Să extragi binele din rău, sau răul din bine?

I. Dilema prizonierului.
“Dilema prizonierului este un paradox” după cum scriu sursele de pe internet care încearcă să explice acest joc de natură psihologică. Aici regula de bază pune semnul de egalitate între noțiunea de mărturisire a vinovăției și aceea de trădare a complicelui. Așadar acel “bine” întru spovedania socială a păcatului ce-l poartă un sine devine un “rău” adresat unei alte ființe care a eludat dogma colectivității. Jocul este unul cât se poate de material, desfășurându-se în sistemul de instituționalizare a pedepselor sociale, adică al închisorii. Sunt luați ca exemplu aleatoriu doi prezumtivi criminali. Ambii, în ipoteza în care vinovăția le-ar fi dovedită printr-un proces penal, ar primi în mod egal același cuantum al pedepsei maxime pentru complicitate în fapta săvârșită. În lipsa unor dovezi incriminatorii palpabile, fiecare dintre cei doi este îndemnat să coopereze cu sistemul, prin a-și mărturisi fapta, deci a-și trăda implicit partenerul, în schimbul achitării sale totale de răspundere penală. Cele trei posibilități sunt următoarele: dacă unul dintre cei doi mărturisește, acela este achitat iar celălalt primește pedeapsa maximă; dacă amândoi refuză cooperarea, neexistând dovezi concludente de acuzare, vor primi fiecare numai căte jumătate din cuantumul pedepsei maxime; iar dacă ambii mărturisesc, atunci pedeapsa fiecăruia este pe sfert absolvită de răspundere.
Îmi doresc, de multe ori, să mă pot mântui spiritual prin simplul denunț de vinovăție al co-autoratului meu moral în fața “răului” pe care l-am putut produce în diferite momente ale existenței mele unor alți factori umani. Aș fi avut astfel de suferit în intimitatea ființei mele o mai ușoară penitență. Fac însă parte, încă, dintr-un ansamblu social a cărui unică potență este să dividă întregul. Cum tocmai acest sistem este maestrul de ceremonie al unor astfel de jocuri de ascuțire a orgoliilor, de împărțire a sorților vieții între vinovați și acuzatori, precum “dilema prizonierului”, nu am ce vinovăție a-mi mărturisi decât aceea cum că o lungă perioadă de timp m-am lăsat fără știință educat în litera unei false morale sociale. Am luat parte tacit la instigarea pe care predicatorii maniheismului de oricând o fac manipulând un bine-împachetat material pe care îl aruncă la baioneta luptei cu răul-închipuit de către același mecanism social. Așa cum în ființa mea există un singur “eu”, așa cum mintea se pune la îndemâna sufletului și creează un corp comun intitulat generic, spirit, la fel și în natură nu există noțiunea de “rău” și nici cea de “bine”, căci ea, natura, este o imensă distilerie. Omul, respectiv sistemul pe care l-a putut inventa, a generat aceste convenții de “bine” și de “rău”, speculându-le șahul prin legi ale societății. Singura consecință a unui gest considerat a fi “rău” este frustrarea dată de faptul că ai făcut ceva care-ți poate aduce un dezechilibru interior al “eu”-lui. Iar echilibrul poate fi reconstituit numai prin înțelepciunea și arta de a putea crea libertatea de gândire prin moralitatea acțiunilor proprii. În cele din urmă doar regulile naturii sunt acelea care ne judecă.

