Călătorie indiscretă: 15. Trădare în sânul naturii

Duminică la amiază am plecat din Kotthausen. Hainele recent spălate sunt frumos împăturite în bagaj, un duș cât o zi de vară, o masă copioasă “în familie” împreună cu toți membrii comunității și câteva îmbrățisări, așa am petrecut ultimele ore la fermă. Pentru mine, despărțirea de ei e un moment de emoție intensă. Simțeam însă că nu mai pot să stau acolo. Mi-era dor de oraș, de drum, de noi experiențe. Aș fi putut rămâne în Kotthausen mult și bine, poate chiar întreaga iarnă, dar asta ar fi însemnat să rămân blocat ceea ce, știi prea bine, nu-mi e deloc pe plac. Așa că a venit vremea să-mi iau un "la revedere" pe model "auf wiedersehen": un salut prietenos, intim chiar, dacă e să pun la socoteală îmbrățișarea ce ține locul pupatului pe obraz. Aici, totul în materie de sentimente e complet diferit față de "batista" latină îmbibată în lacrimi. Tom e cel care se oferă să mă lase cu mașina la o benzinărie, pe autostradă, de unde să-mi pot începe autostopul.
Scotocesc în geantă, găsesc carioca albastră, aceea cu vârful gros, și mă grăbesc să scriu pe carton următoarea mea destinație: Netherlands.
Primul șofer care oprește este, culmea, un alt fermier. Sau, în fine, aflu că e un fost fermier. Omul ține să-mi precizeze că acum este chimist și că are un mic business în domeniu. Îi povestesc ultima lună petrecută în Kotthausen iar el, coincidență, îmi spune că locuiește lângă una dintre cele mai importante ferme organice din regiune, “Demeter Farm”. Se oferă chiar să mă conducă acolo, în ipoteza că aș vrea să-mi continuu viața la țară. Îi mulțumesc frumos pentru amabilitate dar îi dau de înțeles că îmi doresc pe bune să ajung cât mai repede în Olanda. Cobor din dubița fermierului-chimist la o altă benzinărie, undeva în apropiere de Koln. E un punct foarte bun pentru autostop căci acolo e de fapt un nod de autostrăzi. O țigară și iată-mă deja în mașina unor tipe, mamă și fiică. Sincer, cu astea a fost cel mai greu să comunic pentru că au râs tâmpește aproape tot timpul. Din fericire m-au lăsat într-un punct strategic, chiar pe autostrada care duce spre Amsterdam. De acolo urmează să iau o a treia mașină. Văd o tipă la volan și un individ cu moacă de tocilar care o acompaniază. E o mașină japoneză, parcă. Niciunul nu are mai mult de treizeci și amândoi sunt costumați ca pentru o întâlnire de business. Curând voi afla că tipa face marketing iar el e expert în domeniul irigațiilor sau ceva pe aproape. Cert este faptul că a locuit în România timp de câteva luni, făcând studii de fezabilitate pentru Ministerul Agriculturii. A ținut cu chirie un apartament tocmai în Militari dar, cu toate astea, îmi spune că i-a plăcut mult Bucureștiul. N-am reușit însă să aflu în ce sens i-a plăcut: să fi fost oare fetele sau job-ul? Tipa, șoferița, foarte ok: scurte povestioare și uite că ajungem la Utrecht. Eu nu prea intențonez să intru în oraș ci, mai curând, să rămân pe autostradă și să apuc mai departe spre Amsterdam. Ei mă aduc însă în oraș, neînțelegând că plănuiam să văd Utrecht într-un alt episod al călătoriei. Nu îi întorc totuși spatele, ofertei.

