...A fost o dată ca nicio dată o fată, preafrumoasă fiică a unor vraci, vindecători de boli lumești, care locuiau la marginea unei păduri cu mesteceni. Când micuța s-a născut, părinții ei s-au întrebat care e lucrul cel mai de preț pe care să i-l poată dărui pentru viață. Și-au zis amândoi într-un glas că tot ceea ce lor le lipsise este iubirea. Așa că au făcut un legământ, atunci când micuța a fost să apară pe lume: dragostea va fi aceea care să îi umple sufletul. Fata a crescut văzând cu ochii, prinzând de la părinți tainele arhitecturii trupului omenesc iar pe la vârsta de 17 ani, a plecat de acasă. Un singur lucru nu putuse să înțeleagă din toate acele învățături despre oase, ligamente, mușchi și creier, anume unde sălășluiește sufletul în toată această construcție mirifică intitulată OM. Așa că a început să umble prin lume, în căutarea lui, iar în călătoriile ei a început să vadă și să cunoască tot felul de oameni și animale, care mai de care. Ori de câte ori întâlnea pe cineva, îl îmbrățișa și îi spunea câte o vorba bună. Își mai alunga astfel din teama de a nu cunoaște răspunsul la întrebarea vieții sale. Aflată o dată, de una singură, într-o călătorie prin pădurea cu mesteceni a copilăriei sale, și-a dat seama că văzuse destule, că simțise multe bucurii, dar și multe dureri, că alinase multe răni și că îi ajutase pe foarte mulți semeni aflați în pană de idei și de senzații tari. Le dăruise, adevărat, multă îngrijire, dar pe toate acestea nu le putea însă numi iubire. Un singur lucru nu știa încă deși făcuse cam tot pentru a-i găsi răspunsul cel curat. Îi spusese la un moment dat cineva, un biet clown al unui circ ambulant, că sufletul s-ar afla în cap. Nu l-a crezut, așa că a vrut ea singură să se convingă. S-a hotărât să-și vadă din nou părinții, în speranța că îi va găsi dezlegare întrebării vieții ei. “Unde îmi stă sufletul și, oare, cum îl pot hrăni?” își zise ea cu ochii în lacrimi, atunci când și-a văzut din nou mama și tatăl. Iar aceștia, i-au mai făcut fiecare câte un ultim dar. Mama ei i-a dat o cheie din aur, pe care s-o poarte cu sine atunci când îi va fi greu, iar tatăl ei i-a dăruit câteva cărți, în care se afla cuprinsă toată înțelepciunea scrisă a vieții. Din acel moment culoarea ochilor prințesei s-a schimbat din căprui în verdele cel mai pur și cald și, venind din privire, întreaga ei înfățișare părea să se fi primenit. Începu să caute calea sufletului ei, tocmai ea, aceea care ajutase atât de mulți oameni să-și regăsească seninul. Așa că s-a întors în pădurea cu mesteceni unde, tot umblând prin zăpada adâncă de un cot, găsi un cufăr vechi ce părea de când lumea. Având la gât cheia dăruită de mama sa, a reușit să deschidă cu ea lacătul ruginit al lăzii. Și dintr-o dată văzu cum înăuntrul său erau închise două animale teribile: un elefant și o vulpe. Se sperie și vru sa închidă imediat capacul cufărului, numai că la prima încercare lacătul s-a spart în fărâme. Se așeză apoi pe ladă, pentru ca cele doua sălbăticiuni să nu poată sări afară. Elefantul, cu forța lui, a reușit îndată să împingă cu trompa lemnul vechi al cufărului și ieși la lumină. A sărit și vulpea, iar împreună s-au pus în fața fetei și au privit-o îndelung. Deși trăsese o sperietură soră cu moartea, ea reuși să-și țină cumpătul și începu să le vorbească, mieros, fiarelor: “Vă văd două animale puternice și nobile. Dacă vă e foame puteți să mă mâncați!”