atunci când te apropii uneori de a noastră mare neagră. Din păcate, bătea din larg un vânt care îmi șlefuia carnea până la oase. Așa că, după ce am înghețat bine în încercarea de a-mi rula niște tutun cu degetele făcute deja bocnă și privindu-l pe unicul aventurier care, cu curaj, s-a avântat în valuri să facă windsurfing, am făcut cale întoarsă. Au urmat cele aproape două ore până la hostel, timp în care amândoi, Anca și cu mine, ne-am gândit numai la kebab-ul și plăcinta cu mere care ne așteptau aburind la cină. Am ajuns congelați dar fericiți de realizarea noastră. Reușisem să pedalăm patruzeci de kilometri! Văzusem în fine marea! Îmi era așa dor de ea încât nu a mai contat nimic altceva, nici măcar vântul înțepător și temperatura de șase grade. Acum îmi pare că zbor precum pescărușul Jonathan Livingstone…

Călătorie indiscretă: 30. Zolder

Uite că se făcură deja două luni de când am început călătoria. Retrăiesc și acum emoțiile cu care m-am urcat în vagonul de Viena, pe 15 august, lăsând în urma mea niște zile de arșiță cumplită. Habar n-aveam atunci ce voi face, ce va urma în viața mea. Știam doar că va fi bine și că, în general, e bine să am încredere în mine. Edi, prietenul meu de o viață, îmi spunea că mă voi întoarce în România după nici două luni. Mă bucur că nu i-am dat dreptate atunci și că am putut trece peste decepția rupturii relației noastre, percepând-o ca pe ceva temporar, dar care avea rost să se întâmple. M-ar bucura totuși s-o fi zis numai pentru a mă încuraja și ambiționa (deși mă cam îndoiesc).
Nu vreau să trag încă o linie la ceea ce mi s-a întâmplat în acest răsptimp. Ar fi prematur. Pot doar să retrăiesc anumite momente recente și să mă bucur cu toată ființa de prezentul care-mi creează viața.
De o săptămână locuiesc într-un hostel. Ce-mi pot dori mai mult? Am tot timpul lângă mine oameni de pretutindeni cu care împărtășesc cultură, spirit, informație și iubire pentru semeni.
Îmi place aici! Am mereu noi vecini de cameră, nu știu niciodată cui îi vor puți cel mai tare picioarele, cine va sforăi zgomotos, în care noapte va fi uitată deschisă fereastra (noroc că dorm, precaut, învelit cu sacul de dormit) sau cu ce nativ al Americii latine voi intra în vorbă la cafeaua de dimineață. Hostelul are vreo nouăzeci de locuri și numai dormitorul în care "locuiesc" este de optsprezece paturi. O grămadă de lume, deci, se perindă zilnic prin viața mea.
În ultima vreme am simțit nevoia să ies în oraș doar având ținte bine alese, variindu-le după chef. Am ales Vondelpark drept locul cel mai bun pentru citit dar, din păcate, e valabil numai pentru după-amiezele însorite. Căldura e cam pe trecute și începe să de anunțe iarna. Am apucat totuși să merg în parc, acum câteva zile. Am făcut pe eroul și m-am îmbrăcat în mânecă scurtă. Nefericită alegere! Imediat ce m-am așezat pe bancă am început să tremur. Dar, cu toate astea, am reușit să deschid "Diavolul" și să citesc măcar introducerea. Cu bagajul de cunoștințe astfel început m-am întors la hostel unde am preferat să fumez iarbă întreaga seară, privind călătorii cum trec prin fața privirii mele. A lua droguri este strict interzis în hostelul în care locuiesc, fiind unul ce respectă morala creștină. Așa că am fost nevoit să-mi folosesc experiența din România pentru a disimula starea mea de visare psihotropă (îți mai amintești, am deprins abilitatea asta în lungile nopți de la Loggia, când ne mai trezeam uneori pe cap cu câte vreun control inopinat iar noi, făcuți praf, trebuia să-i vrăjim pe funcționarii șpăgii).
Duminica trecută am fost împreună cu Annie, una dintre americancele care lucrează la recepție, la o biserică "underground". Cel puțin așa îmi fusese prezentată. Eram foarte curios ce înseamnă conceptul așa că n-am putut rata ocazia și, mai ales, prilejul de a călări o bicicletă. Annie mi-a propus să “dublăm” mersul pe biclă adică să stea pe portbagaj în timp ce eu pedalez. Am ajuns cu bine la adresă. Biserica e pe Herengraht, într-un subsol. Se numește Amsterdam 50 dar toată lumea îi spune Zolder care înseamnă mansardă în olandeză. Asta pentru că, înainte de a funcționa la subsol, toate rugile îi erau adresate Domnului dintr-un pod vechi.
