O poveste descuiată dintr-un cufăr

...A fost o dată ca nicio dată o fată, preafrumoasă fiică a unor vraci, vindecători de boli lumești, care locuiau la marginea unei păduri cu mesteceni. Când micuța s-a născut, părinții ei s-au întrebat care e lucrul cel mai de preț pe care să i-l poată dărui pentru viață. Și-au zis amândoi într-un glas că tot ceea ce lor le lipsise este iubirea. Așa că au făcut un legământ, atunci când micuța a fost să apară pe lume: dragostea va fi aceea care să îi umple sufletul. Fata a crescut văzând cu ochii, prinzând de la părinți tainele arhitecturii trupului omenesc iar pe la vârsta de 17 ani, a plecat de acasă. Un singur lucru nu putuse să înțeleagă din toate acele învățături despre oase, ligamente, mușchi și creier, anume unde sălășluiește sufletul în toată această construcție mirifică intitulată OM. Așa că a început să umble prin lume, în căutarea lui, iar în călătoriile ei a început să vadă și să cunoască tot felul de oameni și animale, care mai de care. Ori de câte ori întâlnea pe cineva, îl îmbrățișa și îi spunea câte o vorba bună. Își mai alunga astfel din teama de a nu cunoaște răspunsul la întrebarea vieții sale. Aflată o dată, de una singură, într-o călătorie prin pădurea cu mesteceni a copilăriei sale, și-a dat seama că văzuse destule, că simțise multe bucurii, dar și multe dureri, că alinase multe răni și că îi ajutase pe foarte mulți semeni aflați în pană de idei și de senzații tari. Le dăruise, adevărat, multă îngrijire, dar pe toate acestea nu le putea însă numi iubire. Un singur lucru nu știa încă deși făcuse cam tot pentru a-i găsi răspunsul cel curat. Îi spusese la un moment dat cineva, un biet clown al unui circ ambulant, că sufletul s-ar afla în cap. Nu l-a crezut, așa că a vrut ea singură să se convingă. S-a hotărât să-și vadă din nou părinții, în speranța că îi va găsi dezlegare întrebării vieții ei. “Unde îmi stă sufletul și, oare, cum îl pot hrăni?” își zise ea cu ochii în lacrimi, atunci când și-a văzut din nou mama și tatăl. Iar aceștia, i-au mai făcut fiecare câte un ultim dar. Mama ei i-a dat o cheie din aur, pe care s-o poarte cu sine atunci când îi va fi greu, iar tatăl ei i-a dăruit câteva cărți, în care se afla cuprinsă toată înțelepciunea scrisă a vieții. Din acel moment culoarea ochilor prințesei s-a schimbat din căprui în verdele cel mai pur și cald și, venind din privire, întreaga ei înfățișare părea să se fi primenit. Începu să caute calea sufletului ei, tocmai ea, aceea care ajutase atât de mulți oameni să-și regăsească seninul. Așa că s-a întors în pădurea cu mesteceni unde, tot umblând prin zăpada adâncă de un cot, găsi un cufăr vechi ce părea de când lumea. Având la gât cheia dăruită de mama sa, a reușit să deschidă cu ea lacătul ruginit al lăzii. Și dintr-o dată văzu cum înăuntrul său erau închise două animale teribile: un elefant și o vulpe. Se sperie și vru sa închidă imediat capacul cufărului, numai că la prima încercare lacătul s-a spart în fărâme. Se așeză apoi pe ladă, pentru ca cele doua sălbăticiuni să nu poată sări afară. Elefantul, cu forța lui, a reușit îndată să împingă cu trompa lemnul vechi al cufărului și ieși la lumină. A sărit și vulpea, iar împreună s-au pus în fața fetei și au privit-o îndelung. Deși trăsese o sperietură soră cu moartea, ea reuși să-și țină cumpătul și începu să le vorbească, mieros, fiarelor: “Vă văd două animale puternice și nobile. Dacă vă e foame puteți să mă mâncați!”