II. La un ceai verde, între alb și negru.
Mă așez la bar, cuminte, în așteptarea orei 15.00. Scaunul din lemn, vechi de când pesemne barul era nou, se cam hâțână dar îmi promit să stau liniștit. E un avantaj în plus pentru a-mi controla gesturile involuntare ale emoțiilor pe care le simt mereu înaintea unei întâlniri importante. Barmanița se apropie și mă întreabă ce doresc să beau. Este una singură, dorința mea, aceea de a trăi în armonie, omul din mine, cu ființa mea spirituală. Ei însă îi cer un simplu ceai.
“Negru? Verde? Alb?”, mă întreabă senin. Ceai alb nu mai băusem, nici nu știu ce gust are, dar îmi zic că, opus fiind lui negru, ar fi cam prea mult alb pentru o după amiază de astăzi cu ninsoare din fulgi cât stelele. Aleg verdele, dor fiindu-mi de efectul psihotrop al culorii crud-uscate, rulată într-o foiță de hârtie. Fata îmi zâmbește, semn că a înțeles comanda, și îmi spune să iau loc la o masă pentru că… “pe bar mai am de făcut curat, și nu vreau să vă deranjez.”
E Luni și am prins exact momentul curățeniei generale. Sorb prima gură din căldura ceaiului, privind-o pe barmaniță cum lustruiește cu migală oglinda cea mare, de parcă și-ar curăța propria-i imagine de fardurile cu care își machiase sinea. Încep să mă cufund în universul amintirilor din fostul meu bar unde, timp de trei ani, mi-am brăzdat o urmă adâncă în suflet. Emoțiile întâlnirii ce urmează parcă îmi mai dispar acum, lăsând locul unor senzații chemate sensibil din memorie. Retrăiesc începuturile de săptămână petrecute la bar împreună cu ‘copiii”, când ne adunam cu toții pentru treburile administrative. Nu era o plăcere pentru nimeni întorsul cu fundul în sus a tot ceea ce însemna ustensilă, piesă de mobilier sau sticlă cu băutură, în timpul a câteva ore bune cât se desfășura curățenia. De cele mai multe ori le era lene, mai ales că veneam cu toții după un week-end în care fusese mult de muncă sau desfrânasem timpul celor trei nopți de petrecere adunate cu tot atâtea zile de mahmureală.
O privesc pe fata care, după ce a sfărșit să dea luciu oglinzii, se apucă de frecat rafturile din bar. Parcă mi-ar fi fost angajată. Cu toate că ai mei nu făcuseră niciodată curățenie cu o așa conștiinciozitate, cu toate că stăteam lângă ei mai tot timpul, cu toate că am fi avut împreună de câștigat. Sună un telefon. Barmanița se dă în grabă jos de pe tejghea, unde se cocoțase să ajungă la rafturile cele mai de sus, și răspunde. Mă gândesc că poate fi o rezervare pentru diseară. Da de unde! Clienți pe criza asta? “E șefu, tanti Ița! Vine în cinci minute și vă transmite să-i pregătiți ceva repede de mâncare!”. Menajera, “tanti Ița”, care până atunci supervizase atent cu privirea fiecare gest făcut de fată cu cărpa de praf, se și repede înspre bucătărie. Ai mei, cu siguranță, dacă le-aș fi dat telefon să-mi anunț venirea, ar fi continuat să stea liniștiți fumându-și țigările, întinși alene pe canapea, fără să le pese că aș putea să le dau o mustrare pentru treaba nefăcută. Să fi avut eu, oare, angajați incompetenți sau să fi fost un șef slab?
În așteptarea răspunsului restant, sosește “șefu”. Cu el am întâlnire. E un tip ce se dorește a fi prietenos dar care, sub masca bunăvoinței, este genul care pocnește din bici în fața subalternilor. Chiar el mi-o spune, așezându-ne la o masă și dezvăluindu-mi că ține să strângă personal “zăbala” angajaților și că numai astfel, implicându-se activ în toate cele, își poate măsura succesul afacerii sale. Discuția noastră începe și se încheie, din nefericire, printr-un deficit de cooperare mutuală, el înțelegând impunerea prin teamă drept unica modalitate de a comunica cu personalul. Ceea ce m-ar fi încântat acum, după atâtea experiențe trăite în calitate de angajat sau de angajator, ar fi fost o relație bazată pe o colaborare reciprocă, mai curând decât aceasta de aservire în fața unor frustrări provinciale ale unui patron de bar. Din păcate, îmi spun, nu am găsit omul care să poată înțelege termenul de “mutualism”.