Călătorie indiscretă: 14. Dor de ducă

Să știi că toți muncitorii din lume sunt la fel în privința atitudinii pe șantier. Așa, ca să te consoleze un pic ideea. Nu numai românii sunt leneși și neparoliști. Chiar și aici, culmea, în Germania, muncitorul nu este cu nimic mai breaz. Afișează fără probleme aceeași zeflemea și delăsare atunci când e vorba să înceapă munca. Spre deosebire de România, ei fac însă un pic mai puține greșeli. Marea lor calitate este perseverența. Dă-i oricărui român o muncă de rutină și, în mai puțin de o lună, îl poți vedea cum înnebunește. L-ar plictisi șlefuitul aceleiași șaibe. Ei bine, pe neamț îl caracterizează capacitatea de a roboti precum o mașinărie, fără gânduri sau sentimente. Chiar dacă din cele opt ore de muncă doar trei le lucrează efectiv iar în rest trage chiulul, măcar respectă zilnic același program.
Despre mâncarea romănească, ce să zic... Le-a plăcut și nu prea. A fost pentru prima dată când au mâncat ciorbă. Nu prea le-a surâs din două motive: unu’ că avea carne și doi că nu conținea destui cartofi (deși am considerat că am pus câți trebuie, ba chiar că poate am exagerat un pic). Pilaful le-a plăcut ceva mai mult iar de salate au fost de-a dreptul încântați. Astea aveau cartofi din belșug. Într-o altă zi mi-a venit să le fac mămăligă cu brânză și smântână. Am pus și câte un ou ochi deasupra. Cu excepția lui Tom și a lui Jule (tipa care are în grijă caii și ține cursurile de călărie) toți ceilalți au au cam strâmbat din nas. Nu prea sunt obișnuiți să mănânce mălai fiert. Singura care mai mâncase mămăligă înainte a fost Jule căci acum ceva timp a vizitat niște ferme din Transilvania.
M-am cam plictisit aici așa că abia aștept să treacă săptămâna și s-o iau din loc. Am ieșit, pentru variație, sâmbătă noaptea în Wuppertal. Nu am fost singur, ci împreună cu Johannes (un fel de administrator al fermei). Până să ajungem în centru a trebuit să luăm trei autobuze. Vai! Mă simțeam de parcă eram într-o țară din lumea a treia, dar în niciun caz în Germania. Foarte mulți negri, arabi, turci și alte naționalități conlocuitoare (a se citi "zburătoare") atâția câți mișunau pe lângă mine. Aproape că nemții erau în minoritate. Am mers mult pe jos până să găsim un bar mai acătării, unde să putem bea liniștiți o bere. Așa am ajuns în cartierul boem, Luizenburg, care, de fapt, se rezumă la câteva străduțe cu baruri și expoziții. După cum îți spuneam mai demult, orașul nu are nimic deosebit, mă rog, impresionant precum Koln-ul de exemplu. Ne-am așezat în cele din urmă la o terasă drăguță. După câteva beri ne-a venit cheful de petrecere așa că am luat-o pe jos să căutăm un loc cu muzică. Ei bine, crede-mă, nimic de calitate nu s-a arătat la orizont pentru o bucată bună de mers. Cluburile cu punkiști sau turci postați în fața intrării nu le-am inclus la capitolul calitate și nici măcar la cel de curiozitate. Am găsit, în fine, un băruleț cu o lume mai spălată. Se numește "The Kitchen" pentru că de curând, înainte să fie renovat, arăta ca o bucătărie de restaurant. Cel puțin așa mi-a povestit Johannes că ar fi fost. Acum nu mai rămăsese din păcate nimic care să te trimită cu gândul la gătit, nici măcar la bucătăria unei garsoniere confort II din Berceni. Înăuntru, muzică techno mixată cu hit-uri germane pe un sistem audio de toată jena. Multă puștime care nici măcar nu dansa, niște barmani pe care personal i-aș fi putut depăși oricând la capitolul viteză a melcului și multă înghesuială. Așa arăta "Bucătăria". Am decis totuși să stăm pentru câteva băuturi și să incercăm un pic atmosfera. Din nou Jagermeister! La fel ca în Viena, se vindea la porție de 20 ml și costa 5 euro. Am băut totuși câteva, cu Cola. Nu de alta, dar era cinstea lui Johannes și n-aș fi vrut să îl dezamăgesc. M-am pus pe un scaun de bar așa că am putut “filma” tot. Mă gândeam că dacă am fi făcut Loggia într-o altă țară și mai cu seamă una germanică, am fi spart cu siguranță gura târgului la capitolul amenajare interioară. Căci, după cum bine știi, în ginta latină totul e roșu, totul arde. Și cu toate astea am început să simt un dor acut față de spiritul latin de distracție, mai ales de petrecerile din Madrid sau Barcelona unde toată lumea e în stradă, veselă. Mai știi cum făcea poliția spaniolă baraje pe stăzi pentru a stăvili poporul dornic de distracție? Din punctul ăsta de vedere, al petrecerilor, germanii sunt foarte reci. Presupun că sunt totuși ceva cluburi bune prin marile orașe dar totuși nimic nu se compară cu genul de distracție al latinilor, chiar dacă acolo muzica lasă uneori de dorit.
Concluzia din duminica asta e că, imediat după sărbătoarea Kotthausen, voi pleca spre Olanda. M-am plictisit aici.
Rămân restant cu schița personajelor dar ți-o voi trimite cândva, în zilele de dinaintea plecării, căci voi înceta atunci cu regimul de muncă. Sper că așa voi avea timp destul pentru scris.
Să-mi ții pumnii să nu răcesc căci aici, noaptea, este foarte frig. Mă înfofolesc în doi saci de dormit dar degeaba. Deja simt cum mă încearcă un pic de febră. Mă mai trece din când în când căte o durere de măsea, așa, ca să fie tot tacâmul complet. Nu-i nimic, sper că iarna asta voi sta la cald.

Călătorie indiscretă: 13. From thinking to Living.

Hehe, ieri seară am gătit. Am făcut de mâncare cât pentru un batalion. A fost seara românească. O ciorbă de văcuță, un pilaf sârbesc, două tipuri de salată orientală (una cu brânză de capră și alta cu sprot afumat). Am făcut cumpărăturile cu Tom de la supermarket-ul turcesc, unde nici nu-ți poți închipui câte bunătăți poți găsi. Tot de acolo am cumpărat pentru desert o pungă plină de rahat turcesc, de diferite feluri, culori și gusturi (cu cocos, cu cacao, cu fructe, cu fistic, în fine... cu de toate). Se pricep și turcii la ceva!
Trebuie să-ți zic că săptămâna asta am avansat cu munca în construcții. Mai precis, m-am specializat în tras glet pe pereți. Cred că toți muncitorii pe care i-am avut angajați, de prin toate șantierele noastre, ar fi tare invidioși să mă vadă acum muncind, dând gletul din prima. Îmi va prinde bine, probabil, la un moment dat.
În rest...?! Aștept cu mare bucurie sărbătoarea de pe 18 pentru ca apoi s-o iau la drum mai departe. Mi-e cam dor de autostop și de locuri noi. Cred că următoarea escală va fi Amsterdam. Sper să găsesc acolo un camping ieftin unde să-mi pun cortul, dar și o biclă. Vreau să stau câteva zile, să trag în piept niște iarbă bună și, fie să merg spre Utrecht, fie să găsesc o altă comunitate (fermă). Mă cam grăbesc un pic căci nu prea vreau să mă prindă iarna pe drum. Aici s-a făcut deja cam răcoare (cred că noaptea sunt maximum 5 grade) și plouă cam des. Iar, cum singurul lucru gros pe care mi l-am luat în rucsac este hanoracul "Life is Good" (cu care sunt îmbrăcat mai tot timpul, mai ales atunci când dorm și muncesc), n-aș prea vrea să încep să tremur. Mi-a fost de ajuns frigul din iarna asta de la Sinaia și din mini-excursia de la Vama Veche! În plus, mai am doar 200 de euro cu care trebuie să mă descurc până când voi reuși să mai fac niște bani (Poate în Franța, la cules struguri. Am înțeles de la francezii pe care i-am întâlnit pe drum că timpul pentru treaba asta ar cam începe în prima jumătate a lui octombrie și este chiar un job foarte bine plătit).
Ultimele zile ale mele aici le voi dedica, cel mai probabil, scrisului. Ah... Am terminat de citit "Îndreptățirea Binelui" a lui Soloviov. Acum am început cartea pe care mi-a dăruit-o Christine, profesoara de la școala Waldorf, cea despre antroposofia lui Steiner. Se numește "From Thinking to Living", adică ceva în genul "teoria e practică". Te pup și pe curând draga mea.

Călătorie indiscretă: 12. Firescul cotidian german.