. La care vulpea răspunse, dregându-și vocea hodorogită de vreme: “Stăm în cufărul ăsta de foarte mult timp. Mai vine un vânător din când în când și, uite, prin spărtura asta, ne mai aruncă câte ceva hrană și apă. Dar până la tine, nimeni nu a avut cheia potrivită să deschidă lacătul”. Văzând-o pe fată din ce în ce mai mirată, elefantul îi zise: “Nu-ți fie frică, știm cine ești. O dată, demult, vânătorul ne-a spus că va veni aici în pădure o prințesă cu ochii verzi și că ea, numai ea, este aceea care ține cheia de la încuietoarea asta blestemată. Dacă erai altcineva, pe loc ai fi fost mâncată, doar dacă te apropiai de noi”. “Bine și cine sunteți voi?” întrebă fata. “Povestea noastră e cam așa”, zise elefantul... “Mergeam o dată prin pădure, primăvara, în căutare de-ale gurii, când, dintr-o dată am zărit-o pe vulpea asta cum se chinuia să intre în cufăr. M-am apropiat de ea, să văd ce caută înăuntru. Și ea mi-a zis că a văzut cum un vânator a aruncat acolo un iepure și că ar vrea tare mult sa îl mănânce. La cele auzite, am dat cu trompa la o parte capacul cufărului și, pe neclipite, vulpea a și fost înăuntru apucându-se de ospăț. După ce s-a înfruptat pe săturate, mi-a zis că de dinăuntru se tot aude o muzică îmbătătoare, și că ea dă târcoale locului de ceva timp pentru această simfonie nemaiauzită. Mi-am apropiat și eu urechea și am auzit, într-adevăr, o melodie fermecătoare”. “Bine”, zise prințesa, “dar cum ați ajuns sa fiți ferecați înăuntru?”. La care vulpea răspunse: “E foarte simplu, a intrat și elefantul lângă mine și am început amândoi să ascultăm muzica. Nici nu ne-am dat seama cum a trecut timpul. Apoi, într-o zi de joi, cum stăteam noi așa, a trecut vânătorul pădurii și, fără să ne dăm seama, a tras capacul în jos și a închis lacătul cu o cheie pe care apoi a aruncat-o pe fundul celui mai adânc lac din pădure. Am încercat, bineințeles, să ne eliberăm, dar pe vremea aia cufărul era nou și avea lemnul proaspăt, așa că pereții n-au cedat. Apoi, într-o altă zi de joi, același vânător a trecut cu ceva hrană. Și de atunci, o dată pe săptămână, îl așteptăm să vină”. “Tot șiretlicul e muzica asta care se aude din cufăr” spuse elefantul, “pentru că atunci când o auzi, te vrăjește și ai impresia că n-ai mai simțit vreodată ceva mai frumos. L-am întrebat o dată pe vânător ce se va întâmpla. Ne-a zis că nu are nimic cu noi, dar că ne-a închis în acest cufăr pentru ca o prințesă cu ochii verzi să-și poată salva sufletul, cu ajutorul nostru. Drept urmare, iată-ne aici în fața ta”. “Bine, dar dacă intru și eu să ascult muzica, voi fi închisă, asemenea vouă?” întrebă fata. La care amândoi, într-un cor, îi ziseră că o vor apăra de orice rău și că vor veghea asupra ei, pentru ca niciun vânător să nu se apropie sau să o țină prizonieră. Fata se strecură în cufăr și stătu acolo trei nopți ascultând acea muzică minunată. În acest timp elefantul și vulpea se ținură de cuvânt stând pe rând de veghe și aduncându-i apă proaspătă luată din cel mai adânc lac din padure. Aceasta era de fapt o apă fermecată ce îi putea ține, celui care o bea, de foame și de sete, cu condiția să nu înghită mai mult de șapte picături pe zi. În joia în care era știut că trebuie să vină vânătorul cu merinde, fata se ridică din cufăr spunându-le animalelor: “Acum înțeleg cum ați putut îndura, atâția amar de ani, lipsa de libertate. Muzica pe care m-ați lăsat să o ascult v-a hrănit! E timpul însă să plec și să-mi continui călătoria.”