III. Jocul lașului.
Am dorit, cel puțin în intențiile afișate, a nu face paradă din autoritatea mea în fața oamenilor care au trecut de pragul angajării ce le-o ofeream. O dată eliberați din proba de foc a interviului, de cele mai multe ori încercam să le fiu prieten. Iar ei se bucurau enorm de libertatea de a nu trebui să-mi spună “șefu” sau să mă apeleze cu “dumneavoastră”. Părea o emancipare a modestei lor cariere de angajați, faptul că cineva dintr-o poziție net superioară lor le dădea impresia că îi ascultă și că pare înțelegător cu problemele fiecăruia, că petreceam cot la cot cu ei atunci când și ei aveau chef de o distracție împreună cu mine. Mi-a plăcut să cred că am fost colegul lor, într-o anume perioadă când, fiind aproape de faliment, am preferat să lucrez eu însumi în postul de barman.
Așa să fi fost, oare? Dezlegarea îmi vine neîntârziat în minte o dată cu concluzia înțeleasă sub semnul întâlnirii din fața ceaiului cel verde. Mă aflu acum expus în nuditatea gândurilor dintre trecut și prezent, ca într-o “fotografie” un pic albită de timpul memoriei mele.
Acum șase sau șapte ani, lucrând în televiziune, la departamentul de marketing, îmi aduc aminte cum căutam orice truc posibil pentru a-l înlătura din executivul funcției sale pe Dorin, directorul meu. Motivul? Orgoliul, vanitatea luptei de a-mi demonstra, învingător, superioritatea gândirii și în special a valorii mele intelectuale. Mai târziu, abia după ce am devenit la rândul meu “șef”, am realizat fățărnicia mea. Am fost un ipocrit nu pentru că am ales a mă exprima fără bici în fața subalternilor, cu toate că așa poate aș fi simțit mai facil împlinită satisfacția orgoliului de conducător. Cât pentru faptul că, deși îmi afișam apropierea afectivă față de ei, m-am considerat întotdeauna a fi superior ideii de încredere și mutualism. Obișnuiam să-mi manifest exercițiul conducerii nu prin a da ordine cu titlu executoriu sau prin a-mi impune respectul cu prețul formulelor de politețe, cât prin ostentația acelui statut de semi-zeu pe care mi-l arogasem la înălțimea soclului pe care însumi l-am construit în văzul tuturor celor pe care îi consideram a fi muritorii de rând. Această poziție, de a dispune după bunu-mi plac de viața profesională a altora, o ascundeam în lumina în care mi-am autoportretizat o falsă imagine: aceea a unui om luminat care, sub masca îngăduinței și înțelegerii umane, era de fapt un despot.
Iar ei au fost niște “copii”, majoritatea naivi, anturându-se o dată cu mine în lupta orgoliilor. Frustrarea pe care o aveau de întâmpinat era acum de o altă natură decât cea pe care o trăiseră în trecutul muncii lor. Dacă până atunci fuseseră încarcerații unei relații stricte dintre șefi obișnuiți să ordone și subalterni temători în fața comenzilor primite, acum totul se schimbase. Îl puteau privi în ochi pe cel pentru care lucrau, fără a mai fi nevoie să se supună fricii de pedeapsă. Mă aflam în fața lor precum o ființă pretins umană, ale cărei vorbe nu păreau a fi deloc dispozițiile de fier cu care fuseseră obișnuiți până a ajunge să mă cunoască. Însăși noțiunea de mustrare sau penalizare li se părea cât se poate de abstractă, chiar imposibil de luat în calcul ca măsură de coerciție venită din partea mea. Unicul moment de trezie din această beatitudine în paradisul liber de categorii sociale era acela când eram pus în postura de a concedia pe câte cineva. Dar chiar și atunci, gestul îmi era interpretat precum o chestiune particulară între mine și cel demis, lipsindu-i valoarea de exemplu generator de motivație conștientă în muncă. Și nu se înșelau deloc. Pentru că din umbra bine ascunsă a orgoliului meu de tiran, refuzam să aplic vreo sancțiune în timp sărmanului naiv a cărui majoră vinovăție fusese aceea de a mă înfrunta, încrezându-se total în indulgența cu care obișnuiam a-mi pudra înfățișarea de “șef”. Metoda? Așteptam pretextul unui prea-plin de greșeli pentru a-mi putea desăvârși satisfacerea deplină a trufiei de sine, prin aplicarea pedepsei “capitale” a concedierii. Fără a-mi da seama, prin chiar gesturile de atotputernicie ale bunului meu plac, declanșam o luptă de orgolii. Cum era posibil, se întrebau cu toții, cei rămași în slujba mea, să îl dau afară tocmai pe acela pe care îl numeam prieten, fără