O societate, grupare de indivizi ale căror conștiințe însumate și apoi împărțite la numărul egal de posesori ai “sine”-lui dau naștere unei medii aritmetice, în exemplul de față, a unei medii culturale. Un astfel de sistem este departe de a fi unul evolutiv, care să poată genera autenticitate în sfera gândirii și a imaginației, atâta timp cât membrii săi au ca referință spiritul unui “sine” comun, al mulțimii pe care o alcătuiesc, situat la un nivel de apreciere intelectuală și de sensibilitate afectivă impus de valoarea maximă a mediei. Societatea consumatoare de frumos spiritual îi numește în unanimitate artiști pe acei oameni care sunt, prin individualizarea lor (meta)fizică, cu o treaptă deasupra mediocrității de cunoaștere și simțire a maselor. De cele mai multe ori, însă, o societate preferă să denumească “artă” consumul de compot, mai curând decât o compoziție unică având calitatea unui “ananas” împărtășit autentic prin modul de manifestare artistică al autorului.
Am gustat de curând Trilogia valizelor lui Tulse Luper. Peter Greenaway poate fi în mod prozaic interpretat drept un arhivar când, de fapt, este regizorul care folosește mijlocul îndosarierii cuvintelor și a poveștilor de istorie drept manieră a exprimării artistice, pictându-și pelicula filmelor sale cu asocieri de idei și imagini ce depășesc cu mult media înțelegerii maselor. Fără instrumentul “dosarului”, al valizelor, Tulse Luper ar putea fi considerat de către mulțimea spectatorilor din cinematograf drept un atac al absurdului asupra intelectului și a normei de înțelegere. Cel ce gândește astfel ar putea realiza, individual, că atunci când exprimă critica sa, de cele mai multe ori rostește sistemul de adevăruri impuse axiomatic de societate.
În momentul în care ar înceta a mai ține cont de judecata medie a maselor, spectatorul lui Greenaway, devenit “eu”-l navigând prin el însuși, în micro-universul lui Tulse Luper, ar putea înțelege cum scenariul re-creează nu o istorie ci naște un personaj care arhivează în mod subiectiv povești cu titlu de parabolă istorică. După cum nu se naște trecut ci numai oameni care sunt eterni prizonieri ai trecutului.