. La care elefantul și vulpea rostiră împreună “Vom merge cu tine, te vom însoți și te vom apăra! Îți vom călăuzi pașii în cele mai îndepărtate colțuri ale pădurii. Lasă-ne să fim aproape de tine și să te ajutăm să găsești ce cauți”. La cele auzite, ea fu de acord, așa că elefantul așeză bine cufărul pe spinare iar pe prințesă și pe vulpe le așeză pe creștetul capului, așa, cât să se poată ține fiecare de câte o ureche de-a lui și să nu cadă. Plecară tustrei prin pădure. Viața lor se desfășura foarte simplu. Vulpea avea sarcina vânatului iar elefantul se ocupa de împrospătarea proviziilor de apă. Într-o buna zi, după mult timp de cutreierat, s-a întâmplat să rămână fără vreo picătură de băut. Orice ar fi făcut, oricât ar fi căutat, nu găsiră niciun fir de apă iar drumul înapoi spre cel mai adânc lac din pădure nu îl mai știau, fiind ajunși foarte departe de acel loc. Au răbdat ei cât au răbdat până ce elefantul zise: “Știu cum să facem să supraviețuim! Tu, vulpeo, începi să sapi o groapă mare chiar aici la umbra copacului ăsta, iar eu voi acoperi pereții gropii cu frunze.” Zis și făcut. Când totul a fost pregătit, elefantul se puse pe marginea gropii și începu să plângă cu niște lacrimi mari ce curgeau șiroaie în groapă, de parcă erau cele mai zdravene cascade din lume. Când a umplut groapa, le spuse: “Beți! E cea mai pură apă din pădure, și are același gust cu cel al apei pe care o beam înainte, adusă din cel mai adânc lac. Într-adevăr, când prințesa se uită spre locul unde mai devreme era doar o groapă goală, văzu sclipind spre cer o lumină limpede, cum nu mai văzuse niciodată. Iar vulpea, când văzu apa, se și repezi să bea. Dar elefantul a oprit-o, spunându-i că pe cât de curată este, pe atât de periculoasă, dacă bei mai mult decât ți-e setea. “Din apa asta să nu beți mai mult de cât să vă astâmpărați nevoia zilnică, pentru că altfel va fi tare rău de voi” zise el. Bău prințesa o înghițitură și, într-adevăr, parcă era lapte. Bău și elefantul după care se așeză la umbra unui copac înalt cât un munte și se culcă obosit. În tot acest timp vulpea dădea, însetată, târcoale și nu se putea hotărî. Îi era foarte sete dar vorbele elefantului nu îi dădeau pace. Până la urmă, încercată de nevoie, luă o înghițitură zdravănă din apa aceea, iar câteva picături săriră pe blana frumosului animal. I s-a părut cea mai bună apă pe care o băuse vreodată și parcă ar mai fi vrut să guste. Atunci vulpea își spuse pentru sine: “Elefantul mi-a zis să nu beau mai mult decât mi-e setea dar nu mi-a spus și ce se întâmplă dacă mă îmbăiez în apa asta. Așa voi putea să mai simt măcar un strop din gustul ei.”. Își înmuie mai întâi labele din față în dulcea licoare și apoi tot corpul. De acolo, din groapa săpata de ea, vulpea se linse pe bot și își spuse din nou “Îl văd pe elefant cum doarme și pe prințesă cum își piaptană părul. Ce va fi dacă mai iau încă o înghițitură, cât de mică, care să-mi potolească pofta?!”. Și mai gustă, cu vârful limbii. Îndată, toată apa aceea dulce se transformă într-o mlaștină iar fata, din sperietură, își smulse un fir de păr din cap, în timp ce se pieptăna, și căzu îndată într-un leșin adânc. Vulpea sări ca arsă pe mal, își scutură blana și se ascunse înapoi în cufăr. Încercă să mai audă muzica dar descoperi că surzise iar atunci, speriată foc, începu să o ia la goană, prin pădure, oriunde văzu cu ochii. Când se trezi din somn, fata nu a mai găsit lânga ea nici urmă de apă, și nici pe cei doi însoțitori. Apăruse însă ca din senin o poiană presărată cu flori de toate culorile. Văzu și un schelet de elefant, rămas sprijinit lângă un copac, singurul de statura unui munte din acel luminiș născut ca din senin din întunecime. Luă oasele elefantului, le îngropă, iar peste acel loc s-a apucat printesa să își facă o casă, trăind, spun cei care au mai auzit povestea, și astăzi. Iar muzica din cufărul fermecat nu a mai încetat vreodată să răsune în întreaga pădure, pentru toți călătorii veniți acolo în căutarea sufletului.
Și-am încălecat pe-un vis, povestea am descuiat-o și i-am lăsat libere aripile să zboare...

