Să aleg America Latină sau India, ca viitoare destinație a călătoriilor mele? Sevilla, Marinaleda, Spania îmi trezesc apetitul pentru latinitate. Dar, stai, la castel în poartă oare cine bate?
E Marți și plouă. Azi nu se poate lucra. La ora opt, Antonio m-a trezit ca de-obicei pentru a-i da reșoul. Tipul e monitorul de dimineață al sălii de sport. Mă deșteaptă în lipsa unui ceas: Hoy no se trabaja, Andres! Nu se poate turna beton pe ploaie. Ce bine! Pot să mă culc la loc. Visez preț de încă ceva ore. Tare ciudat visul. Îmi apare năluca lui Cristi Rotaru, fostul meu director de la Pro TV. Se întâmpla acum vreo unșpe ani când mi-a cerut să rescriu un comunicat de nu știu câte ori. Îmi spunea să-mi formulez frazele concis, așa încât să fie înțelese de oricine. Eram tentat, ca și acum, să mă pierd în detalii.
Cât o fi ora? Bătăile din ușa pavilionului sportiv, casa mea provizorie, se întețiseră. Ce mult am dormit, e deja trecut de mijlocul zilei. Cine să fie nerăbdătorul de afară? Mai zac un pic sub pătură. Afară e cam frig. Ciocăniturile se răresc. De dincolo de fereastră îl aud pe străin vorbind la telefon. Pe jumătate adormit, îmi pare o limbă africană. Hai să mă trezesc! Of, iar e Marți iar Sindicato e închis. Nici măcar de fumat nu am. Noroc că am păstrat câteva dulciuri de ieri, primite de la tovarășii de muncă. Înfulec ultimul croissant. Ce bun e! Mușc din umplutura cu cremă de lămâie. La mijloc nimeresc peste o tabletă de ciocolată. Bine că azi nu muncesc. Efortul mi-ar face foame. Dacă hibernez măcar nu o voi mai simți acut. La poarta de fier îl găsesc pe omul care ciocănise mai devreme. Ce surpriză! E un argentian. Se numește German.
Comita solidaridad con America Latina! îmi vine în minte, în vreme ce facem cunoștiință. E unul din sloganele care ilustrează un zid din Marinaleda. Tipul vine din Valencia. Cică e deja pe drum de un an, în Spania, în continuă căutare de bani și lucru. Picase din cer în Marinaleda. La primărie i s-a răspuns că e imposibil să capete ceva de muncă în perioada asta. Sezonul măslinelor abia ce trecuse. Aici ai doar două opțiuni: agricultura și construcțiile. Alte joburi le mai poți găsi doar printr-un dintr-un surplus de noroc, în cine știe ce bodegă sau magazinaș. Fermierii de animale își au asigurată existența, de pildă ciobanul care mână turma peste șoseaua comunală, lăsând în urmă un miros proaspăt de stână.
German fusese îndrumat de un funcționar al primăriei către castelul sporturilor. Se fac două săptămâni de când locuiesc aici, în vestiar. Abia după prima am reușit să găsesc ceva de muncă, voluntar. Argentinianul se cam strâmbă auzindu-mă că nu câștig bani. Prestez munca cea mai grea din costrucții, torn beton, iar el se miră că nu am pretenții mai mari. Ar apuca-o spre mai departe, către Malaga. Cică acolo ar fi mai multe posibilități. Îi sugerez să mai șadă dacă vrea să cunoască Marinaleda. Tot ce își dorește sunt însă banii. Pentru a te stabili în locul ăsta ai nevoie de răbdare. Apoi trebuie să demonstrezi că lupți cu pasiune. Abia la urmă poți culege fructele semănate cu inima.
În prima săptămână m-am trezit, la rându-mi, abandonat. Pe primar îl căutasem în fiecare zi. Nu fusese de găsit niciunde. De acasă îmi răspundea iubita sa gravidă, rostind aceeași placă: Juan Manuel e în Sevilla. Se pregătește pentru alegerile locale. Încearcă mai pe seară! Printr-un noroc am dat peste el. Mi-a spus să îl aștept la Sindicato de Obreros del Campo. Avea să le vorbească localnicilor și apoi să mă introducă în crâșma la care, de altfel, mănânc cele trei mese zilnice. Cu munca nu m-a lămurit în niciun fel: Caută-mă tu mâine și vorbim! A dispărut precum fantoma unui revoluționar în negura istoriei. A trebuit să mai aștept alte câteva zile până să îl reîntâlnesc. De data asta m-am dus la primărie, în audiență. Urc în biroul amicului Manolo, unicul locuitor al Marinaledei care vorbește engleza. Hei, Andres, ești norocos omule! Senor Gordillo e aici, toată dimineața. Coboară și așteaptă-l. Găsești tu biroul… Acolo unde vezi mulți oameni. Juan Manuel ține audiențe.