Muncesc din ce în ce mai mult și mai bine. M-am împrietenit cu toată lumea de pe aici și cu toții sunt foarte mulțumiți. Programul mi l-am împărțit cam așa... Până pe la prânz ajut la treburile comune ale gospodăriei iar după amiază intru în casa care se renovează unde îl secondez pe un meșter priceput la de toate. Omul este tâmplar de meserie dar, în lipsa unor lucrări de profil, face orice ține de reparații. Acum am început să montăm rigips, lucru pe care l-am învățat să îl fac cu mare plăcere. Săptămâna viitoare ne vom ocupa de băi și de montat chiuvete și wc-uri. Între timp mai tund un pic gazonul și mai torn câte un stâlp de beton pentru un viitor grajd. Zilele trecute am mers în pădure la tăiat copaci și cu ocazia asta am curățat împreună cu Tom o poieniță. Munca fizică, într-adevăr, este un lucru sfânt. Iar dacă o completezi cu ceva filozofie, atunci teoria devine practică. Gândește-te că de mai bine de două săptămâni, de când sunt aici, n-am mai avut deloc nevoie de bani. Oricum, n-aș avut pe ce să-i cheltui, căci am tot ce îmi trebuie. Am decis să mai râmân până pe la mijlocul lui septembrie, când va avea loc un mare festival. Va fi de fapt o sărbătoare de sfârșit al verii. Atunci este invitată o grămadă de lume, se va cânta, mânca și petrece. Abia aștept! Între timp voi organiza o seară românească pentru care voi vrea să gătesc ceva tradițional (m-am gândit să fac o ciorbă, o mâncărică de cartofi și niște papanași. de papanași încă nu sunt sigur, căci sunt cam complicat de făcut pentru atâtea persoane dar, în lipsa altei idei, ei vor fi câștigătorii desertului). Aș mai vrea să dau download la niște muzică autentică și, poate, la un film românesc pe care să-l proiectez cu subtitrare în germană, dacă găsesc. În rest am fost să vizitez împrejurimile. Într-o seară am luat bicicleta lui Tom și am cutreierat sătucele de pe dealurile învecinate. Am întâlnit niște căsuțe ca din povești, tradițional germane, și un peisaj care te îmbie numai la somn, mâncare bună și mult somn, din acela cu vise dulci. Într-o altă zi am fost cu o dubiță umplută până la refuz cu resturi de la șantier până la Wuppertal, unde se află groapa de gunoi cea mai apropiată. Ei bine, află că "groapă de gunoi" este impropriu spus! Totul se întinde practic pe o suprafață betonată, plină de conteinere imense care sunt dedicate fiecărei categorii de resturi menajere sau din construcții. Lemnul se pune la lemn, metalul la metal, rigips-ul la rigips și așa mai departe. Absolut totul se reciclează aici. Nu trebuie să-ți spun că pe jos este o curățenie ca de spital (românesc, ce-i drept). M-am bucurat de această ieșire căci, cu această ocazie, am putut să văd cât de cât și orașul (mai fusesem o dată la Wuppertal, în treacăt, atunci când i-am ajutat să se mute pe noii membrii ai comunității, cei de care ți-am zis că vor sta în casa aflată încă în renovare). Wuppertal nu se deosebește prin nimic spectaculos de alte orașe germane, cu excepția unei văi foarte frumoase prin care curge râul numit (cum altfel?) Wupper.
Lennep, orășelul cel mai apropiat de Kotthausen, este de vis. Am fost aseară acolo cu Tom, cu mașina. Este încă în curs de desfășurare o mare sărbătoare a orașului ce va ține până Duminică. Toată lumea era în stradă și bea bere, cânta, mânca câte un wurst sau pur și simplu socializa. Nemții nu sunt chiar așa reci, ca popor, cum se spune uneori pe nedrept. Totul este să știi cum să te apropii de ei, de sufletul lor obișnuit cu un trecut războinic. Ei bine, intenționez să revin și astăzi la Lennep, cu bicicleta. E o distanță de doar zece kilometri, pe care, la dus, aș putea-o face în vreo jumătate de oră iar la întors în vreo oră căci am de urcat, zdravăn, câteva dealuri.
Altceva ce să-ți mai povestesc...?! Oamenii de aici, din comunitate, mai cu toții trăiesc după filozofia (antroposofia) lui Steiner și asta chiar dacă nu sunt neapărat niște intelectuali. Printre ei, însă, trăiește o profesoară la una din școlile Waldorf, un fost informatician, dar și un simplu electrician sau un grădinar (precum Tom, care acum predă cursuri de NLP și face terapie prin muncă cu persoane cu dizabilități mentale și de comportament).
Totul e bine dar începe să-mi cam mijească dorul de drum, de continuare a călătoriei mele. Asta înseamnă că în curând e vremea să-mi pun pantofii, să plec, vorba lui Andrieș. Trebuie să simți când e momentul să-ți iei rămas bun de la trecut, ca fiind ceva trăit foarte frumos, și s-o iei mai departe, pe drumul pe care ți l-ai ales. A rămâne blocat într-un loc sau moment te poate duce doar la plafonare, respectiv la stagnare și în niciun caz la evoluție (vezi exemplul hippy-oților de 60 de ani, uitați de Dumnezeu în viață prin Goa sau prin alte locuri depărtate ale lumii).
Oricum, până să plec îți voi mai scrie. M-am gândit ca tuturor acestor scrisori pe care ți le trimit, să le mai pieptăn un pic stilul și să le postez pe blog, sub forma unor epistole de călătorie. Ce părere ai? Mi-e drag și dor de tine!

Călătorie indiscretă: 11. A munci, a gândi, a sufleti.

Muncesc mult ziua iar seara cad lat, din cauza oboselii dar și a aerului curat. Îmi notez în minte ideile pe care vreau să ți le povestesc iar atunci când am timp, cel mai probabil în weekend, mă voi așeza pe scris, mai detaliat. Până atunci îți pot zice că sunt un fel de om bun la toate aici, în Kotthausen. Se renovează o casă unde se vor muta alți noi membrii ai comunității iar eu, împreună cu ceilalți, ajut la orice. Azi spre exemplu, am umplut niște goluri de uși cu un material gen rigips, dar mult mai gros (de fapt un carton umplut la mijloc cu paie). A trebuit tăiat pe dimensiuni și apoi prins în niște rame de lemn. Măine voi învăța să montez chiar rigips adevărat. Realizezi că în trecut angajam diferite echipe de muncitori care să facă asta pentru mine? Iar acum, abia acum, aflu pe pielea mea cum e să muncești așa cum alții o făceau pentru mine.
Muncesc la renovarea casei în paralel cu alte joburi zilnice cum ar fi tunsul gazonului, cules de legume, hrănitul animalelor sau reparații la un hambar. Ba am săpat chiar și șanțuri pentru niște cabluri electrice ce trebuiau a fi îngropate. Îmi place! N-am mai lucrat niciodată fizic iar acum descopăr că munca asta, ce-i drept istovitoare pentru trup, poate fi o adevărată terapie pentru suflet. Sper să găsesc curând puntea de care-ți vorbeam, aceea dintre spirit și materialitatea sa în corp. Mi-aș dori ca și tu să-ți găsești calea iar apoi, cu bucurie, să putem împărtăși ceea ce am descoperit (separat dar, întrucâtva, împreună). Vise frumoase!

