Suflete la etaje, asta suntem, menite să ne prindă sau nu așteptarea. Să-ți pară rău că ai zăbovit sau îți trăiești regretul că n-ai avut răbdare?
Îmi scriu un scenariu de viață dar mă blochez în fața evidențelor. Sunt cele mai dificil de citit. Dau un rewind și vreau să reinterpretez. Realizez că important ar fi fost să nu plâng niciodată hotărârea, indiferent care. Abia atunci mă aflu în prezent. Deci încotro să privesc acum?
Bani sau aventură, ele joacă miza în balantă, cu un risc desigur: gândul că eu îmi imaginez, și cred, că poate fi cândva un risc; de fapt, nu e niciunul. În cele două ipostaze nu am nimic de pierdut altceva decât teama de a nu fi încercat-o pe cealaltă. Aici a fost mereu alegerea, mai este una încă. O hotărâre înseamnă un act material; îmi zic, atunci de ce trebuie neapărat? Întrebare: dar, răspunsul? El vine deja de la sine. Cred că e bine să nu-mi pară de nimic rău, căci nimic e totul. Dispare dacă nu mi-l mai închipui.
Sau totul e nimic? Îl las să se întâmple. E, doar, nimic de pierdut.
sâmbătă, 29 octombrie 2011
