Pe timp de criză se poartă tehnicile esențiale de supraviețuire

Săptămâna trecută, luni, am fost la cumpărături. În ultima vreme mi-am reînviat, din nevoia de subzistență, obiceiul de a găti, pe care, recunosc, l-am practicat întotdeauna cu o foarte mare plăcere.
Am avut șansa să trăiesc într-o familie de oameni obișnuiți cu greutățile. Părinții mei s-au născut în România interbelică, așa că întreaga lor copilărie au aflat ce e acela războiul chinului sufletesc cu privațiunile materiale. A urmat perioada comunistă, cea în care tata a cunoscut-o pe mama, iar pe undeva la mijlocul anilor ‘70 am apărut pe lume ca un gest întârziat al iubirii celor doi. De mic copil mi-a plăcut să merg la piață împreună cu tatăl meu. Locuiam în cartierul Floreasca, iar cel mai apropiat loc pentru cumpărături era, pe vremea aceea, piața Dorobanților. Acolo era taraba bulgăroaicei care ne punea mereu de-o parte cele mai bune roșii, cartofii cei mai fără de “bube”, ardeii capia și vinetele pentru zacusca de toamnă. Carnea o procuram “pe sub mână” de la un restaurant de lângă stadionul Dinamo, acolo unde taică-meu îl știa pe șeful de sală. Se vorbea codat. Tata și cu mine ne așezam la o masă, ca și cum am fi fost clienți. Chelnerul se apropia, și, aducând meniurile, își rostea cu voce tare placa, pentru a nu da naștere la bănuieli, clienților de la alte mese… “Avem doar pui de baltă pane, azi! Dacă vreți altă carne, mergeți la Malnaș, în piața Galați. Am auzit că au băgat mușchi, poate vă fac vreo friptură pentru copil”. Apoi, șoptit, apropiindu-se de masă… “Dom’ Costel e în spate, numără marfă. Îi zic că ați venit”. Comandam totuși, în așteptarea Costelului, un cico pentru mine și un Gambrinus la sticlă pentru tata. Nu scoteam nicio vorbă unul cu altul. Îi respectam tatei momentul de gândire la ce avea să nimerească de data asta în punga pregătită de Costel, hoțoman și binefăcător în aceeași persoană… Va fi oare pulpă sau mușchiuleț, vită sau porc?!
Acum e altceva. Intru în Mega Image, și-mi așez cuminte în coș un pui de vreo două kilograme, niște cartofi de prin Turcia, o brânză de burduf al cărei gust de lapte de oi e greu de simțit, o smântână zisă și “ușoară”, un pachet de unt nemțesc cu adaos de margarină vegetală de Craiova, cârnați cruzi cam 400 de grame, o pungâ de paste în formă de spirală, o sticlă de bulion, vreo două-trei cepe și o legătură vie de mărar. Aflu la cassa cât e totalul cumpărăturilor mele pentru o săptămână: 68 de lei. “Bun”, îmi zic. Și încep să fac calcule cum să îmi cumpătez mai bine cele cumpărate, pentru a-mi ajunge, poate, chiar mai mult de următoarea zi de luni, când ar trebui să mă întorc din nou la magazin.
Ajung acasă cu pungile pline, la fel ca în copilărie, aidoma strămoșilor mei vânători ce se întorceau cu prada pe umăr la familia din peștera speranțelor de a deveni oameni. Doar că eu n-am familie. Tranșez singur cumpărăturile în frigider și mă gândesc cu se să mă apuc mai întâi. Puiul e primul, e cel mai productiv. Și în timp ce fierbe liniștit în oala de ciorbă, adulmec deja gustul mâncărurilor pe care mama le gătea în bucătăria copilăriei mele… Pilaf, supă cremă din cartofi, paste cu pui și cârnati picanți, cartofi copți cu brânză, smântână, mărar și unt.
Azi e luni, lunea următoare cumpărăturilor trecute. Și nu am fost încă la magazin. Mai am de făcut o porție zdravănă de paste, cu restul de brânză ce a rămas în frigider. Mănânc și le mulțumesc pentru masă părinților mei de la care am învățat valoarea hranei spirituale, a mâncărurilor gătite cu suflet pe timpul unor crize materiale.