Intri pe un coridor lung și îngust și dai de-odată de un ditamai apartamentul. Întâlnirea se ține în living, dar nu ți-l imagina ca pe o sufragerie stas de bloc comunist. Sunt peste o sută de metri pătrați, în care încap, nestingheriți, vreo două duzini bune de oameni, majoritatea americani și olandezi. Propriu zis nu e o biserică. Aș denumi-o mai degrabă un loc de întâlnire pentru cei călăuziți de modelul divin-uman, Iisus. Se citește câte un pasaj din Biblie iar apoi se interacționează și se interpretează în variante cât mai personale. Nu există preoți. Sunt gazdele, un cuplu de americani, cei care te întâmpină cu ceai și cafea, fierbinți. Și tot ei se ocupă de dirijarea oaspeților în spațiu și timp: pe scurt, moderează discuția și tot ceea ce e conex ei (cântece pop-rock, cu versuri religioase, la chitară, acompaniate de corul de voci ale tuturor celor prezenți). De la distanță pare a fi un fel de cenaclu, pentru un profan. Se naște totuși o vibrație interesantă, ținând cont de faptul că toată lumea cântă, se roagă și se simte învăluită de iubire, la unison. Cred că întreaga treabă aș putea-o încadra într-o zonă de manifestare creștină post New Age, adică ceva foarte digerabil pe plan individual, aflat în afara dogmelor bisericești și al rigorii slujbelor oficiate de preoți. De fapt, totul se desfășoară mult mai liber și mai deschis decât acele "adevăruri" dogmatice care poartă numele de religie.
Uite așa mi-am adus aminte cum purtam cu mândrie, puștan fiind, un tricou pe care scria cu litere de-o șchioapă Jesus built my hotrod. Era o ironie, desigur, adresată creștinismului și, în general, îndreptată către oricare alt idol, icoană. Totuși, uitându-mă la oamenii adunați Duminică după-amiză la Zolder, realizez nevoia lor acută de a împărtăși iubire, de a avea un model care să le arate cum să o simtă cu sufletul deschis. Ironia, însă, este că iubirea curată e doar una iar “mansardele” în care bisericile își pun la uscat imprimeurile cu figura idolului, nenumărate. Măcar dacă și-ar împături tricourile, sutanele, în lada istoriei iar predicatorii să se dezbrace de ura unora împotriva celorlalți, lăsând loc iubirii cu sufletele dezvelite…

Călătorie indiscretă: 29. Ecumenism

Mă gândeam astăzi că tare mult mi-aș dori să călătoresc, cândva, alături de un circ, de unul ambulant. După ce am teminat de lustruit băile hostelului am ieșit la o scurtă plimbare prin Vondelpark, profitând de cea de-a treia zi consecutivă cu Soare. Deși e Luni, am tot avut impresia că e Duminică. Așa părea să creadă și lumea de pe stradă. Cu toții zâmbeau și erau bucuroși de dărnicia senină a razei deși, un pic cam zgârcită în privința căldurii. Am fost un soi de erou al luptei mele interioare cu frigul, aventurându-mă în mânecă scurtă. Odată ajuns în parc mi-am pregătit bine un joint, așezându-mă pe o bancă să citesc câteva rânduri din “Diavol”.
Știi, e o ironie a sorții faptul că locuiesc într-un hostel creștin unde în fiecare dimineață se discută Biblia și toată lumea vorbește despre Dumnezeu în timp ce, în particular, am început să citesc o carte care îl tratează într-o manieră total inedită pe acela care reprezintă opusul divinității. Dar, nu cumva așa a fost stilul meu de viață de până acum?! Mă refer la atingerea extremelor, desigur. Ador depășirea, în detaliu, a propriilor limite dar, ceea cu cu adevărat îmi face plăcere, este spargerea barierelor impuse a alții, a tabuu-rilor și a reperelor induse de societate drept realitate trăită la comun. Este aceeași treabă precum și cu timpul. Nu port ceas și nici busolă dar, cu toate astea, mă orientez destul de bine în timp și spațiu, încercând să-mi creez un sistem de referință propriu. Restul cred că sunt pur convenții umane precum banii, spre exemplu.