Călătorie indiscretă: 10. Visându-te.

Te-am visat întreaga noapte. Uau! Făceai, în paralel cu mine, o călătorie prin lume. Nu erai singură. Călătoreai alături de niște prieteni. La un moment dat ne-am întâlnit în nu știu ce oraș din Belgia. Eu conduceam un TIR. Am stat de vorbă mult, întinși pe iarbă. Mi-ai spus că îmi vei da un semn în momentul în care când te vei simți liberă, cu adevărat. Mi-ai mai zis că numai atunci ne vom putea împărtăși în voie tot ceea ce am aflat unul și celălalt în acest răstimp. Apoi ai plecat. Ne-am continuat fiecare drumul, eu întâlnindu-i pe Răzvan și Dani (de la emisiunea de dimineață a Antenei 1) pe care i-am luat cu mine, mai departe, în călătorie. La un moment dat, ajungând în nu știu ce oraș al lumii, am găsit pe cabina TIR-ului un mesaj de la tine. Era un bilet în care îmi scriai că în sfârșit ai găsit calea de a fi tu însăți. Astfel m-am trezit azi de dimineață, așteptând un semn, cu speranță în suflet...

Călătorie indiscretă: 9. Vecinul meu, ariciul.

Aseară am întâlnit un arici. M-am mutat din casa lui Tom într-o rulotă veche, care seamănă cu una dintre cele ale circurilor ambulante. În “reședința” mea provizorie totul e o miniatură foarte haioasă. Din punct de vedere al strictului necesar ce-mi este oferit drept confort mă simt într-adevăr precum un voluntar. Am totuși tot ceea ce îmi trebuie. Noaptea, din păcate, e cam frig. Nu-i nimic! M-am călit destul anul ăsta, de 1 mai, la Vama Veche, atunci când am tras o dârdâială zdravănă. Ei bine, cum nu aveam încă lumină electrică în rulotă și cum aș fi vrut tare mult să citesc câteva rânduri înainte de culcare, m-am apucat să trag un cablu lung, tocmai de la atelierul de scule care se află la cel puțin o sută de metri depărtare. Era beznă pe drum, așa că îmi luminam calea cu lanterna, aceea cu dinam, fără baterii. Atunci a fost clipa când l-am văzut pe domnul arici care și-a continuat liniștit drumul nocturn către treburile sale aricești.

Călătorie indiscretă: 8. Podul de lacăte.

Am fost ieri cu Tom (gazda mea) la Koln sau, mai bine zis Cologne, căci așa-l preferă nemții. Am pus în dubiță o bicicletă pe care să o călăresc, dacă am chef, atunci când ajungem în oraș. Bineînțeles că am avut! Am reușit performanța ca în câteva ore de mers cu mașina, pe jos și apoi vreo oră de gonit pe biclă, să văd orașul. Mă rog… Cea mai mare parte a lui, adică centrul. Koln-ul are ceva ce aduce cu Berlinul, dar are și un "je ne sais quoi" care-mi amintește de Amsterdam. Concluzia: este un oraș măricel, cochet și curat. Aș spune chiar că m-a impresionat mult mai mult decât Berlinul. După ce voi pleca de la fermă, în drumul meu spre Olanda, aș zice să mă opresc acolo pentru o zi. Revin cu impresii.
Singurul lucru care mi-a atras distinctiv atenția în scurtul meu popas aici a fost un pod de cale ferată, defapt partea lui pietonală. M-a mirat din prima grilajul de metal de care erau legate tot felul de lacăte și lăcățele. E practic o lungime de câteva sute de metri tapetată cu astfel de încuietori. Pe la jumătatea distanței stătea scris pe jos, cu litere de-o schioapă, ceva de genul “Love isn’t just a word” sau “Love rules”. Abia atunci când m-am reîntâlnit cu Tom mi-a spus că acele lacăte simbolizează pecetea dragostei unora. Ciudat! Mie unul, mi se pare că dragostea, tocmai, e un sentiment deschis și nu unul încuiat într-un cufăr cu lacăt ruginit…
Până una alta, aici totul e verde crud. Respir un aer care mă inspiră doar la somn și la vise bune. Legat de mâncare, cred că îți imaginezi că sunt înconjurat doar de produse organice de cea mai bună calitate. Totul natural. Am reușit să mă cunosc cu toată lumea. Pentru niște germani, oamenii de aici sunt destul de prietenoși și, oricum, m-au primit încă de la început cu brațele deschise în sânul comunității lor. Bine, asta și pentru că eu m-am oferit de fiecare dată voluntar pentru orice fel de muncă. În plus le-am fost recomandat cu căldură de către Tom. Cu cei care vorbesc engleza am putut lega mai mult de două cuvinte. Am avut chiar surpriza unor conversații mai elevate (Astăzi de pildă cunoscut o tipă, profesoară la o școală Waldorf. Vorbea destul de în cunoștință de cauza despre antroposofia Rudolf Steiner). Oamenii de aici, majoritatea, nu sunt niște țărani, așa cum s-ar putea ușor crede. Au ales să trăiască în Kotthausen pentru armonia spirituală cu natura.
Azi am fost pentru prima dată la Wuppertal, orașul cel mai apropiat de satul în care locuiesc. Am mers acolo cu toții, cei din comunitate, pentru a ajuta o familie, proaspăt devenită membră, să se mute din fosta lor casă de la oraș, aici. Așa am putut sesiza solidaritatea care îi unește pe oamenii ăștia. Ceea ce fac ei este de dat drept exemplu, tuturor românilor.
Mâine, dacă nu va ploua, voi lua din nou bicla lui Tom pentru a merge să vizitez împrejurimile (un lac și un vechi și cochet orășel: Lennep). De Luni mă voi muta din casa lui, trecând de la statutul de invitat la unul mai oficial, acela de voluntar cu normă întreagă. Voi locui în casa de oaspeți. Este de fapt o rulotă cu câteva îmbunătățiri, gen lumină electrică. Comunitatea mi-o pune la dispoziție în mod gratuit. Cu alte cuvinte am masă și casă pe gratis. Problema șederii s-a discutat în consiliul de săptămâna asta, unde membrii comunității au putut vota pro sau contra rămânerii mele aici. Un mic punct în minus a fost faptul că nu vorbesc germana. Chiar și așa, le-am câștigat inima. Voi mai rămâne deci, minimum o săptămână.