Lada cu jucării

Am cărat mult timp după mine o ladă, prin nenumăratele mele schimbări de viață și locuință. Este tipul acela de cufăr din lemn, căptușit la exterior cu o pânză impermeabilă, întărit cu vergele de metal prinse în nituri și cu capac bombat care, pe vremuri, se atașa în coada diligențelor, la drumurile lungi. A apărut în viața mea de niciunde, în podul copilăriei, depozitând pe rând lucruri și amintiri de care nimeni nu mai avea nevoie. La început au fost jucăriile, cele care i-au umplut golul. A înghițit pe rând, după terminarea câte unei etape de școală, abecedare, caiete de matematică sau dictando, manualele de geografie și istorie, gramaticile limbii, cărți de literatură română și carnetele de note. Mai târziu, la puțin timp după plecarea din casa părinților, cufărul a fost bucuros să primească în vintrele sale ofranda scurtei mele experiențe ca șofer: trupul dezasamblat al unui BMW, atâtea bucăți câte au mai putut fi salvate după accidentul în care singura “victimă” a fost fierul iar unica “tragedie” evoluția mea de ilustru pieton.
Au urmat romane scrise din dragoste, reviste Paris Match și National Geografic, lămpi ce-mi luminaseră serile adolescenței și atâtea obiecte uitate câte pot încăpea în memoria vieții unui puștan.
Povestea lăzii de diligență se încheie undeva la finele anului trecut când, găsindu-mi falimentul material, a trebuit să părăsesc etajul zece al confortului de sine pentru a-mi urma calea sufletului. Am umplut-o atunci cu obiectele adunate în cei trei ani în care am tot încercat să țin un bar în chip de afacere cu bani și i-am spus adio, alături de tot ceea ce fusese până atunci viața mea. Am lăsat-o să se odihnească pe acel balcon, mângăiată de Soare și alintată de stele, pentru ca, poate, altcineva să o îndrăgească și să o bucure cu amintiri de viață.
Deschid acum o poveste pe care o credeam îngropată în acel cufăr pentru a-i elibera, din adâncurile unor ani zbuciumați de clar-obscurul căutării de sine, aripile către lumină, într-un infinit de particule supra-sensibile. A fost un timp simțit în ritmul unei iubiri ce a putut fi unică. Despre tine, draga mea iubită de atunci, este această poveste...

Regăsire

- Mă bucur mult să te revăd. Cu te mai ocupi?
- Visez...

Televizorul din sufrageria familiei, pronumele personal și verbul "a fi"

