E normal să-“i” preocupe colectivitatea, și nu individualitatea omului. Pentru că “ei” pot conduce numai o masă de indivizi care sunt organizați și înregimentați social, dar nu vor putea domina vreodată un Eu, o conștiință. Uneori, o dată cu lenta și anevoioasa evoluție în comun a indivizilor, “ei” încearcă să facă ceea ce numesc “modernizare socială”, adică să adapteze societatea la media de gândire comună membrilor săi. În cadrul unei comunități, atingerea sinelui este posibilă doar înțelegându-ți individualitatea.
Reporterul îl întreabă folosind pronumele “dumneavoastră”, ca subiect eliptic al politeții sale, pe un vârstnic… “Bună ziua, aveți vise?”. Omul, cu teama de a se exprima pe sine, îi răspunde la persoana întâi plural, în numele “eu”-lui comun grupului din care face parte… “Mai avem, mai avem. Dar ce să facem cu ele, că nu țin de foame?!”. Același reporter, tânăr, dar cu un spirit activ, îi mai adresează o întrebare pertinentă bătrânului, în speranța că acesta îi va răspunde de acum la singular… “Dar… Dumneavoastră sunteți căsătorit?”. “Suntem, bineînțeles că suntem, cum altfel să fim?! Așa se cuvine!” este răspunsul pe care jurnalistul îl primește de la bărbatul care se presupune că ar trebui, la vârsta senectuții, să fi deținut deja înțelepciunea Eu-lui său. Mai mult, vârsticul continuă, dându-i reporterului un sfat… “Ești tânăr, măi băiatule. De-acum trebuie să te căsătorești și tu, să îți întemeiezi o familie, un rost pe lume, așa cum am făcut și noi. Și, mai ales, să nu-i faci vreodată de râs pe părinții tăi!”.
Dincolo de a fi un clișeu social, acela de familie ca celulă de bază a societății, pe care, cu intelectualism, generația actuală începe să îl nege, dar pe care îl respectăm încă instinctual, este un adevăr. Omul nu poate încă să aibe sentimente de iubire față de aproapele său, oricare ar fi el, decât la nivelul organizațional al unor structuri mai mici sau mai mari. Una dintre ele este familia, fostul trib. Aceasta pentru că nu își poate încă regăsi Eu-l decât în niște grupări în care, fie este el acela care domină alte conștiințe mai slabe, fie, prin consangvinitate, se integrează trăsăturilor fizice și psihico-afective comune “eu-lui” de grup, memoriei colective a adn-ului care îi curge în vene.
Ești instrucția socială de care te-ai lăsat ghidat în viață, rațiunea-de-familie, rostirea-în-familie sau simțirea-ca-familie, dar nu ești Tu însuți. De aici și greutatea de a spune “Eu sunt”. Fiindu-i frică de a fi el însuși în afara colectivității care l-a crescut și căreia îi seamănă, omului îi este mult mai la îndemână să fie egoist și să urască pe cei care nu îi sunt înrudiți, decât să-l iubească pe aproapele său ca pe propriul frate de sânge. Egoismul este exact opusul individualității sinelui. Este acest “mie”, căruia “mi” se cuvine totul, versus Eu-l a cărui înțelegere spirituală este de a dărui, de a transmite mai departe înțelepciunea prin iubire.
Tu, acela care acum îmi citești gândurile, îți poți spune “Eu sunt”, eliberându-te de oricare precept învățat din familie sau societate? Poți rosti această conjugare a verbului “a fi”, cea mai simplă dintre toate, cu sufletul? Căci abia atunci îți vei fi atins neîntinată conștiința, acea stare de a fi Tu însuți o ființă, un act viu al Universului, și nu doar o identitate socială.