niciun fel de resentiment? Teama lor căpătase o cu totul altă turnură. Încetase a mai fi una fizică, privind posibilele sancțiuni primite în schimbul neîndeplinirii unor atribuții în serviciu. Luase, printre angajații mei, chipul unei frici de o altă natură, mai curând metafizică; aceea de a nu își lăsa frânt orgoliul individualității lor, al fiecăruia, de către un om, precum am fost, pe care nestimându-l în mod explicit drept “șef”, aveau să-l considere ca pe unul egal lor. Aveau să trăiască o frustrare pe care doar un om slab o poate purta. Aceeași slăbiciune pe care și eu, în trecut, o simțisem în preajma lui Dorin, fostul meu director de marketing, care alesese să-mi fie “prieten” cu o putere de decizie absolută asupra vieții mele profesionale, arogată de superioritatea funcției de “șef” pe care el o ocupa la acea vreme iar eu căutam să o sap.
“Jocul lașului” este acela al orgoliilor puse în scenă. Termenii în care se desfășoară primitivele sale reguli nescrise țin de natura psihologică a unui căștig comensurat prin pierderea suferită de adversar: presiune, agresivitate, risc, cedare, umilință, iar la final victoria adversarului. Se joacă între două caractere dintre care niciunul nu înțelege ce înseamnă a ceda lupta în favoarea înțelepciunii. Cinematografia nord-americană, prin pelicule mai mult sau mai puțin obscure, în trend cu visul cotidian de obnubilare a spiritului și de emancipare agresiv-materială a ființei, l-au putut ilustra destul de relevant de-a-lungul existenței sale mercantil-hollywood-iene. Pe scurt, între cei doi “James Dean”, dintre care numai unul este star-ul de asfalt al “publicului de șosea”, se naște o competiție a vanității celui mai bun. Cei doi șoferi își pornesc în trombă bolizii unul către celălalt, iar acela care va vira, în ultimul moment, spre a evita coliziunea vieții sale, este considerat a fi “lașul”.
De ce și-ar dori cineva să devină “șef”? Remunerația, avantajele materiale ale unei funcții sus puse? Pentru mine nu! Căci banii nu au fost vreodată criteriul de acțiune în ambițiile mele profesionale. Să fie atunci nevoia explicită de afirmare a personalității acelora care își doresc să conducă, în fața celor conduși? Este posibil ca un om sa se poată îndrepta către aflarea individualității sinelui său prin mijlocul de exercitare a puterii asupra altora? În cazul meu metoda a funcționat. Orgoliul l-am simțit întotdeauna mângâiat în postura de “șef”. Am ales să urmez ceea ce aș putea numi “despotism rafinat”, adică să fiu acel “șef” care se prinde în hora prieteniei alături de cei pe care îi conduce, dar care ostentatează cu voluptate superioritatea gândirii și a acțiunilor sale. Da, asta e! O funcție îți dă posibilitatea exprimării de sine. Să-ți expui individualitatea, dar și egocentrismul. Să creezi, prin puterea de a coordona alte sisteme psihice și afective. Să naști evoluție, atâta câtă poate fi rezumată prin mărunta contribuție a muncii fiecăruia. Dar și să generezi, în același timp, competiție, paranoia, dualitate. Căci ce este oare egocentrismul, altceva decât un complex psihologic de manifestare a individualității unui om, care dă naștere unor separații între universul ființei sale și al celorlalți?! Sau, mai bine zis, într-o interpretare mult mai personală, este acel gol al conștiinței de sine pe care am cautat să-l umplu prin comparații ale ființei mele materiale și psihico-afective cu sistemele de viața ale celor care mă înconjurau. Aș denumi-o practic o luptă pe calea găsirii propriului “eu”. Căci nu ni se predă, oare, de când suntem de-o șchioapă, ideea că “viața e o luptă, iar tu trebuie să învingi”?!
Ei bine, acum ajung să cred, cu tărie, că viața nu este o competiție, pentru că orice încleștare presupune o diviziune, iar a trăi este un “tot”. O luptă este însă căutarea individuală a fiecărui om de a-și atinge unitatea “eu”-lui, spiritualitatea ființei sale, echilibrul lui “bine” și lui “rău” în uniunea corpului său (meta)fizic. Iar atunci și numai atunci, viața va fi altceva decât o bătălie a mușchilor fățărniciei și egocentrismului. Devine o comuniune mutuală între psihicul, afectivul și materialul ființei, în individualitatea sa, precum și o cooperare între toți deținătorii unui “eu”, în scopul evoluției și nu în cel al dominației.

