Țiganul cu magnetul

“Ai văzut? Sunt țigani!”, mi-a zis Hana trecănd ieri pe lângă o tarabă, din târgul de vechituri, pe care erau expuse niște tinichele. Obiecte cu stăpâni uitați de timp. Am ridicat privirea și, da, am văzut într-adevăr că aveau o piele altfel decât a noastră. Zâmbeau. Semn că se simțeau bine în universul metalelor expuse de ei, în ciuda faptului că lumea adunată prefera să privească, mai mult decât să cumpere.
Se făcea că Melchiad s-a născut pe lume cu un un organ în plus față de ceilalți oameni. Un magnet aflat undeva în piept, drept în inimă, îi dădea țigănușului puterea unui al șaselea simț, cel al veșniciei.
Lui Melchiad școală i-a fost gustul apei, iubire i-a dat scânteia focului, hrană i-a fost rodul pământului, drum i-a deschis adierea vântului. Îi curgea în sânge fierul și n-avea de ce să îl dea vreodată pe aurul altora.
Am fabricat în imaginație acum ceva vreme acest personaj, inspirat din cei “O sută de ani de singurătate” ai lui Marquez. Este țiganul cu magnetul, un fel de Mequiades universal, care adună de prin lume obiecte uitate din metal pentru a le topi cu spiritul și a le reda apoi oamenilor. Un alchimist apărut din viața mineralelor, care știe a recicla sentimentele pierdute.
A apărut pe lume într-un cort de la marginea orașului, unde ritualurile zilnice ale tribului său erau parcă lăsate moștenire de către stele. Focul care ardea făra ca vreodată să se stingă îi unea pe toți cei din șatră la căldura ocupației lor zilnice de topitori ai materiei. Apa, adusă dintr-un lac aflat în apropiere, le astâmpăra setea de a vrea să cucerească vreodată vreun alt spațiu decât cel care le-a fost hărăzit de natura pașilor întipăriți în nisip. Aveau cu toții de respirat vântul pe care călăriseră înaintașii lor, aduși din cine știe ce colțuri îndepăratate ale Pământului. Foamea și-o potoleau gustând seva ploii celor câtorva ciuperci crescute la rădăcina nopții sau fierbând în lapte mugurii vii ai unor buruieni apărute ca din senin la picioarele pietrelor. O altă hrană avea Melchiad să găsească cu inima și cu mintea sa de copil. A învățat alături de neamurile sale să topească metalul unor obiecte ce păstrau încă sufletele oamenilor care le deținuseră cu grijă. Refăcea astfel o materie cu care avea să-și bucure semenii ce aveau să apară pe lume. În fiecare noapte se ducea țiganul să spele fierbințeala fierului înroșit la flăcără, în lacul din apropiere.
Când a crescut atât de mare încât să-și poată mâna caii, parinții i-au umplut până la coviltir o căruță și l-au trimis pe Melchiad în lume să își găsească un rost. Căra acum cu el cazane, alambice, lanțuri, brățări, inele, trompete, rame pentru oglinzi, cuțite, coifuri și armuri, ace, șuruburi, dălți, toate topite din inima neamului său. Urma să le redea oamenilor uneltele și obiectele de care aceștia aveau nevoie pentru a-și putea redescoperi spiritul pierdut.
Dar mai ducea ceva Melchiad, mai mult decât toate cele din încărcătura trasă de cai. Tinea la piept o muzicuță pe care i-a dat-o tatăl său în noaptea de dinaintea plecării din lumea pământeană, împreună cu o ultimă vorbă de rămas bun… “Să nu uiți niciodată băiatul meu! Tu te conduci pe un drum și drumul se deschide singur, în fața ta”.
Eu sunt Melchiad, acel țigan alb, cărându-și prin viață magnetul sufletului. Sub crestele libere ale munților vieții am învățat ce înseamnă frica, fără a-mi mai fi frică de viață. Cântă lumina Pământul, îl cântă pe-un om ce-l cheamă Andrei. Pășesc, ca după o jumătate de moarte, în căutarea mirajului. Fiecare pas pare ca un bolovan ce-mi cade ascuțit peste degetele picioarelor. Îmi doresc să gasesc fericirea? Sau mirajul ei? Nimic nu mai e de vânzare, totul se oferă! Am înteles asta pas cu pas.
Așadar citesc povestea lui “eu sunt” scrisă pe cer de mintea sufletului meu. Și totuși… Cine sunt? Sunt în stare să înțeleg “ce”, dar uneori simt că habar nu am “cine”.
Îmi scriu cuvântul. Scrisul, singur, este acela care mă alertează sufletește de ceea ce cu adevărat simt. Oamenii, de obicei, cred numai în cuvântul care rămâne întipărit. Așa și eu. Fiind viață, singurul subiect al unui predicat ce-mi este adresat prin “a fi” devine astfel pe hârtie “eu”.
Am observat în timp cum obliterarea începea să usuce tușul inimii imediat ce uitam, alături de alții, cine cu adevărat eram. Mă făceam că uit. Mă prefăceam, fiind parte dintr-un prea-plin de ură, de zâzanie și de scârțâitoare sferturi de condei. Ipocrizia e o boală. Iar înșelătoria e atât de răspândită încât acela care spune adevărul este considerat a fi cel mai mare mincinos. Personal cred că există doar bolnavi, fără de boli. După cum nu toți orbii sunt nevăzători ci doar aceia care au ochii spiritului închiși. Își cară beteșugul vieții ascunzându-l în umbra pântecelor umflate din surplus de materie, în loc să vadă acele cangrene ce singuri și le deschid către simptomele maladiei lor sufletești. Maladă este în primul rând minciuna de a te închipui suferind, de a refuza să deschizi fereastra sinelui pe motivul unui curent care te trage din ușa crăpată a procleției din imagine.
Dragă prundență, eu te-am părăsit! Înaintez peste gârla mizeră a ipocriziei materiei umane precum un tren, pe un pod de lumină, a cărui locomotivă trage după sine vagoanele de bunătate a ființei de spirit. E o mașinărie eterică, a sufletului senzației și a visului astral, mult mai puternică decât motorul în contratimp al moralei sociale fumegându-și caii funebri. Am renunțat la “imagine” pentru a deveni “eu!”.