Călătorie indiscretă: 7. Kotthausen, prima oază.

Acum sunt într-o regiune de dealuri, într-un sătuc, undeva între Koln, Dusseldorf și Dortmund, numită Wuppertal. Este o arie preponderent agrară situată, culmea, între multe orașe cu tradiție industrială. Am nimerit aici cu totul întâmplător. Tocmai ce mă lăsase ultimul tip, “Dorinul”, într-o benzinărie în apropiere de Koln, când mă pomenesc că mă plimb prin parcare, întrebându-mă ce vreau să fac de acum încolo. Aș fi vrut să văd Koln-ul și să stau acolo o noapte dar, mai mult decât asta, îmi doream să mă așez undeva pentru o perioadă mai lungă. Undeva unde să pot dormi bine, să-mi spăl hainele, unde să nu fiu nevoit să cheltuiesc bani pe cazare și mâncare și unde să mă pot lăsa liniștit de fumat (dacă în Austria un pachet de țigări costă 3,5 euro, aici îl cumperi cu 5 euro). Și, cum mă tot coiam eu în acea parcare, fumându-mi ultimele țigări, oprește lângă mine un tip conducând o dubiță care mă întreabă unde vreau să mă ducă. Îi spun că la Koln iar el îmi răspunde că mă poate lăsa undeva în apropierea orașului. Scot harta și îmi arată, într-adevăr, un loc aflat la câțiva kilometri. Obosit de atâtea întrebări pe care mi le adresasem încă de la începutul călătoriei, mi-am zis că ar fi tare bine să mă las complet în voia soartei. Așa că uite cum am nimerit (deloc întâmplător) la prima fermă organică din călătoria mea de până acum. Nici prin cap nu-mi trecea că se poate întâmpla așa ceva, atât de simplu și firesc. Dar, atunci când există un scop legat de ființa ta, aflat mai presus de orice fel de plan pe care tu însuți încerci să ți-l țeși, principala condiție este să-i recunoști superioritatea universală prin semnele care ți se arată și să te lași condus, în voia lui. Căci, întodeauna, aceea este calea cea bună! Iar asta o poți simți doar cu inima, iar nu cu creierul. Mi-a fost dat să trăiesc acest exemplu de viață, în acea benzinărie și, imediat după, ajungând la ferma de care-ți vorbesc. Știi prea bine că mi-am început excursia prin a nu-mi scoate foarte multă documentație de pe internet și zicându-mi că lucrurile bune vor apărea de la sine, atunci când va fi momentul. Ei bine... s-a întâmplat. Sunt deja de trei zile aici, într-un foarte mic sătuc numit Kotthausen. Este de fapt o comunitate de oameni care a cumpărat terenuri și tot ce trebuie pentru ca să le cultive și să le îngrijească. (http://www.kotthausen.com/home/). Marea lor majoritate sunt născuți la oraș dar s-au săturat de viața de acolo și au venit aici, să trăiască aproape de natură. Tipul care m-a luat din benzinărie, propunându-mi să vin aici, Tom, a trăit cam douăzeci de ani în astfel de comunități ecologice. A fost deasemenea plecat cam prin toată lumea, inclusiv în India și în Burkina Faso. Are 42 de ani, dar pare mult mai tânăr. M-a găzduit la el unde mi-a pus la dispoziție un pat la mansardă. Are o pisică neagră, Chica, ce seamănă leit cu fosta mea Cri. De când sunt aici nu numai că nu mai fumez, dar nici nu mai simt nevoia. Parcă e un vis. Mă trezesc zilnic la 7.00 de dimineață, singur, fără să fie nevoie să tragă cineva de mine, iar la ora 8.00 se întâmplă împărțirea sarcinilor zilnice. Până acum am plivit buruieni de pe câmp, am tăiat lemne, am măcinat grâu, am hrănit oi și vaci, am bătut în pâmânt țăruși pentru un gard, am cărat lăzi cu cartofi și am ajutat la renovarea unei case. M-am împrietenit cu lumea de pe aici, chiar dacă nu toți vorbesc engleza. Am început chiar să înțeleg câte un pic de germană, atunci când sunt foarte atent la cuvinte, intonație și gesticulație. Orișicum, mai cu toții îmi vorbesc în germană așa că, vreau, nu vreau, trebuie să-i înțeleg. Am reușit chiar să leg câteva propoziții simple. Cu toți mă întreabă cât timp aș vrea să rămân. Chiar, cât vreau să stau?

Călătorie indiscretă: 6. Douăzeci de ani în India.

