Ostentația imaginii personale e proiecția fricii de a fi tu însuți, în timpul de expunere al unui spectacol cadențat de oamenii modei, în vitrina societății.
Abia acum îmi este ușor să mă văd clar, ca într-o oglindă, în cei din juru-mi, prin imagini pe care le asociez în spirala cunoașterii, gândindu-mi mintea cu sufletul. Ansamblul vederii îmi e dat în dar de puterea imaginației creatoare cu care îmi proiecteaz lumina sensibilă a sentimentelor în sufletul celorlalți. Imaginile sunt montate pe pelicula vieții încă de dinaintea trecerii mele prin iarmarocul social, așa cum sclipirii din apa cu Soare a unei vaze plină de flori îi strălucește mereu memoria unei tinere femei. Ea, singură și goală, se îmbăiază ca și cum ar înota într-un lac ițit ca o nălucă din întunericul ființei vreunui diavol. Acestuia, sufletul ei îi aparținuse etern. Abluțiunea sa cu apa lacului este precum cea de-a treisprezecea revenire din păcat a lui Lilith purificându-și în singurătatea întunericului-demon dintr-o noapte cu Lună nouă, vintrele, cu licoarea dulce a Pământului înflorit.
Mă cunosc oare atât de bine, încât să-mi pot conecta Universul la nivelul conștiinței mele de micron-lumină? Am învățat să îmi folosesc simțurile…
Văzul îmi e dat pentru orientare, pentru bucuria și culoarea sentimentelor, nicidecum pentru a-l supra-stimula sau a-l altera cu dorința erotică de a mă vedea cum storc tot laptele din sânul materiei. Ochiul mi-l eliberez prin lacrimi de formele materiale ale fashion-ului fabricat în uzinele societății de consum, pentru a putea vedea nestânjenit esența culorilor. Violetul este spiritul iar roșul, culoarea trăirii ce se ciocnește în cupele de cristal, viitoarele cioburi ale unei vieți trăite. Între ele, găsesc pe cer, ca după furtună, primul spectru care mi-a luminat vreodată camera spiritului. Portocaliul, galbenul, verdele, albastrul, cu toate sunt scrise de mâna Universului peste indigo-ul naturii umane.
Gustul îmi este drum în ghidul meu de hrană din pământ.
Mirosul mă face să tremur apropierea pericolului unei căi greștie.
Auzul este cel al vijeliei de iarnă care mi-a amorțit oasele sub cerul din fulgi de gheață dar și al muzicii viitoarei mele renașteri o dată cu Soarele vernal.
Pipăitul îmi deschide poarta cunoașterii tactile către Lumea ce-mi guvernează Calea.
Iar bucuria de a trăi este cel de-l șaselea meu simț.
Instinctele, pasiunea, dorințele le îmblânzesc și le curăț de vanitatea icoanei sociale, transformându-le în Icoana din sine și suflet. Doar astfel îmi pot conștientiza evoluția spirituală. Căci acum, abia, îmi înțeleg nefasta “concupiscență” drept abuzul de plăceri al simțurilor din “ego”-ul ce-a trecut.
Mi-a trebuit timp să vreau a mă cunoaște. Și, între timp, am realizat că singura măsura posibilă a trecerii lui este una subiectivă: aceea de a fi în timp. A fi fost în contratimp înseamna că îmi pierdusem o vreme timpul și o dată cu el, începusem să mă despart de mine însumi.
Apa cu care m-am spălat e păcatul viu pe care Soarele îl iartă cu raza sa.
sâmbătă, 20 martie 2010