. La care vulpea răspunse, dregându-și vocea hodorogită de vreme: “Stăm în cufărul ăsta de foarte mult timp. Mai vine un vânător din când în când și, uite, prin spărtura asta, ne mai aruncă câte ceva hrană și apă. Dar până la tine, nimeni nu a avut cheia potrivită să deschidă lacătul”. Văzând-o pe fată din ce în ce mai mirată, elefantul îi zise: “Nu-ți fie frică, știm cine ești. O dată, demult, vânătorul ne-a spus că va veni aici în pădure o prințesă cu ochii verzi și că ea, numai ea, este aceea care ține cheia de la încuietoarea asta blestemată. Dacă erai altcineva, pe loc ai fi fost mâncată, doar dacă te apropiai de noi”. “Bine și cine sunteți voi?” întrebă fata. “Povestea noastră e cam așa”, zise elefantul... “Mergeam o dată prin pădure, primăvara, în căutare de-ale gurii, când, dintr-o dată am zărit-o pe vulpea asta cum se chinuia să intre în cufăr. M-am apropiat de ea, să văd ce caută înăuntru. Și ea mi-a zis că a văzut cum un vânator a aruncat acolo un iepure și că ar vrea tare mult sa îl mănânce. La cele auzite, am dat cu trompa la o parte capacul cufărului și, pe neclipite, vulpea a și fost înăuntru apucându-se de ospăț. După ce s-a înfruptat pe săturate, mi-a zis că de dinăuntru se tot aude o muzică îmbătătoare, și că ea dă târcoale locului de ceva timp pentru această simfonie nemaiauzită. Mi-am apropiat și eu urechea și am auzit, într-adevăr, o melodie fermecătoare”. “Bine”, zise prințesa, “dar cum ați ajuns sa fiți ferecați înăuntru?”. La care vulpea răspunse: “E foarte simplu, a intrat și elefantul lângă mine și am început amândoi să ascultăm muzica. Nici nu ne-am dat seama cum a trecut timpul. Apoi, într-o zi de joi, cum stăteam noi așa, a trecut vânătorul pădurii și, fără să ne dăm seama, a tras capacul în jos și a închis lacătul cu o cheie pe care apoi a aruncat-o pe fundul celui mai adânc lac din pădure. Am încercat, bineințeles, să ne eliberăm, dar pe vremea aia cufărul era nou și avea lemnul proaspăt, așa că pereții n-au cedat. Apoi, într-o altă zi de joi, același vânător a trecut cu ceva hrană. Și de atunci, o dată pe săptămână, îl așteptăm să vină”. “Tot șiretlicul e muzica asta care se aude din cufăr” spuse elefantul, “pentru că atunci când o auzi, te vrăjește și ai impresia că n-ai mai simțit vreodată ceva mai frumos. L-am întrebat o dată pe vânător ce se va întâmpla. Ne-a zis că nu are nimic cu noi, dar că ne-a închis în acest cufăr pentru ca o prințesă cu ochii verzi să-și poată salva sufletul, cu ajutorul nostru. Drept urmare, iată-ne aici în fața ta”. “Bine, dar dacă intru și eu să ascult muzica, voi fi închisă, asemenea vouă?” întrebă fata. La care amândoi, într-un cor, îi ziseră că o vor apăra de orice rău și că vor veghea asupra ei, pentru ca niciun vânător să nu se apropie sau să o țină prizonieră. Fata se strecură în cufăr și stătu acolo trei nopți ascultând acea muzică minunată. În acest timp elefantul și vulpea se ținură de cuvânt stând pe rând de veghe și aduncându-i apă proaspătă luată din cel mai adânc lac din padure. Aceasta era de fapt o apă fermecată ce îi putea ține, celui care o bea, de foame și de sete, cu condiția să nu înghită mai mult de șapte picături pe zi. În joia în care era știut că trebuie să vină vânătorul cu merinde, fata se ridică din cufăr spunându-le animalelor: “Acum înțeleg cum ați putut îndura, atâția amar de ani, lipsa de libertate. Muzica pe care m-ați lăsat să o ascult v-a hrănit! E timpul însă să plec și să-mi continui călătoria.”