Termin de mâncat și, ghiftuit, îmi scriu cartonul cu noua destinație. Pe o parte scriu Koln și pe cealaltă Holland. Mă hotărăsc însă pentru Koln. Așa că îmi iau la revedere de la prietenul meu sloven, pe numele lui Mircea (scris Mirc – cu acel “c” cu codiță), și mă îndrept către capătul parcării, înspre locul din care ieșeau mașinile spre autostradă. N-aveam niciun chef, sincer să fiu, să aștept zece ore pentru ca să merg cu un român idiot până într-un oraș în care, de fapt, nici nu voiam să ajung. Deci îmi iau la revedere și de la români care, între timp, se făcuseră vreo opt la număr, îndreptându-mă către locul stabilit. Trebuie să-ți spun că în astfel de puncte de ieșire din parcare sunt așezate niște blocuri mari de piatră care, parcă, le servesc întru totul autostopiștilor. Poți fie să stai cu fundul pe ele, fie să-ți lăși bagajul acolo. În orice caz, sunt foarte practice și ușor de reperat de către șoferi. Nu trec nici zece minute de așteptare că și oprește lângă mine un Mercedes cu număr de Koln. Dar, culmea, în același timp sosește și slovenul meu care venise să-și ia rămas bun și să-mi facă cadou o șapcă (roșie, bineînțeles) plus cinci euro. Așa că șoferul neamț, care nu știa engleza (și nici păsăreasca slovenului) a crezut că suntem doi la număr, așa că a plecat. Slovenul oftează, eu abia apuc să-i mulțumesc din nou pentru tot, că doar ce apare un tip care mă întreabă unde vreau să merg. Vorbea engleza! Îi zic că la Koln iar el îmi spune că mă poate lăsa undeva pe drum, într-o altă mare benzinărie, iar de acolo să găsesc altă mașină. Așa că mă sui la el unde, timp de vreo oră jumate, atâta cât a durat drumul, port o conversație super civilizată cu fiică-sa, clasa 11-a de liceu, într-o engleză fluentă. Wow! Ce diferență față de improviația de discuție cu slovenul! Nu degeaba îmi tot spunea el “Andrei, prieten, intelectual!”. Acum chiar puteam să port o conversație intelectuală, chiar dacă cu o puștoaică care, însă, voia să dea admitere la arte, secția fotografie. Cu taică-său abia dacă am schimbat câteva cuvinte. Oricum, super oameni, așa că le-am mulțumit mult când am ajuns la următoarea benzinărie. Acolo n-am mai stat pe gânduri. Am reperat din scurt un WC și apoi m-am dus glonț către punctul, de acum prea bine-știut, cel cu pietroaie. Cinci minute, cred că a durat, până când a oprit un tip să mă ia. Nici el nu mergea chiar la Koln, dar putea să mă lase la o altă benzinărie aflată la circa cinzeci de kilometri de oraș. La fix. Mercedes sport iar omul… Un adevărat domn! A fost cea mai cultivată conversație de până atunci. Tipul, pe la vreo cinzeci de ani, genul lui Dorin Derșidan. Le făcuse pe toate în tinerețe, inclusiv autostopul prin toată Europa și o călătorie ce durase nu mai puțin de douăzeci de ani, în Asia, respectiv în India. Da, tipul chiar trăise acolo (de altfel vorbea o engleză cu accent indian, lucru un pic hilar pentru o persoană cu trăsături pur ariene). Așa că am vorbit întreg drumul despre buddhism și alte religii, căutarea spirituală a fiecăruia și mi-a povestit, ca exemplu al binelui împletit cu răul, istoria apariției autostrăzilor în Germania, construite de Hitler pentru a putea ataca mult mai ușor țările vecine. Concluzia comună a fost aceea că răul se poate transforma întotdeauna într-un bine (căci acum o grămadă de oameni se bucură de rețeaua de drumuri, excepționale, din Germania). I-am spus, la rându-mi, întrebarea ce-mi măcina trecutul: “Să extragi binele din rău sau răul din bine?!”. Mi-a dat dreptate în ceea ce privește răspunsul: este unul și același lucru răul cu binele, dar totul depinde doar de felul în care le vezi și le întrebuințezi, cele două concepte. Mi-a părut un pic rău atunci când am ajuns la destinație și a trebuit să cobor, în benzinărie, căci tare mult mi-aș fi dorit ca discuția noastră să fi putut continua. Vorbind cu el, aproape nici nu am remarcat o furtună (gen răpăială cu gheață) care ne-a prins pe drum, așa încât toate mașinile au trebuit să reducă viteza până la 30 km/h, căci nu mai era pic de vizibilitate. Numai câteva minute a durat potopul, atâta cât să fie un bun prilej pentru a-mi aminti în ce țară ploioasă mă aflu și înspre ce alte locuri nordice mă îndrept.

Călătorie indiscretă: 5. Slovenia, “good brot!”