Fără bani. Utopia.

Am rămas fără bani. Buzunarele sunt goale. Niciun sfanț. Pe ultimii mărunți i-am cheltuit acum câteva zile. Și, culmea, nu mă simt deloc disperat. Ba chiar situația aș putea spune că mă amuză, într-un fel. Asta pentru că pe măsură ce mă găsesc mai destabilizat material simt cum devine puternică o nouă latură a ființei mele, interioară.
În perioada asta a lipsei de bani am prins timp pentru suflet. Îi neglijasem prea mult foamea cu care el îmi tot cerea vibrație, în vreme ce corpul mi-l îndestulam cu carne. Aș mânca o friptură, ce-i drept, dar între o fleică și un film al lui Tsai Ming Liang, spre exemplu “He Liu” (The River), sau o compoziție de cristale semnată de Pantha du Prince, fără ezitare le aleg pe acestea două. Spre deliciul spiritului meu! Către ce altceva m-aș putea îndrepta oare mai bine de atât?
Un job, da, am nevoie. Îl caut de ceva vreme, ca într-o “v-ați-ascunselea” socială, dar se lasă greu găsit în spațiul din negura așternută peste criza materiei. Și oricum, aș avea mari pretenții de la el, atunci când l-aș afla. Mi-l doresc a fi un job cât mai necalificat și neacreditat cu diplome, un serviciu care să nu mă solicite intelectual în niciun fel, pentru a putea rămâne în armonia proaspăt descoperitei "sine" a spiritului meu. Înțeleg serviciul pe care l-aș putea munci doar într-un singur fel: ca o acoperire în bani a nevoilor mele cotidiene de existență fizică.
Dar chiar mâine de aș fi angajat, tot n-aș avea cum a-mi satisface foamea din stomacul de azi. Deci ce știu să fac pentru o bucată de pâine? Ah, da, aproape că uitasem. Am avut un bar! Deci am experiența organizării de petreceri. Dar cine mai are bani de aruncat pe ringul de dans atunci când viața de acasă pare înrobită de greutăți?! Totuși… Pot încerca. Localuri pe cale să dea faliment sunt cât sacul gol, în carul falimentului social. Așa că vorbesc cu managerul ori cu patronul și îi spun că aș vrea să pregătesc o petrecere. Hmm, ar trebui și o tematică. În ziua de astăzi nimeni nu mai vrea să se distreze doar din naturala nevoie de a râde sau dansa cu toată ființa. Trebuie un pretext. Păi care poate fi? Ceva legat de sex sau vestimentație deși personaje ieșite parcă de la un bal mascat porno le găsești pe toate drumurile și bulevardele circului citadin. Îmi trebuie ceva mai serios, un subiect cu implicare socială. Poate social media? Cum ar suna oare “Petrecerea Feisbuchiștilor”? Urât, foarte urât, aproape că-mi zgârie timpanul și rezonează cu cea a “conțopiștilor”. Și, oricum, tema este epuizată căci a fost deja pusă în practică. Bine, păi atunci ar putea fi chiar asta tematica: petrecerea celor care nu pot să danseze, să bea și să râdă fără vreo temă drept paravan. E însă mult prea lung titlul! Din partea mea s-ar putea intitula pe scurt “Petrecerea”, la fel de simplu cum la bar ceri “băutură” iar de la dj aștepți să mixeze “muzică” pe care să poți “dansa”. Oamenii însă cer să li se dea un motiv pentru care să se poată distra. Așa încât aș putea concepe un afiș cu titlul “Petrecerea Apocalipsei”. Creez și un grup pe facebook prin care să trimit invitații de alăturare înspre reușita cauzei. Dar care e de fapt cauza? Trebuie să existe una! Oamenii adoră să-și ascundă egoismul prin a afișa false afinități filantropice. Atunci de ce cauza n-ar putea fi chiar strângerea de fonduri pentru ajutorarea unui handicapat mintal ori a unui copil supradotat, trăind în lucie sărăcie?! Și ce dacă nu există, fizic, persoana? O inventez. Îi fac niște fotografii unui copil din stradă și apoi scriu o poveste sensibilă pe care, din nevoia de a prinde veridicitate, o trimit spre publicare unor site-uri și fițuici obscure, contra promisiunii unei plăți ce le-o voi face ulterior. Sau, și mai bine, găsesc doi gemeni siamezi asiatici orfani, dintre care unul e alcoolic iar celălalt cântă la acordeon. Drama despărțirii lor va deveni cu siguranță un subiect la modă, care poate stoarce lacrima populară. Bine dar plânsul cu distracția nu se prea pupă. Cred că ar trebui să invit o trupă, veche sau nouă, care să învie atmosfera, eventual și doi sau trei indivizi care se auto-intitulează “artiști de stand-up comedy”. Stabilesc un preț de intrare care să acopere cheltuielile pentru onorarii și chirie, plus un mic profit pe care mi-l atribui originalității de a fi avut ideea și de a o promova. Mă aștept să sosească majoritatea celor care mi-au confirmat pe facebook participarea, deci voi avea în jur de patru sute de oameni care se gândesc încă de pe acum cu ce se vor îmbrăca. Printre ei cu siguranță trebuie să fie și niște nume sonore, vedete de televiziune sau care dau luciul revistelor de coafor. Asta înseamnă că vor fi prezenți inclusiv ziariștii de cancan și poate o televiziune populară sau de nișă, iar petrecerea mea va fi percepută drept un eveniment monden cu intenții caritabile. Bine, ca să merg până la capăt cu sinceritatea, trebuie să recunosc că mie îmi va sta întreaga seară gândul doar la acele plicuri cu donații, al căror conținut îl voi arde imediat ce cortina va cădea peste sfărșitul de bal al ipocriziei umane.
Ideea expusă este departe de a fi una originală. Cu siguranță a fost cândva pusă în practică de vreun muritor cu inițiativă de “organizare”. Aș putea regiza tot ceea ce am închipuit aici. Doar că aflându-se în sensul contrar modului meu sufletesc de gândire, a întreprinde o acțiune meschină și egoistă, ca aceasta ironizată mai sus, ar însemna să îmi calc în picioare întreg sistemul de a fi.
O dată cu decăderea, pentru mine, a universului valorilor materiale, ființa mea a generat începutul unei gândiri în echilibrul rațiunii cu ritmul de suflet. De aceea ajung să înțeleg libertatea mea de gândire în moralitatea acțiunilor pe care le întreprind. Sunt două atribute ale ființei mele pe care am ajuns să nu le consider a mai fi divizate: ideea minții și gestul sufletului. Ele sunt continue, pe linia materializării gândirii spirituale, ca unic sens de manifestare a individualității mele.
Așadar prefer să îmi imaginez “Petrecerea” sub simplitatea acestui titlu firesc, într-un timp și un spațiu unite, în care oamenii să poată râde, dansa și iubi fără vreun anume pretext. Îmi doresc lipsa unei “cauze” de fabricație socială care să îmbrace bucuria umană a “Petrecerii” în tinichelele și cioburile evenimentelor de presă mondenă. Mi-ar plăcea ca oamenii să fie nu triburi cu câte un suflet-grup, jucând hore ale spiritului-haită, cât individualități capabile să-și rostească pentru sine “eu sunt fericit!”. Ar putea începe, fericirea individuală, să țină nu de egoismul unei ființe ci de împlinirea unei stări de bucurie simțită sinoptic în toate individualitățile. Mă întreb cum ar arăta în realitatea fizică ziua în care eu voi putea fi fericit sufletește doar atunci când sinea celui de lângă mine simte aceleași vibrații ale binelui.
Sunt motivele pentru care aleg să-mi aștern sufletul gândirii pe un blog. Ideea titlului este nu de a fi “anti” bani sau “contra” materie. Ci de a folosi acest status, “fără bani”, drept punct de plecare al propriei utopii. O văd născându-se în mine precum o nouă fereastră de cunoaștere a evoluției, pe care o deschid în scris pornind de la reperele unei realități strict materiale și având drept țintă universul regăsirii și înțelegerii “eu”-lui spiritual.

