Alpinistul

– Muntele pare să deseneze în piatră graficul vieții.
– Și totuși… Statistica, prudentă, calculează riscul de cădere în gol. Tu de ce nu ai găsi o poiană și acolo să prinzi rădăcini?
– Fiindcă urcușul e liber, doamnă. De ce aș alege să mă fixez în coardă de peretele vieții? Prăpastia e doar un miraj al mormântului deci cu nimic mai mult decât o sperietură de moarte.
– Și totuși… Cât de greu îi e unei lacrimi să picure până sub pământ?
Cântă lumina pământul, îl cheamă pe-un om de-și spune Andrei. Devin unul și același cu imaginea acestui bărbat. Ne identificăm în oglindă, împrumutându-i chipul sub raza chioară a becului de 60. E ca și cum am schița împreună dansul dintre o icoană și umbra sa. Adolescența pierdută ne dă amândorura pumni grei la ficat. Din fericire, nu se vede încă asta pe față. Anii turnați pe gura sticlei, cearcănele prezervate în formolul din cluburi, mai au până să-și verse otrava. Moartea îmi bate în pereții plămânilor o dată cu fiecare fum dar plăcerea de a-l sorbi e mai mare decât orice risc. Nu știu pe cine să ascult. E mai bine cu lumină sau pe întuneric, e vocea din mine sau proiecția propriului chip?
Locuiesc la demisol iar zorii s-au lipit cu noaptea în provizoratul noii vieți de București. Aproape că m-am contopit cu lebăda din pelicula lui Aronofsky. Continuând să trăiesc aici, mă sacrific în așteptarea fericirii.
Soarele mi se strecoară sub pământ abia pe la miez de zi. I’m embraced by a snake of light, șoptesc desenând umbra pereților. În anticamera beznei l-am găzduit pe Andrei, într-un moment al sinelui său de la bariera metaforei cu realitatea. Gândurile lui i se scurg din tăcere iar mie, camera obscură îmi developează amintiri. În mansarda din Victoriei, abia dacă practicasem, superficial, exercițiul de iubire spre cer. M-am aruncat în underground pentru a pricepe ceva mult mai fin. Deprind înțelesul viselor, fără să înscriu arcuri pe ceas. Oare aș putea pipăi astralul, cel care dăruiește viață imaginilor din somn? Creierul îmi cere acces liber către o memorie creatoare și infinită de senzații, ducându-mă printr-un labirint de neduplicat. Acum chiar că nu mai deslușesc cui îi vorbesc, mie sau lui Andrei?
Risipesc dimineața înțelegând că la final nu mai contează dacă la demisol fusese noapte sau zi. N-am de ce să mă mai tem că-i voi vedea, lui Andrei, carnea descompusă într-un abis. El fusese șoferul de troleibuz, cel căruia în vis m-am chinuit așa de mult să-i deslușesc ochii de sub giulgiul ființei. El mă conducea ca un nebun prin lume, până ce n-a mai putut lua curba. De la viteză, a pierdut controlul volanului. Îți dai seama… Ce să faci cu un troleibuz atunci când te grăbești să afli atât de multe, iar tu trebuie să oprești la fiecare stație? În intersecția din vis am ieșit ușor pe fereastra spartă. Maldărul de fiare era răsturnat pe șosea. N-aveam nimic și nimic nu mă durea. Atâta doar că pe Andrei cel neatent nu l-am mai revăzut de atunci. Continuu însă jocul de șah cu subconștientul său, ca și când mi l-ar fi lăsat chezășie. Închei cu o remiză la finalul căreia ajung să recunosc o imagine: Cei doi regi stau față în față, împăcați. Încălecă pe același cal și urcă în căutarea celui mai înalt vârf. Iar când le va fi dat să îl găsească se vor fi contopit amâdoi într-un singur suflet. E ușor urcușul, trebuie doar a da curs emoției. Tata m-a învățat cum să fac asta, el a fost alpinistul atunci când Andrei era un copil. Undead!