Ok… De la capăt! Am doar două soluții: să cedez și să mă întorc în Salzburg sau să îndur totul, cu răbdare, și să merg mai departe. Decid să merg cu putere înainte, așa că ies pe șosea, în fața fermei, în ideea că nu mai aveam răbdare să mă întorc din nou la primul loc, cel cu ghinion. Nu trec nici zece minute și cineva oprește. Nu-mi vine să cred! Îl întreb pe șofer dacă mă ia până oriunde în Germania iar el îmi spune că merge doar până la graniță, dar că acolo mă poate lăsa într-o parcare mare, lângă o benzinărie ideală pentru autostop. Cred că i se făcuse milă de mine, văzându-mă așa ars de soare pe față și stând de unul singur pe marginea drumului. Aveam să aflu că numai zece kilometri mă despărțiseră de acel loc magic. Nici nu știu cum să-i mulțumesc mai frumos tipului, salvatorului meu care, după mai bine de cinci ore de chin și așteptare, mă adusese în sfârșit la viață și optimism. Într-adevăr, acolo unde m-a lăsat nu era doar o benzinărie ci un întreg complex cu restaurante, parcare de TIR-uri, parcare de mașini mici, tot ce voiai. În concluzie, un loc foarte bun pentru autostop, așa cum îmi zisese. După ce am fumat o țigară, m-am îndreptat către parcarea de TIR-uri, să-i întreb pe șoferi dacă mă ia vreunul. La Koln voiam să ajung. Prima dată dau peste niște turci. Bulangii! Caut români. Găsesc doar camioanele lor și nici urmă de șoferi. Tot căutând, dau peste niște sloveni. Unul dintre ei e foarte simpatic, deși nu știe nicio limbă, nici măcar germana. Ne înțelegem prin semne. Îmi zice că pleacă la 8.00 seara, adică într-o oră, și mă poate lăsa la Stuttgart. Gata, mă liniștesc complet. Mă duc să fac un duș, căci după toată arșița aia începusem să put, mă schimb în haine curate și mă postez la camionul omului. Înainte să mă urc, tipul îmi zice… “România, tzigan, problem! You, pistolet? You, not criminal! Tzigan problem!”. Îi spun să stea liniștit și mă urc. Fetițo, trebuie să-ți spun că așa ceva nu credeam că poate fi trăit decât în filme. Omul, repet, nu știa nicio limbă, dar reținuse în schimb cuvinte din fiecare limbă a tărilor prin care a fost. Așa că știa câteva în romană, italiană, spaniolă, germană, engleză, franceză. El, de ce mă luase?! Se plictisea să tot meargă singur și, în plus, ura să conducă noaptea căci “Night I sleep, day I drive camion”. Așa că avea nevoie de conversație. Ei bine, crede-mă, am inventat împreună o nouă limbă. Am vorbit non-stop pe parcursul a patru ore, până la Stuttgart și, culmea, am reușit să ne spunem chiar și bancuri. A fost o conversație extraordinară! Mai ales că aproape de sfârșit amândorura ni se cam închideau ochii și trebuia să vorbim ceva viu, care să nu ne lase să adormim. Așa că am inventat tot soiul de subiecte… politica mondială (îi știa pe toți președinții europeni, inclusiv pe Băsescu. de Boc i-am spus eu și mi-a mulțumit tare mult pentru că a mai învățat un nume. ah, îl știa inclusiv pe Geoană), țiganii versus Berlusconi, curvele de pe autostradă și mai ales cele din România, Laibach (trupa), nivelul de trai din Slovenia și din fiecare țară din Europa, familia lui (soție și doi copii), salarii și costuri, muzică clasică și compozitori (îi știa pe toți marii compozitori), mâncare tradițională… Băi, crede-mă, am vorbit non-stop, despre orice. La un moment dat mi-a adus aminte de Roberto Benigni care, în “Down by Law” țipa, după gratii… “I scream, you scream, we all scream for the icecream!”. Nu știu de ce, dar tipul, parcă, avea ceva care parcă semăna cu personajul din filmul lui Jarmusch. Ajungem pe la miezul nopții la Stutgart (e deja duminică), morți de oboseală amândoi, și parcăm TIR-ul într-o benzinărie de pe autostradă, la fel de mare ca cea din care pornisem. Îmi desfac cortul cel roșu, pe iarbă, alături de camionul lui roșu Ferrari și ne punem amândoi pe somn. Cred că niciodată n-am dormit mai adânc ca în noaptea aia! Dimineața: sculat, strâns cort, nevoi fizice și spălat. Apoi: umblat prin parcare în căutarea unei alte ocazii. În paranteză fie spus, nu-mi pare rău că n-am văzut Stuttgart căci toată lumea mi-a zis cum că ar fi un oraș industrial și doar atât. Am ceva regrete însă legate de Munchen dar rămâne, poate, pe altă dată.
Ok! Planul era să mă îndrept către Koln, să stau o noapte în acolo și apoi să-mi continui drumul spre Olanda. Nu mai aveam prea mulți bani, stăteam deja de câteva zile pe drum, așa că simțeam nevoia să găsesc un locșor în care să mă așez o perioadă, în care să muncesc și eventual să câștig niște bani. Așa că de-asta mă cam grăbeam să traversez Germania. Am găsit în parcare niște TIR-uri românești, unul cu număr de Argeș, altul de Timișoara. Mă îndrept spre ele și, hop-țop, iată și românii. Îi cam uimesc cu apariția mea, ce-i drept, căci nu se așteptau ca un român să arate astfel și, mai cu seamă, să facă autostopul. Unul dintre ei, care de altfel îmi și oferă o cafea făcută la aragazul său de voiaj, îmi spune că mă poate duce abia seara, după ora 10.00 (căci până atunci camioanele, duminica, nu au voie să circule), la Manheim, care e undeva după Koln. Și cum discutam noi cu toții în romănă (căci între timp se strânseseră vreo cinci șoferi) îl văd pe slovenul meu, care se trezise, cum mă căuta să mă invite la el în cabină, la masă. La întâlnirea dintre români și sloven a avut loc o mică paradă de gelozie din partea românilor care, și ei, mă invitaseră să mâncăm. Mă scuz, spunându-le că îi făcusem slovenului promisiunea de cu seară, așa că acum nu-l mai pot refuza. Are loc o mică discuție în contradictoriu pe tema “Romania tzigan, problem, criminal. Slovenia no tzigan.” la care românii zic “Da mai dă-te-n pula mea mă cu Slovenia ta, că țigani sunt în toată Europa nu numai în România.” Mai are loc și o foarte scurtă polemică economică gen… “Romania big problem dinero. Basescu president. Boc (și când îi rostește numele se uită la mine cu subînțeles) capitan. Slovenia good!”. La care românii… “Păi cine pula mea te-a ajutat pe tine, mă? Nu nemții? Că dacă nu erau ei, după război erați mâncați! Așa că hai, nu mai mânca căcat”. Am căutat să întrerup cât mai repede această discuție care, de altfel, nu era câtuși de puțin învrăjbită, ci mai degrabă purtată pe un ton foarte colegial, de tachinare reciprocă. Eram totuși la mijloc, și mi-aș fi luat-o de la români prin a nu mă mai lua cu ei, numai din gelozie că merg cu “dușmanul” la masă. Așa că am căutat calea prieteniei cu toți. Culmea, slovenul chiar îmi devenise prieten. Așa că urc din nou în camion unde-mi taie o ditamai bucățoiaia de pulpă de porc și încă una, dintr-o pâine neagră și proaspătă. “Mangiare! Good brot! Slovenian! Tri euro, good brot, good schweine!” eu îi zic “Mulțumesc” și încep să înfulec. Bun, super bun! Excepțională pâinea lui din Slovenia! (de care vorbisem toată seara, în contextul nivelului de trai ridicat de la el și al costurilor pentru coșul zilnic). Totuși, trei euro, fie ei chiar și pentru o pîine bună de un kilogram, mi se pare un preț prea ridicat. Mănânc tot ce mi se oferă și omul meu nu mă lasă să plec fără să-mi dea și un iaurt de fructe pentru care se scuză că nu-i de cea mai bună calitate slovenă… “Brot, good qualitet, slovenian, tri euro. Yogurt little qualitet, treizeci cents. Not best qualitet! Good qualitet, one euro.” (am uitat să-ți zic că știa să numere în română până la o sută, căci tocmai ce am exersat asta împreună, seara, pe drum).

Călătorie indiscretă: 4. Întuneric și lumină.