Maya Deren

Am întâlnit-o de curând. O căutam, cred. Era iluzia a cărei apropiere o simțeam. Maya se numește. Marcel Duchamp a fost cel care mi-a prezentat-o, atunci când mă invitase să vedem împreună un film de-al său, “Anemic Cinema”. Atunci am aflat că el și Maya începuseră să lucreze în tandem la câteva proiecte de cinema. Bine, impropriu spus “cinema”, căci ceea ce Marcel și Maya creează, nu poate fi numit în limbajul de piață al Hollywood-ului decât fie avangardă, fie gunoi.
Întâlnindu-i pe amândoi, am ales să le denumesc filmele drept piese de artă autentice. Cred că “autenticitate” este cuvântul prin care se traduce cel mai bine originalitatea unui spirit creativ și imaginația pusă de el în joc. Maya îmi spune că în filmele sale nu urmărește neapărat un scenariu scris pe urma unei narațiuni, cât își dorește să transmită visul, trăirea peste putința realității, spiritul dincolo de timpul material o dată cu dansul imaginației sale vii. Și chiar așa și e! Imaginile parcă dansează la braț cu obiectivul camerei de filmat, un Bolex de 16 mm cumpărat cu ultimii bani din mostenirea lăsată de tatăl ei.
“De când a fost fabricat Hollywod-ul, foarte puțini regizori mai au curajul să-și finanțeze propriul lor film. Și știi de ce? Din frică! Le este teamă că fără mașinăria de promovare a marilor studiouri, pelicula lor de viață, oricât de autentică ar fi, va ajunge să moară nevizionată în obscuritatea unei arhive. Și ăsta e motivul pentru care mulți tineri cu talent, în loc să zboare pe aripile visului, ajung să devină sclavi. Umili executanți în slujba bugetelor marilor mahări!”, îmi spune Maya râzând. “Vai de vaudeville-urile lor! Alea sunt cele care vor muri primele în bezna din subsolurile filmotecii!”. Maya își finanțează singură filmele. Este o precursoare a ceea ce va fi fost numit, peste mulți ani, curentul cinematografului independent. Eu cred că este doar un om care a ales să-și trăiescă liber visul. “Bine, dar ești conștientă…”, îi zic cu intenția de a o provoca și mai tare, “…chiar dacă ai vrea să regizezi un film pentru ei, Hollywood-ul tot ți-ar întoarce spatele”. Maya rămâne însă calmă în înțelepciunea “eu“-lui său. “E foarte bine, eu mă bucur. Vin din frigul copilăriei iernilor trăite în Kiev și iubesc prea mult ninsorile din New York. N-aș concepe să îl părăsesc pentru un alt oraș. Cum aș putea oare să mă mut vreodată în căldura din California? Și cu atât mai puțin aș face-o pentru a deveni sclava banului. Apropos, știi că toate filmele mele au costat mai puțin de cât cheltuiește Hollywood-ul într-un an pe ruj de buze?”.
Surâd și îi mărturisesc Mayei cât sunt de bucuros de ocazia întâlnirii cu ea. A fost un real prilej să-mi pot decanta și mai bine gândurile cu privire la autenticitatea actului artistic. Deși nu am schimbat prea multe vorbe, am avut certitudinea că Maya îmi aprobă și ea felul meu firesc de a vedea filmul. O creație pe care, din păcate, omul simte nevoia să o îndosarieze în registrul timpului sub diverse denumiri bombastice de stiluri și curente. În loc să fie înțelese firesc, drept vise ale imaginației, scurt metrajele Mayei sunt arhivate de conțopiștii ființei umane la capitolul “avangardă”. Termenul, cu referire la standardul tranzitoriu al puterii colective de clarvedere, este artificial adjectivat artei, căci prin însăși natura sa ea înseamnă evoluție spirituală. Cu atât mai mult, avangardismul este o falsă distincție atribuită filmului, această înregistrare sensibilă a luminii sentimentelor care proiectează sufletul. Și care avangardă, stau să mă întreb acum, la mai bine de șaizeci de ani trecuți de la proiecția filmelor Mayei Deren și, mai ales după trecerea cinematografiei printr-un mereu revoluționar Godard sau prin burta pictorului Greenaway?!
Întâlnirea mea cu Maya Deren, al cărei loc și-a avut timpul doar în exercițiul de închipuire al modestului meu scenariu, o așez drept prefață pentru “At Land”. Un scurt metraj care aparține oricărui timp, nu doar anului 1944.