De îndată ce am rămas homeless în Amsterdam m-am lăsat dus de val și de foame prin diferite case sociale care oferă câte ceva gratis. Cele mai multe dintre ele aparțin unor culte sau organizații voluntare de într-ajutorare care, din umbră, sunt susținute tot de facțiuni ale vieții religioase. Nea’ Nelu Medgidia a fost de fapt primul care m-a introdus în această lume, o dată cu misia mea de translator de la The open Door. Tot el m-a adus, în chiar aceeași zi, pe calea unui templu buddhist, ascuns într-o suburbie din nordul orașului. Dar asta este o cu totul altă poveste care, cu siguranță, va urma.
Primii cărora le-am călcat pragul au fost protestanții. Aici, în fiecare Luni, Miercuri și Vineri obișnuiam să mănânc căte o supă și niște sandwich-uri împreună cu homeleșii Amsterdamului. Casa se află pe Willemstraat, undeva foarte aproape de Centraal Station. Este locul pe care mi l-a indicat estonianul din gară, cel înghețat pe bancă. Îl găsisem închis prima dată, într-o zi de Marți. Pe atunci, credeam că nu voi avea nicio șansă de supraviețuire, complet fără bani, într-un oraș la apogeul materialismului.
Aici vin numai homeleși “stilați”. N-ai să vezi picior de român sau de om pus pe furăciuni. În pauza dintre “meniuri” (diferitele sandwich-uri cu brânză sau șuncă și supă) se spun rugăciuni și se recită osanale, sub atenta supraveghere a personalului compus din femei urâte și voluntare. Pe majoritatea homeleșilor pe care i-am întâlnit în Willemstraat aveam să-i revăd în toate celelalte “sociale” din oraș. Dacă l-ai întâlni pe oricare dintre ei în București, ai putea zice, în cel mai rău caz, că ai de-a face cu un om rămas șomer peste noaptea crizei dar nicidecum cu un vagabond. Cam în aceea situație cu a lor mă aflam și eu, deși aveam totuși grijă să-mi variez câteodată “garderoba” din rucsac. Adresa hostelului în care trăiesc acum am aflat-o din acest loc. Una dintre femeile voluntare, stând de vorbă cu ea, mi-a scris-o pe marginea unei broșuri de inspirație religioasă pentru copii (avea niște desene naïve cu oi, îngeri și cu Dumnezeu supervizându-i pe toți din ceruri).
O altă casă pe care am frecventat-o aparține Martorilor lui Iehova. Își deschide ușile către cerșetorimea orașului în fiecare Joi seara. Este practic un fel de “restaurant”. Lumea se așază la mese și așteaptă să fie servită de către personalul voluntar. Am avut mereu parte de trei feluri de mâncare (supă, cartofi piure și niște cârnați sau fripturi și desert) plus cafea și băuturi acidulate. Înainte de a fi servită mâncarea se desfășoară, timp de vreo jumătate de oră, programul artistico-religios compus din osanale și rugăciuni. Muzica, de inspirație neagră, interpretată la pian și din voce, recunosc, mi-a plăcut. M-a făcut să mă simt în America bisericilor pline cu negri care cântă și dansează, acolo de unde mulți muzicieni de valoare si-au început cariera.
Unul dintre romănii întâlniți împreună cu Nea’ Nelu m-a introdus în acest loc. Se numește Bogdan și e de prin Moldova. Nu am reușit (de fapt, nu m-am chinuit) să aflu cu ce se ocupă. Știu doar că a trăit ceva vreme pe străzile din Bruxelles. Am presupus însă, din ceea ce am putut observa de la distanță, că îndeletnicirea lui este cerșitul. Era vădit rușinat de mine iar eu, din acest motiv, nu mi-am precipitat curiozitatea. Este rocker, are părul neglijent de lung, poartă o geacă de motor ponosită și ochelari de soare de doi euro. Îi lipsesc în mod flagrant căteva măsele, semn că nu a prea ținut la regimul unei vieți îngrijite. Nu umblă cu vreun bagaj ci doar cu hainele de pe el. Ce mai, părea că este un motan vagabond care se descurcă numai din mărunțișiuri.
M-am hotărât să nu devin unul ca el și, drept urmare, atunci a fost momentul când mi-am pus întreaga credință în obținerea job-ului de la Shelter Jordan. Și minunea s-a întâmplat. Ușa hostelului mi-a fost larg deschisă, chiar acum câteva zile.