O peliculă de alb și negru care, împreună, își fac fotosinteza în nuanțele celor șapte culori. Un film scris în imagini de Akira Kurosawa. “Dersu Uzala”. Este chiar numele personajului ce-și joacă rolul naturii sale încă de la începuturile evoluției umane, în codrii și luminișurile cunoașterii de sine. Deschide o poveste despre vibrațiile sufletului și puterea unei prietenii, o solidaritate atemporală simțită dincolo de epoci trăite material. Imaginea îi aparține, într-o egală măsură a sensibilității umane dăruite de film, și celuilalt interpret, exploratorului de viață, "Căpitanul" trimis de societate să topografieze tărâmurile necunoscute din harta naturii. Acesta, colonizatorul, își întâlnește sufletul camarad în puritatea ochilor lui Dersu, un nativ vânător al pădurilor de la marginea Rusiei. Este sensul sub care îmi găsesc cuvintele să-ți scriu propriul țesut de imagini al unei prietenii uitate și apoi regăsite.
Dacă ar fi să fac o analogie a bucății noastre de viață cu povestea închipuită de Kurosawa, dintre noi doi, eu aș putea fi acel neîmblânzit din pădurea uitată la marginea civilizației citadine, vânătorul de hrană sufletească din luminișul de senin al vieții. Iar tu ai fi cu siguranță inginerul topograf, exploratorul ținuturilor de sentimente virgine, chemat de harul divin să cartografieze esența ființei plăsmuite cu psihic și afect. Rolurile ni le putem inversa oricând, așa cum, de altfel, am și făcut-o prin timpuri...
Ne-am întâlnit într-un senin din crângul copilăriei noastre. Ne-am ridicat unul pe altul din singurătatea mijlocului unui drum, din naivitatea sufletului nostru care abia învăța atunci a iubi, mai întâi pe sine, pentru a putea apoi să-și poată dărui rodul. Ne-am fost unul altuia ghizi în fața ezitărilor de la răscrucile de viață.
Într-o vreme însă nu te mai recunoșteam, și nici eu pe mine. Cine devenisem? Vorbeam numai despre afaceri și bani care-și cereau socoteala. Din puștanii care în adolescență fumau pe la colțuri de școală și beau vodcă ieftină, ascunzându-se de profesori, ne-am transformat în asociați în facerea de bani. “Ah, tu ești cel pe care îl știu din copilărie, iar eu îl simțeam prieten și el pe mine la fel! Băiatul acela drăguț, cu gropițe în obraji, pistruiat, care spunea de fiecare dată câte un banc, și ne înveselea pe toți cu câte o vorbă schițată în zâmbet. Da, se pare că tot tu ești. Tu ești, cel care m-ai zis mereu că nu banii sunt ceea ce te interesează. Tu ești cel care mi-a împrumutat sume cu dobândă, de parcă ai fi fost vreo bancă, în timp ce îmi dădeai lecții despre cum e să fii om”, așa mi-am zis într-o vreme…
Gata cu banii! Acum plâng și învăț să râd. Poate că amintirile despre înșelăciunile unor foste iubite, dintre care niciuna nu știu cât m-a iubit, m-au îndemnat să încerc să te urăsc. Așa doar, am crezut că-mi pot recompensa setea puterii de a deveni icoană publică. Acum, abia, descopăr că ura este un sentiment al comodității simțirii mediocre a unui spirit. N-am putut urî. Mai ales pe tine. Prietene, te-am crezut un monstru, dar, culmea, eu am fost acela!
Ți-am dat în dar, cândva, o prietenie. Și tu mi-ai oferit aceeași monedă fără de preț. Am fost la tine acasă iar tu l-ai cunoscut pe taică-meu și păcăleala lui zdravănă trasă tuturor de un banal 1 Aprilie. Ne-am jucat în copilărie cu aceleași săbii, prefăcându-mi mai târziu joaca inocentă în luptă. Încercam să văd care e mai bărbat dintre noi. Îmi măsuram puterile. Am făcut schimburi de mașini, în miniatura ființei noastre. Te-am crezut. Erai cel mai bun prieten și ți-am declarat-o. Ne-am tot certat, mai ales în “Joile cu dans și băutură”, dar mi-am zis că, o dată ce-mi trăiesc copilăria, mă vei fi iertat iar luptele mele cu orgoliul vor fi fost încheiate. Am acceptat să-mi critici orice greșeală pe care aveam să o fac tocmai pentru că simțeam că o faci părintește. Deși nu mi-ai fost tată, tu ai fost cel matur dintre noi doi. M-am mulțumit atunci să te aprob, în speranța că voi putea, la un moment dat, să ridic privirea din pământ, pentru a vedea mai sus, deasupra orizonturilor umane și meschine. Asocierea noastră în afacerea cu bani s-a sfârșit în bunătatea unei prietenii așezate între noi încă de dinaintea apariției bancnotei ca instrument al meu de schimbare a sufletului pe imagine. Cu toate astea visam falimentul ființei mele materiale pentru a-mi urma în zbor, liber, spiritul.
Nu-ți scriu pentru că mă judec, ci pentru că mă doare. Aș fi vrut, încă de pe atunci, să prindem cu aripile alăturate, împreună, aceiași curenți de aer cald pe care să ne ridicăm și să începem a fi ceea de de mici visam să devenim. Niște zburători peste un imens gol al înțelegerii ființei, care învață să zboare mai sus, cât mai sus, deasupra abisului.
Prietenia adevărată e un exercițiu de suflet care nu se uită niciodată. Seamănă cu mersul pe bicicletă.
În camera mea de mansardă stă curat, în vârful dulapului, semnul A B S O L U T dăruind puterea sa albastră. Luminează. Sunt în sfârșit Eu, iar tu m-ai ajutat să mă completez. Am suflet! Ne-am regăsit acum, nealterată de ploaie, prietenia. Dar știi cine sunt, cine suntem? Avem un dat, desigur, dar te rog răspunde-mi. Am foarte puțini prieteni, iar cei care-mi sunt nu sunt. Tu cine ești? Răspund tot eu: Ești prietenul meu, camarad de-o viață! Te cheamă Edi și ai un prieten: Andrei.
vineri, 9 aprilie 2010