E normal să-“i” preocupe colectivitatea, și nu individualitatea omului. Pentru că “ei” pot conduce numai o masă de indivizi care sunt organizați și înregimentați social, dar nu vor putea domina vreodată un Eu, o conștiință. Uneori, o dată cu lenta și anevoioasa evoluție în comun a indivizilor, “ei” încearcă să facă ceea ce numesc “modernizare socială”, adică să adapteze societatea la media de gândire comună membrilor săi. În cadrul unei comunități, atingerea sinelui este posibilă doar înțelegându-ți individualitatea.
Reporterul îl întreabă folosind pronumele “dumneavoastră”, ca subiect eliptic al politeții sale, pe un vârstnic… “Bună ziua, aveți vise?”. Omul, cu teama de a se exprima pe sine, îi răspunde la persoana întâi plural, în numele “eu”-lui comun grupului din care face parte… “Mai avem, mai avem. Dar ce să facem cu ele, că nu țin de foame?!”. Același reporter, tânăr, dar cu un spirit activ, îi mai adresează o întrebare pertinentă bătrânului, în speranța că acesta îi va răspunde de acum la singular… “Dar… Dumneavoastră sunteți căsătorit?”. “Suntem, bineînțeles că suntem, cum altfel să fim?! Așa se cuvine!” este răspunsul pe care jurnalistul îl primește de la bărbatul care se presupune că ar trebui, la vârsta senectuții, să fi deținut deja înțelepciunea Eu-lui său. Mai mult, vârsticul continuă, dându-i reporterului un sfat… “Ești tânăr, măi băiatule. De-acum trebuie să te căsătorești și tu, să îți întemeiezi o familie, un rost pe lume, așa cum am făcut și noi. Și, mai ales, să nu-i faci vreodată de râs pe părinții tăi!”.
Dincolo de a fi un clișeu social, acela de familie ca celulă de bază a societății, pe care, cu intelectualism, generația actuală începe să îl nege, dar pe care îl respectăm încă instinctual, este un adevăr. Omul nu poate încă să aibe sentimente de iubire față de aproapele său, oricare ar fi el, decât la nivelul organizațional al unor structuri mai mici sau mai mari. Una dintre ele este familia, fostul trib. Aceasta pentru că nu își poate încă regăsi Eu-l decât în niște grupări în care, fie este el acela care domină alte conștiințe mai slabe, fie, prin consangvinitate, se integrează trăsăturilor fizice și psihico-afective comune “eu-lui” de grup, memoriei colective a adn-ului care îi curge în vene.
Ești instrucția socială de care te-ai lăsat ghidat în viață, rațiunea-de-familie, rostirea-în-familie sau simțirea-ca-familie, dar nu ești Tu însuți. De aici și greutatea de a spune “Eu sunt”. Fiindu-i frică de a fi el însuși în afara colectivității care l-a crescut și căreia îi seamănă, omului îi este mult mai la îndemână să fie egoist și să urască pe cei care nu îi sunt înrudiți, decât să-l iubească pe aproapele său ca pe propriul frate de sânge. Egoismul este exact opusul individualității sinelui. Este acest “mie”, căruia “mi” se cuvine totul, versus Eu-l a cărui înțelegere spirituală este de a dărui, de a transmite mai departe înțelepciunea prin iubire.
Tu, acela care acum îmi citești gândurile, îți poți spune “Eu sunt”, eliberându-te de oricare precept învățat din familie sau societate? Poți rosti această conjugare a verbului “a fi”, cea mai simplă dintre toate, cu sufletul? Căci abia atunci îți vei fi atins neîntinată conștiința, acea stare de a fi Tu însuți o ființă, un act viu al Universului, și nu doar o identitate socială.

Dersu Uzala, o prietenie de lung metraj

O peliculă de alb și negru care, împreună, își fac fotosinteza în nuanțele celor șapte culori. Un film scris în imagini de Akira Kurosawa. “Dersu Uzala”. Este chiar numele personajului ce-și joacă rolul naturii sale încă de la începuturile evoluției umane, în codrii și luminișurile cunoașterii de sine. Deschide o poveste despre vibrațiile sufletului și puterea unei prietenii, o solidaritate atemporală simțită dincolo de epoci trăite material. Imaginea îi aparține, într-o egală măsură a sensibilității umane dăruite de film, și celuilalt interpret, exploratorului de viață, "Căpitanul" trimis de societate să topografieze tărâmurile necunoscute din harta naturii. Acesta, colonizatorul, își întâlnește sufletul camarad în puritatea ochilor lui Dersu, un nativ vânător al pădurilor de la marginea Rusiei. Este sensul sub care îmi găsesc cuvintele să-ți scriu propriul țesut de imagini al unei prietenii uitate și apoi regăsite.



