Săptămâna trecută, luni, am fost la cumpărături. În ultima vreme mi-am reînviat, din nevoia de subzistență, obiceiul de a găti, pe care, recunosc, l-am practicat întotdeauna cu o foarte mare plăcere.
Am avut șansa să trăiesc într-o familie de oameni obișnuiți cu greutățile. Părinții mei s-au născut în România interbelică, așa că întreaga lor copilărie au aflat ce e acela războiul chinului sufletesc cu privațiunile materiale. A urmat perioada comunistă, cea în care tata a cunoscut-o pe mama, iar pe undeva la mijlocul anilor ‘70 am apărut pe lume ca un gest întârziat al iubirii celor doi. De mic copil mi-a plăcut să merg la piață împreună cu tatăl meu. Locuiam în cartierul Floreasca, iar cel mai apropiat loc pentru cumpărături era, pe vremea aceea, piața Dorobanților. Acolo era taraba bulgăroaicei care ne punea mereu de-o parte cele mai bune roșii, cartofii cei mai fără de “bube”, ardeii capia și vinetele pentru zacusca de toamnă. Carnea o procuram “pe sub mână” de la un restaurant de lângă stadionul Dinamo, acolo unde taică-meu îl știa pe șeful de sală. Se vorbea codat. Tata și cu mine ne așezam la o masă, ca și cum am fi fost clienți. Chelnerul se apropia, și, aducând meniurile, își rostea cu voce tare placa, pentru a nu da naștere la bănuieli, clienților de la alte mese… “Avem doar pui de baltă pane, azi! Dacă vreți altă carne, mergeți la Malnaș, în piața Galați. Am auzit că au băgat mușchi, poate vă fac vreo friptură pentru copil”. Apoi, șoptit, apropiindu-se de masă… “Dom’ Costel e în spate, numără marfă. Îi zic că ați venit”. Comandam totuși, în așteptarea Costelului, un cico pentru mine și un Gambrinus la sticlă pentru tata. Nu scoteam nicio vorbă unul cu altul. Îi respectam tatei momentul de gândire la ce avea să nimerească de data asta în punga pregătită de Costel, hoțoman și binefăcător în aceeași persoană… Va fi oare pulpă sau mușchiuleț, vită sau porc?!
Acum e altceva. Intru în Mega Image, și-mi așez cuminte în coș un pui de vreo două kilograme, niște cartofi de prin Turcia, o brânză de burduf al cărei gust de lapte de oi e greu de simțit, o smântână zisă și “ușoară”, un pachet de unt nemțesc cu adaos de margarină vegetală de Craiova, cârnați cruzi cam 400 de grame, o pungâ de paste în formă de spirală, o sticlă de bulion, vreo două-trei cepe și o legătură vie de mărar. Aflu la cassa cât e totalul cumpărăturilor mele pentru o săptămână: 68 de lei. “Bun”, îmi zic. Și încep să fac calcule cum să îmi cumpătez mai bine cele cumpărate, pentru a-mi ajunge, poate, chiar mai mult de următoarea zi de luni, când ar trebui să mă întorc din nou la magazin.
Ajung acasă cu pungile pline, la fel ca în copilărie, aidoma strămoșilor mei vânători ce se întorceau cu prada pe umăr la familia din peștera speranțelor de a deveni oameni. Doar că eu n-am familie. Tranșez singur cumpărăturile în frigider și mă gândesc cu se să mă apuc mai întâi. Puiul e primul, e cel mai productiv. Și în timp ce fierbe liniștit în oala de ciorbă, adulmec deja gustul mâncărurilor pe care mama le gătea în bucătăria copilăriei mele… Pilaf, supă cremă din cartofi, paste cu pui și cârnati picanți, cartofi copți cu brânză, smântână, mărar și unt.
Azi e luni, lunea următoare cumpărăturilor trecute. Și nu am fost încă la magazin. Mai am de făcut o porție zdravănă de paste, cu restul de brânză ce a rămas în frigider. Mănânc și le mulțumesc pentru masă părinților mei de la care am învățat valoarea hranei spirituale, a mâncărurilor gătite cu suflet pe timpul unor crize materiale.