Timpul de unde răsare Luna

Liniște pararelă… Muzica, vom fi transformat-o abia ulterior în formă de cultură. Sunetul e viață la origine iar matematica lui e ritm. Variațiunea înseamnă acorduri de culoare. Iar stilul, e deja maniera de a consuma și genera spirit.
Respir liniștea. E ceea ce visez pe măsură ce reușesc să-mi înving demonii fricii și ai dorinței egoiste. Caut să încep a gândi cu spiritul. Mintea să-mi servească doar ca instrument de orientare în spațiu și acțiune în timp. Zbor în zona de echilibru a emisferelor, de la rațiune la imaginație, într-o asimetrie funcțională. Așa da cooperare a dreptei mele cu stânga. Omnia in unum!
Ceea ce simt cu sufletul a început să prindă trup. Impresiile spirituale sunt chiar expresiile corpului meu fizic. Ecliptic, pare că mă mișc. “Eu sunt Soare!”, rostesc, iar Lunile mele pline încep să răsară rotații de vibrație vie în jurul cuibului meu terestru de materie, suprateran de lumină. În subsol am îngropat istoria lui “diabolo”, acela care divizase întregul individualității mele.
Am fost în contratimp, atâta timp cât încercam să despart pe ceas, fizic, distanța de lumină a ființei mele. Acum sunt în timpul ce mă deslușește ca fiind “eu”.

G de la Greenaway

O societate, grupare de indivizi ale căror conștiințe însumate și apoi împărțite la numărul egal de posesori ai “sine”-lui dau naștere unei medii aritmetice, în exemplul de față, a unei medii culturale. Un astfel de sistem este departe de a fi unul evolutiv, care să poată genera autenticitate în sfera gândirii și a imaginației, atâta timp cât membrii săi au ca referință spiritul unui “sine” comun, al mulțimii pe care o alcătuiesc, situat la un nivel de apreciere intelectuală și de sensibilitate afectivă impus de valoarea maximă a mediei. Societatea consumatoare de frumos spiritual îi numește în unanimitate artiști pe acei oameni care sunt, prin individualizarea lor (meta)fizică, cu o treaptă deasupra mediocrității de cunoaștere și simțire a maselor. De cele mai multe ori, însă, o societate preferă să denumească “artă” consumul de compot, mai curând decât o compoziție unică având calitatea unui “ananas” împărtășit autentic prin modul de manifestare artistică al autorului.
Am gustat de curând Trilogia valizelor lui Tulse Luper. Peter Greenaway poate fi în mod prozaic interpretat drept un arhivar când, de fapt, este regizorul care folosește mijlocul îndosarierii cuvintelor și a poveștilor de istorie drept manieră a exprimării artistice, pictându-și pelicula filmelor sale cu asocieri de idei și imagini ce depășesc cu mult media înțelegerii maselor. Fără instrumentul “dosarului”, al valizelor, Tulse Luper ar putea fi considerat de către mulțimea spectatorilor din cinematograf drept un atac al absurdului asupra intelectului și a normei de înțelegere. Cel ce gândește astfel ar putea realiza, individual, că atunci când exprimă critica sa, de cele mai multe ori rostește sistemul de adevăruri impuse axiomatic de societate.

În momentul în care ar înceta a mai ține cont de judecata medie a maselor, spectatorul lui Greenaway, devenit “eu”-l navigând prin el însuși, în micro-universul lui Tulse Luper, ar putea înțelege cum scenariul re-creează nu o istorie ci naște un personaj care arhivează în mod subiectiv povești cu titlu de parabolă istorică. După cum nu se naște trecut ci numai oameni care sunt eterni prizonieri ai trecutului.