. La care elefantul și vulpea rostiră împreună “Vom merge cu tine, te vom însoți și te vom apăra! Îți vom călăuzi pașii în cele mai îndepărtate colțuri ale pădurii. Lasă-ne să fim aproape de tine și să te ajutăm să găsești ce cauți”. La cele auzite, ea fu de acord, așa că elefantul așeză bine cufărul pe spinare iar pe prințesă și pe vulpe le așeză pe creștetul capului, așa, cât să se poată ține fiecare de câte o ureche de-a lui și să nu cadă. Plecară tustrei prin pădure. Viața lor se desfășura foarte simplu. Vulpea avea sarcina vânatului iar elefantul se ocupa de împrospătarea proviziilor de apă. Într-o buna zi, după mult timp de cutreierat, s-a întâmplat să rămână fără vreo picătură de băut. Orice ar fi făcut, oricât ar fi căutat, nu găsiră niciun fir de apă iar drumul înapoi spre cel mai adânc lac din pădure nu îl mai știau, fiind ajunși foarte departe de acel loc. Au răbdat ei cât au răbdat până ce elefantul zise: “Știu cum să facem să supraviețuim! Tu, vulpeo, începi să sapi o groapă mare chiar aici la umbra copacului ăsta, iar eu voi acoperi pereții gropii cu frunze.” Zis și făcut. Când totul a fost pregătit, elefantul se puse pe marginea gropii și începu să plângă cu niște lacrimi mari ce curgeau șiroaie în groapă, de parcă erau cele mai zdravene cascade din lume. Când a umplut groapa, le spuse: “Beți! E cea mai pură apă din pădure, și are același gust cu cel al apei pe care o beam înainte, adusă din cel mai adânc lac. Într-adevăr, când prințesa se uită spre locul unde mai devreme era doar o groapă goală, văzu sclipind spre cer o lumină limpede, cum nu mai văzuse niciodată. Iar vulpea, când văzu apa, se și repezi să bea. Dar elefantul a oprit-o, spunându-i că pe cât de curată este, pe atât de periculoasă, dacă bei mai mult decât ți-e setea. “Din apa asta să nu beți mai mult de cât să vă astâmpărați nevoia zilnică, pentru că altfel va fi tare rău de voi” zise el. Bău prințesa o înghițitură și, într-adevăr, parcă era lapte. Bău și elefantul după care se așeză la umbra unui copac înalt cât un munte și se culcă obosit. În tot acest timp vulpea dădea, însetată, târcoale și nu se putea hotărî. Îi era foarte sete dar vorbele elefantului nu îi dădeau pace. Până la urmă, încercată de nevoie, luă o înghițitură zdravănă din apa aceea, iar câteva picături săriră pe blana frumosului animal. I s-a părut cea mai bună apă pe care o băuse vreodată și parcă ar mai fi vrut să guste. Atunci vulpea își spuse pentru sine: “Elefantul mi-a zis să nu beau mai mult decât mi-e setea dar nu mi-a spus și ce se întâmplă dacă mă îmbăiez în apa asta. Așa voi putea să mai simt măcar un strop din gustul ei.”. Își înmuie mai întâi labele din față în dulcea licoare și apoi tot corpul. De acolo, din groapa săpata de ea, vulpea se linse pe bot și își spuse din nou “Îl văd pe elefant cum doarme și pe prințesă cum își piaptană părul. Ce va fi dacă mai iau încă o înghițitură, cât de mică, care să-mi potolească pofta?!”. Și mai gustă, cu vârful limbii. Îndată, toată apa aceea dulce se transformă într-o mlaștină iar fata, din sperietură, își smulse un fir de păr din cap, în timp ce se pieptăna, și căzu îndată într-un leșin adânc. Vulpea sări ca arsă pe mal, își scutură blana și se ascunse înapoi în cufăr. Încercă să mai audă muzica dar descoperi că surzise iar atunci, speriată foc, începu să o ia la goană, prin pădure, oriunde văzu cu ochii. Când se trezi din somn, fata nu a mai găsit lânga ea nici urmă de apă, și nici pe cei doi însoțitori. Apăruse însă ca din senin o poiană presărată cu flori de toate culorile. Văzu și un schelet de elefant, rămas sprijinit lângă un copac, singurul de statura unui munte din acel luminiș născut ca din senin din întunecime. Luă oasele elefantului, le îngropă, iar peste acel loc s-a apucat printesa să își facă o casă, trăind, spun cei care au mai auzit povestea, și astăzi. Iar muzica din cufărul fermecat nu a mai încetat vreodată să răsune în întreaga pădure, pentru toți călătorii veniți acolo în căutarea sufletului.
Și-am încălecat pe-un vis, povestea am descuiat-o și i-am lăsat libere aripile să zboare...
miercuri, 28 aprilie 2010