Un pachet de “lucky strikes” și o pâine

Mă trezesc în unele dimineți întrebându-mă dacă merită cu adevărat tot acest sacrificiu căruia mă supun. Oare nu ar fi mai ușor să procedez ca toți ceilalți, să pun mâna pe telefon, să trimit niște e-mail-uri și să caut, până ce voi găsi, un job? Oare nu voi fi atunci mai fericit, mai liniștit de așa zisa siguranță a zilei de mâine? Ce se va întâmpla cu toate visele pe care le-am avut, acelea de a traversa lumea în lung și-n lat, de a înnota în toate mările și oceanele pământului? Oare nu îmi va fi mai bine cu bani, dacât fără? Sunt îndoieli firești ale unui om care, la fel ca toți ceilalți, nu a găsit încă un sistem de a funcționa altfel decât așa cum e lăsat. Atunci o altă întrebare începe să îmi scormonească prin minte… Dar dacă nimeni dintre noi nu încearcă să găsească o altă cale, cum vor putea fi schimbate lucrurile din sensul în care ele curg prin obișnuință și ignoranță?
Unii încearcă să-și dea răspunsul liniștii interioare în biserică. Este undeva, în apropiere, o casă de rugăciuni baptistă. Golgota se numește. Îmi place să îi văd, retras undeva pe trotuar și fumând o țigară, pe acei oameni ieșind în fiecare duminică dimineață de la slujbă. Cei mai mulți sunt trecuți de a doua jumătate a vieții și se vede după înfățișare că pe prima și-au irosit-o în mediocritatea propriei lor neputințe de a schimba ceva. Par mulțumiți pentru o clipă de vorbele pe care cine știe ce preot le-a predicat o dimineață întreagă către sufletele lor avide de a-și găsi hrana spirituală. Judecata minții le spune însă că așa le e dat să fie, cum au învățat de la părinți, de la profesori sau popi și, ajungănd în casele lor supraetajate din lipsa spațiului spre orizont, deschid televizorul privindu-se și regăsindu-se într-o realitate ce pare să fi fost universul lor de când lumea. Câteodată mai aud o bunică ce îi spune nepotului… “Vezi? Acum mă simt mai liniștită, l-ai auzit doar pe preot ce frumos vorbea. Să bagi la cap pentru când vei fi mare. Să deschizi urechea și să înveți ce e bine!”.
Oare ăsta e binele lumii? Să ne prefacem că totul e lăsat să fie, că în sfârșit niște dumnezei merg ținându-se de mână cu oamenii științei pentru a creea împreună noi minuni?! Că trebuie să cumpărăm întotdeauna ceva pentru a ne obține fericirea?! Nu știu încă să-mi dau un răspuns. Dar de când un copil de șase luni a dezlipit tasta cu semnul întrebării de pe tastatura laptop-ului, am învățat să-mi pun întrebările sufletului, singur, în minte. Și încerc să-mi găsesc răspunsurile, experimentând pe propria-mi ființă un sistem al speranței de a fi mai liniștit. Fără a cere vreun ajutor, preoților, psihologilor sau oricărui alt învățător inventat de societate.
Privesc la cei 12 lei, ultimii, rămași pe un raft gol al bibliotecii. Mă gândesc ce aș putea face cu ei, fiind o sumă prea mică pentru a mai putea face ceva. Cobor. Intru în magazin. “Bună dimineața! Un pachet de Lucky Strike roșu și o pâine, vă rog.” Fumez o țigară în fața blocului și îi văd pe acei oameni ale căror crâmpeie de vorbe nu am nevoie să le ascult, căci le ghicesc gândurile. Și îmi zic, liniștit… “De mâine, de luni, mă las de fumat!”

unui câine

dacă banii pot exista fără mine, eu de ce n-aș putea exista fără bani? este o parafrază adresată vorbelor lui diogenes cinicul, câinele, care, atunci când unicul său sclav a ales să îl părăsească, a rostit “dacă manes poate trăi fară diogenes, de ce n-ar putea și diogenes fără manes?”
am fost un om “normal’, ca toți oamenii… am fost angajat, ba chiar am avut niște job-uri destul de bune, am ținut timp de trei ani un business, și, în general am încercat să îmi ridic traiul la un nivel care să mă facă să zic că viața e dulce. am crezut în ceea ce am fost învățat de părinți, școală și societate, anume că în viață ritmul pe care trebuie să îl urmezi este acela de a învăța, a munci, a fi folositor societății care te formează și apoi te răsplătește, și a îți ridica continuu nivelul de trai.
la un moment dat ceva s-a rupt în tot acest sistem care părea să-si urmeze calea de la sine. tot ceea ce înseamnă bani și construcția unei vieți bazate exclusiv pe elementul material au început să mă nemulțumească interior. simțeam că am ce îmi trebuie dar nu mă am pe mine.
am renunțat conștient la avantajele materiale, câștigând, în mod subconștient și neprețuit propria-mi conștiință. definesc banul ca instrument pentru măsurarea puterii propriului gol interior cu propria ființă. singurul “lux” pe care vreau să mi-l permit de acum înainte este acela al gândirii spirituale.
propun sentimente la schimb, nu bani. avem destulă iubire ca să ne schimbăm unii pe alții! se cuvine să ai ceea ce îți trebuie, și nu să obții, nu să cumperi. unii fură. alegănd să fure, înseamnă că cei care o fac nu au aflat ce le trebuie, sau că vor mai mult decât ceea ce le trebuie.
lipsa banilor aduce la suprafața frustrarea dată de frica de a nu avea bani. iar din frustrare, prin zbucium interior, se naște creație. mai departe ajung să nu îmi mai fie frică.

status

fără bani! am început prin a nega, apoi m-am revoltat iar de acum am început să accept. și încerc să îmi fac public acceptul prin acest blog, încercând să înteleg alături de alții, aflați poate în aceeași situație ca și mine, starea de tranziție prin care va trece ființa mea.

de-scriere

o scriere a oamenilor. începe a fi.