"The Priest they called him" by William S. Burroughs & Kurt Cobain

"Fight tuberculosis, folks." Christmas Eve, an old
junkie selling Christmas seals on North Park Street.
The "Priest," they called him. "Fight tuberculosis, folks."
People hurried by, gray shadows on a distant wall.
It was getting late and no money to score.
He turned into a side street and the lake wind hit him like a knife.
Cab stop just ahead under a streetlight.
Boy got out with a suitcase. Thin kid in prep school clothes,
familiar face, the Priest told himself, watching from the doorway.
"Reminds me of something a long time ago." The boy, there, with his overcoat
unbuttoned, reaching into his pants pocket for the cab fare.
The cab drove away and turned the corner. The boy went inside
a building. "Hmm, yes, maybe" - the suitcase was there in the doorway.
The boy nowhere in sight. Gone to get the keys, most likely,
have to move fast. He picked up the suitcase and started for the corner.
Made it. Glanced down at the case. It didn't look like the case the boy had,
or any boy would have. The Priest couldn't put his finger on what was so
old about the case. Old and dirty, poor quality leather, and heavy.
Better see what's inside. He turned into Lincoln Park, found an
empty place and opened the case. Two severed human legs that belonged to
a young man with dark skin. Shiny black leg hairs glittered in the
dim streetlight. The legs had been forced into the case and he had to use
his knee on the back of the case to shove them out. "Legs, yet,"
he said, and walked quickly away with the case.
Might bring a few dollars to score...

The buyer sniffed suspiciously.
"Kind of a funny smell about it." "It's just Mexican leather."
"Well, some joker didn't cure it."
The buyer looked at the case with cold disfavor.
"Not even right sure he killed it, whatever it is.
Three is the best I can do and it hurts. But since this is Christmas
and you're the Priest..." he slipped three bills under the table into the
Priest's dirty hand.

The Priest faded into the street shadows, seedy
and furtive. Three cents didn't buy a bag, nothing less than a nickel.
Say, remember that old Addie croaker told me not to come back unless
I paid him the three cents I owe him. Yeah, isn't that a fruit for ya,
blow your stack about three lousy cents.
The doctor was not pleased to see him.
"Now, what do you WANT? I TOLD you!"
The Priest laid three bills on the table. The doctor put the
money in his pocket and started to scream.
"I've had TROUBLES! PEOPLE have been around!
I may lose my LICENSE!" The Priest just sat there, eyes, old and heavy with
years of junk, on the doctor's face.
"I can't write you a prescription." The doctor jerked open a drawer
and slid an ampule across the table. "That's all I have in the OFFICE!"
The doctor stood up. "Take it and GET OUT!" he screamed, hysterical.
The Priest's expression did not change.
The doctor added in quieter tones, "After all, I'm a professional man,
and I shouldn't be bothered by people like you."
"Is that all you have for me? One lousy quarter G? Couldn't you lend
me a nickel...?" "Get out, get out, I'll call the police I tell you."
"All right, doctor, I'm going."

Of course it was cold and far to walk,
rooming house, a shabby street, room on the top floor.
"These stairs," coughed the Priest there, pulling himself up along the
bannister. He went into the bathroom, yellow wall panels,
toilet dripping, and got his works from under the washbasin.
Wrapped in brown paper, back to his room, get every drop in the dropper.
He rolled up his sleeve. Then he heard a groan from next door,
room eighteen. The Mexican kid lived there, the Priest had passed him on
the stairs and saw the kid was hooked, but he never spoke, because he
didn't want any juvenile connections, bad news in any language.
The Priest had had enough bad news in his life.
He heard the groan again, a groan he could feel, no mistaking that groan
and what it meant. "Maybe he had an accident or something.
In any case, I can't enjoy my priestly medications with that sound coming
through the wall." Thin walls you understand. The Priest put down his
dropper, cold hall, and knocked on the door of room eighteen.
"Quien es?" "It's the Preist, kid, I live next door."
He could hear someone hobbling across the floor.
A bolt slid. The boy stood there in his underwear shorts, eyes black with
pain. He started to fall. The Priest helped him over to the bed.
"What's wrong, son?" "It's my legs, senor, cramps, and now I am without
medicine." The Priest could see the cramps, like knots of wood there
in the young legs, dark shiny black leg hairs.
"A few years ago I damaged myself in a bicycle race,
it was then that the cramps started." And now he has the leg cramps back
with compound junk interest. The old Priest stood there, feeling the boy
groan. He inclined his head as if in prayer, went back and got his dropper.
"It's just a quarter G, kid." "I do not require much, senor."

The boy was sleeping when the Priest left room eighteen.
He went back to his room and sat down on the bed.
Then it hit him like heavy silent snow. All the gray junk yesterdays.
He sat there received the immaculate fix. And since he was himself a priest,
there was no need to call one.