Dacă ar fi să fac o analogie a bucății noastre de viață cu povestea închipuită de Kurosawa, dintre noi doi, eu aș putea fi acel neîmblânzit din pădurea uitată la marginea civilizației citadine, vânătorul de hrană sufletească din luminișul de senin al vieții. Iar tu ai fi cu siguranță inginerul topograf, exploratorul ținuturilor de sentimente virgine, chemat de harul divin să cartografieze esența ființei plăsmuite cu psihic și afect. Rolurile ni le putem inversa oricând, așa cum, de altfel, am și făcut-o prin timpuri...
Ne-am întâlnit într-un senin din crângul copilăriei noastre. Ne-am ridicat unul pe altul din singurătatea mijlocului unui drum, din naivitatea sufletului nostru care abia învăța atunci a iubi, mai întâi pe sine, pentru a putea apoi să-și poată dărui rodul. Ne-am fost unul altuia ghizi în fața ezitărilor de la răscrucile de viață.
Într-o vreme însă nu te mai recunoșteam, și nici eu pe mine. Cine devenisem? Vorbeam numai despre afaceri și bani care-și cereau socoteala. Din puștanii care în adolescență fumau pe la colțuri de școală și beau vodcă ieftină, ascunzându-se de profesori, ne-am transformat în asociați în facerea de bani. “Ah, tu ești cel pe care îl știu din copilărie, iar eu îl simțeam prieten și el pe mine la fel! Băiatul acela drăguț, cu gropițe în obraji, pistruiat, care spunea de fiecare dată câte un banc, și ne înveselea pe toți cu câte o vorbă schițată în zâmbet. Da, se pare că tot tu ești. Tu ești, cel care m-ai zis mereu că nu banii sunt ceea ce te interesează. Tu ești cel care mi-a împrumutat sume cu dobândă, de parcă ai fi fost vreo bancă, în timp ce îmi dădeai lecții despre cum e să fii om”, așa mi-am zis într-o vreme…
Gata cu banii! Acum plâng și învăț să râd. Poate că amintirile despre înșelăciunile unor foste iubite, dintre care niciuna nu știu cât m-a iubit, m-au îndemnat să încerc să te urăsc. Așa doar, am crezut că-mi pot recompensa setea puterii de a deveni icoană publică. Acum, abia, descopăr că ura este un sentiment al comodității simțirii mediocre a unui spirit. N-am putut urî. Mai ales pe tine. Prietene, te-am crezut un monstru, dar, culmea, eu am fost acela!
Ți-am dat în dar, cândva, o prietenie. Și tu mi-ai oferit aceeași monedă fără de preț. Am fost la tine acasă iar tu l-ai cunoscut pe taică-meu și păcăleala lui zdravănă trasă tuturor de un banal 1 Aprilie. Ne-am jucat în copilărie cu aceleași săbii, prefăcându-mi mai târziu joaca inocentă în luptă. Încercam să văd care e mai bărbat dintre noi. Îmi măsuram puterile. Am făcut schimburi de mașini, în miniatura ființei noastre. Te-am crezut. Erai cel mai bun prieten și ți-am declarat-o. Ne-am tot certat, mai ales în “Joile cu dans și băutură”, dar mi-am zis că, o dată ce-mi trăiesc copilăria, mă vei fi iertat iar luptele mele cu orgoliul vor fi fost încheiate. Am acceptat să-mi critici orice greșeală pe care aveam să o fac tocmai pentru că simțeam că o faci părintește. Deși nu mi-ai fost tată, tu ai fost cel matur dintre noi doi. M-am mulțumit atunci să te aprob, în speranța că voi putea, la un moment dat, să ridic privirea din pământ, pentru a vedea mai sus, deasupra orizonturilor umane și meschine. Asocierea noastră în afacerea cu bani s-a sfârșit în bunătatea unei prietenii așezate între noi încă de dinaintea apariției bancnotei ca instrument al meu de schimbare a sufletului pe imagine. Cu toate astea visam falimentul ființei mele materiale pentru a-mi urma în zbor, liber, spiritul.
Nu-ți scriu pentru că mă judec, ci pentru că mă doare. Aș fi vrut, încă de pe atunci, să prindem cu aripile alăturate, împreună, aceiași curenți de aer cald pe care să ne ridicăm și să începem a fi ceea de de mici visam să devenim. Niște zburători peste un imens gol al înțelegerii ființei, care învață să zboare mai sus, cât mai sus, deasupra abisului.
Prietenia adevărată e un exercițiu de suflet care nu se uită niciodată. Seamănă cu mersul pe bicicletă.
În camera mea de mansardă stă curat, în vârful dulapului, semnul A B S O L U T dăruind puterea sa albastră. Luminează. Sunt în sfârșit Eu, iar tu m-ai ajutat să mă completez. Am suflet! Ne-am regăsit acum, nealterată de ploaie, prietenia. Dar știi cine sunt, cine suntem? Avem un dat, desigur, dar te rog răspunde-mi. Am foarte puțini prieteni, iar cei care-mi sunt nu sunt. Tu cine ești? Răspund tot eu: Ești prietenul meu, camarad de-o viață! Te cheamă Edi și ai un prieten: Andrei.

Links

E o rețea de suflete conectate. E visul astral, proiecție sinoptică a sa pe Pământ. Vom fi fost uluiți, link-uiți, simțindu-ne aproape unii pe alții la nivelul conștiinței de om-spirit. E moarte și înviere într-un spectacol de iubire în stele, sub ceruri, către sine, rază din întreg.