Ei bine, scumpa mea, nici nu știu de unde să încep să-ți povestesc. Timp de câteva zile, de când am plecat din Salzburg, nu am avut acces la net, așa că s-au adunat cam multe. Vineri după amiază ți-am scris ultima oară, asta după ce am vizitat castelul și am rămas profund impresionat de lecția de istorie pe care am trăit-o pe viu în acest oraș. Așa că pe seară am decis să mă destind. Am ieșit cu gândul să iau de la supermarket câteva beri pe care să le beau liniștit pe vreo bancă, privind omuleții din jur. Din păcate, nu știam, Billa se închide la ora 7.00 seara. Nu-mi mai rămăsese altă alternativă decât să caut o benzinărie căci, la tonetele de pe stradă cu crenwursti și kebap, o bere costă peste doi euro. Aflat în căutarea unei benzinării, m-am gândit că ar fi bine să-mi fac temele pentru a doua zi, atunci când aveam să plec spre Germania. Voiam să văd pe unde aș putea găsi o ieșire spre autostradă și un loc bun pentru autostop. Am mers până ce m-am plictisit, luîndu-mă după indicatoarele auto, așa că am preferat să întreb un taximetrist la ce distanță se află ieșirea. Am aflat că trebuie să iau un autobuz până într-un orășel numit Anif și de acolo, cică, aș fi găsit autostrada. E foarte greu dacă faci autostopul și ai părăsit autostrada, intrând în oraș, să mai găsești apoi ieșirea.
Bun! Văd un magazin deschis, cumpăr două beri și mă întorc liniștit și cu lecțiile făcute pe jumătate în centrul vechi, să le beau. Mă așez într-o piață, pe treptele unei statui, și nu apuc să duc bine sticla la gură când, se așează lângă mine un tip cu o figură prietenoasă care intră în vorbă, direct. Îmi spune că e turc și e cântăreț de stradă, la degeredoo. Cred că îl auzisem în timpul zilei cântând, dar nu îi reținusem figura. Îmi spune că sunt mai mulți băieți, adunați ceva mai departe, inclusiv un român. Mă invită să le țin companie. O fac și, ce s-o mai lungesc, o punem de petrecere chiar acolo, în piață, cu bere, cântări și miștouri. Turcul s-a îmbătat așa de tare încât nu mai putea pedala. Și nu asta era problema cât caruțul pe care îl trăgea cu bicicleta și în care își căra instrumentele. Așa că m-am suit eu pe biclă, ceea ce mi-a făcut o mare plăcere, îți închipui. Ne-am îndreptat cu toții spre un club, să dansăm. Intrăm, bem, turcul cade, îl ridic, prietenii lui ba pleacă, ba vin. Ies la un moment dat afară și îi găsesc pe toți cântând pe trotuar, beți morți și cerând bani trecătorilor. M-am alăturat. Mă rog, acum urmează chestiile inerente oricărei beții crunte. Ah, am uitat să-ți zic… Cât mai era încă treaz, turcul, pe numele lui Aziz, fan al lui Fatih Akin și al lui Guy Ritchie, mă roagă să facem un schimb: să-i dau cămașa mea în carouri roșii iar el pe a lui (o oarecare). Îi zic că fac schimbul doar dacă îmi place cum îl prinde cămașa mea. Și, evident, mi-a plăcut! De fapt mi-am imaginat cum, îmbrăcat așa, în culori vii, va avea mai mult succes de stradă cu degeredoo-ul lui. Așa că i-am dăruit-o din suflet. Vai, nici nu știi cât mi-a mulțumit până când, la cât de beat era, a luat-o razna crezând că am vrut să-i fur bicicleta și instrumentele. Înfuriat și un pic isteric, și-a scos cămașa și a aruncat-o în fața unei mașini care, bucurie, a oprit fără să o calce. Am luat-o de acolo, l-am îmbrăcat din nou pe turc trebuind să-l liniștesc, ca pe un copil. Tare, totuși, omul! Fusese prin toată Europa cu instrumentul lui iar în Salzburg îl știa toată lumea de stradă. Bun! Se face 2.00 noaptea, ora când se închid crâșmele. Ce să fac?! Mie tocmai începuse să îmi vină pofta de petrecere. Așa că încep să întreb, bineînțeles, de un “ceva” non-stop. Aflu de un loc, iau un taxi și ajung acolo. Când, ce să vezi, o discotecă plină de curve. De întors n-aveam niciun chef să mă întorc și, cum curiozitatea mă împingea drăcește înauntru, plătesc cei șaptezeci de euro la intrare, primind în schimb un voucher cu care puteam bea orice, oricât de mult. Nu m-am aruncat la chestii scumpe, căci aveam un uriaș chef de Jagermeister. Și dă-i, și dă-i, cu băutura! Mai venea din când în când căte o negresă și intra în vorbă cu mine, până când, nici nu mi-am dat seama, s-a făcut dimineață. Româncele se prefăceau că nu-s din România, deși le-am auzit șușotind între ele… “Fată, uite ăla beat de acolo e român!”. Era 8.30 iar la 9.30 trebuia să fac check out-ul la hostel, unde plătisem cam degeaba cazarea pentru o noapte. Așa că iau repede un taxi, îmi fac bagajul, mănânc micul dejun, fac check out-ul și plec cu gândul deschis spre Germania. Iau autobuzul (noroc că mai eram încă amețit, căci altfel aș fi înjurat super tare pentru tot ce va urma) și ajung la Anif. Acolo... Plin Soare, extrem de cald și niciun loc bun pentru autostop. Îi întreb pe câțiva trecători unde pot găsi o ieșire la autostrada către Munchen iar ei îmi indică o direcție precizându-mi însă că nu voi găsi nicio benzinărie in apropiere. Îmi pun din nou rucsacul în spate și încep să merg pe marginea unei șosele, să merg, să tot merg, până ce, după mai mult de jumătate de oră, găsesc breteaua care ducea către autostradă. Încep să fac stopul însă nimeni nu voia să oprească. Îți poți închipui cum mă simțeam așa de nedormit, cu alcoolul care tocmai începuse să-mi iasă din sânge, în plină arșiță și cu doar câteva picături de apă într-o sticlă (căci preconizasem că voi avea de așteptat mult mai puțin). Trec astfel câteva ore bune. Apa se terminase demult, iar burta tocmai începuse să mă taie (noroc cu niște boscheți din apropiere și cu prudența mea de a căra mereu în rucsac șervețele). Iar după toate astea, extenuat complet, găsesc un mic loc cu umbră unde arunc totul jos și pe mine, inclusiv. Adorm imediat. Cred că am stat așa vreo oră și, când m-am trezit atacat de furnicile care mișunau pe mine, peste tot, mi-am amintit de somnul de o oră din Vama Veche, acela cu puteri de vindecare a mahmurelii. Totuși… Mi-era o sete de-mi crăpa limba. Așa că mai încerc, fără succes, să mai fac câteva semne de “ia-mă nene” și mă hotărăsc să mă întorc la Anif, pentru apă (chiar dacă știam că mă așteaptă un drum de calvar). Providența m-a ajutat să întrezăresc o casă, unica din toată zona, în mijlocul unui câmp. Era o fermă de animale. Porci, vaci, găini… Puțea de la o poștă! Sun la o sonerie și îmi răspunde o tipă care-mi zice că nu vorbește engleza. Sun la o a doua, îi zic că sunt un autostopist răpus de sete iar tipul îmi zice să aștept, că e sub duș. Totuși, în nici două minute apare ținând o sticlă plină cu apă. Nici nu-ți poți imagina ce-am simțit când am sorbit prima gură, cât de minunată mi s-a părut acea apă minerală. În fine, mă gândesc să mai prind niște puteri așa că îl întreb pe tip dacă îmi permite să mă așez sub un pom din grădină și să mă odihnesc un pic. Chiar asta și fac. Mă trântesc la umbra unui copac și dorm un somn adânc, visând la Germania, cu capul pe rucsac. Habar n-am cât am stat acolo, dar atâta cât am dormit mi-a fost suficient să mă revigorez.