Îl reperez pe primar ieșind nervos din birou. Îl salut dar pare să nu mă recunoască. Nici că mă bagă în seamă. Îmi aștept cuminte rândul. Care e ultimul aici? mă întreabă un urât din grupul de africani aterizați parcă direct de pe plantațiile cu cafea. Mă postez în fața ușii. S-au făcut aproape două ore deja. Tutunul s-a terminat așa că, n-am ce face, îmi ocup timpul filmând din priviri oamenii ce intră și ies. Alături de grupul negrilor gesticulează câțiva gitanos. Pe unul, îl mai văzusem la Sindicato. Ăștia sunt ceva mai civilizați decât țiganii români. Măcar se îmbracă curat și miros bine. Vorbesc omenește, nu urlă. Uf, mi-a sosit într-un final rândul. Credeam că o să leșin de foame. Nu mâncasem nimic toată dimineața.
Que quieres? mă întreabă senor alcalde, de cum fac primii pași în birou. Mă invită să iau loc în fotoliul de piela. Pare că mă ia la mișto: Ce, nu e bună mâncarea de la Sindicato?
Ba da, cum să nu, e foarte bună! Senor Gordillo, am o problemă. Vreau să muncesc! Mă simt prost să trăiesc și să mănânc pe gratis. Trebuie să dau ceva în schimb. Nu am bani. Pot să ofer munca mea în folosul comunității. Trebuie să-mi dați ceva de lucru! Îmi repetasem de câteva ori discursul, înainte de a intra în audiență. Am potrivit puținele vorbe deprinse în spaniolă cu o engleză basic și facil de înțeles chiar și de un începător precum primarul.
A priceput și vede că nu glumesc. Abordasem un ton ferm. Nu l-am mințit cu nimic. Vreau să mă recompensez cumva pentru găzduire. În plus, voi avea ocazia să cunosc mai bine oamenii, colectivitatea, dialectul andaluz, cultura autentic spaniolă.
Ce-ți place să muncești? În parc sau…? mă întreabă el cu o atitudine mai degajată. Devenise calm, amabil, binevoitor. Își aduce, cred, aminte de discuția noastră din prima seară. Abia ajunsesem când i-am spus că, la rându-mi, cred în utopii. Acum, tocmai ce i-am confirmat asta. Călătoresc fără bani, scriu povești pentru blog și vreau să-mi ofer munca, necondiționat de un salariu. Prin câteva cuvinte îi sumarizasem primarului ideea mea de responsabilitate socială, așa cum o văd aplicată într-un viitor al umanității.
Senor Gordillo, mi-e egal ce-mi dați să lucrez. Cu cât mai grea treaba, cu atât mai bine. În folosul comunității să fie, asta e important. În Germania am muncit la o fermă, așa că nu mă feresc de greu!
Mă bate prietenește pe umăr. Trebuie din nou să-l aștept. Mai întâi, vrea să rezolve audiențele de afară. Apoi…?
Apoi ne îndreptăm împreună spre parc. Pe drum, mă grăbesc să-i rezum convingerile. Nu e un pelerinaj religios! Multă lume mă întreabă de ce călătoresc astfel, sărac. E o latură spirituală, bineînțeles, și ea ține de propria mea evoluție. Să supraviețuiesc fară bani a fost o alegere benevolă, o utopie poate. Știu că oamenii, atâta timp cât va exista moneda, nu vor găsi fericirea, libertatea. Se vor umili mereu, sclavi ai sistemului în care bancnota ține loc de suflet. Desigur, nu banul în sine e inamicul ființei. El nu reprezintă mai mult decât un instrument de schimb. Modul în care înavuțirea peste nevoi se ridică, social, la rang de valoare supremă întrerupe firul comuniunii cu universul. Fără o educație sensibil-spirituală nu se va putea depăși niciodată momentul cercului vicios în care banul devine un titlu de proprietate asupra vieții, un viciu al conștiinței, încurajând supraconsumul și egoismul. Wow, iată-mă ținând unicului primar comunist din Spania un discurs asupra ființei. Îi vorbesc într-o engleză-andaluză pe măsură ce ne plimbăm prin grădina publică. Omul se oprește brusc. Mă studiază lung, din creștet și până-n tălpi… De unde spuneai tu că vii? Din Ungaria? Ah, din România, nu-i așa? Aprob. Ascultă, tu vorbești chiar bine spaniolă. De cât timp ești aici? Of, așteptasem cam multă vreme întrebarea asta.
O să-ți placă, ai să vezi! Mă prezintă echipei. Muncitorii lasă baltă roabele, strângându-se ciucur în jurul nostru. Până să ne vadă, mângâiaseră o suprafață de beton ud. De Luni te prezinți la muncă. La opt și jumătate fix! Pleacă grăbit iar eu îl urmez. Muchas gracias, Senor Gordillo! Se oprește ca și cum ar fi uitat ceva. Face doi pași înapoi și mă cuprinde cu mâna pe după umăr. Zâmbește: Todo va a estar bien, mi hijo!
Și cum zici că se cheamă blogul tău? mă întreabă argentinianul căruia îi terminasem de povestit întâlnirea cu primarul. Îi scriu pe spatele unui bilet de autobuz adresa și abia atunci realizează că e în română. Se poate traduce și în castellană?
Claro que si! Sentimentele au o limbă universală. Până la a găsi pe internet un translator fidel, aș vrea să învăț eu spaniola, într-atât de bine încât să o pot și scrie. O călătorie prin America de Sud, asta ar fi alegerea perfectă pentru cunoașterea și practicarea teoriei.
***
sâmbătă, 22 octombrie 2011
