doriți un foc, vă rog?

ai face scrum un an de zile? primul tău an. să-l pârjolești din memorie, ca și când nici n-a existat.
sau poate ultimele tale luni din viață. le-ai da foc ca să le tragi fumul în piept?
deschide pachetul. câte au mai rămas?
bun, și dacă tu ai ști că acea ultimă țigară, fiecare fum, înseamnă încă un an ars? ai mai fuma-o?

religare, în oglindă

adică ce? dacă eu pot să-mi fac o idee, un context căruia să-i dau viață, de ce nu aș imagina atunci o religie? iar tu, care mă citești, de ce nu ai face și tu una? a imaginii tale, așa cum o oglindești în vis. o icoană din propriul trup cu care iei act ca ființă. religare cuprinde altceva decât sensul său obișnuit: acela de a strânge laolaltă, cu putere, acela care sugrumă deschiderea spre avatarul din tine. te obligă să împarți aceeași imagine șablon cu a altora. e singura cale ce ți se așterne de-a gata. dacă nu crezi în ea, ca ei, atunci nu ești de-al lor. ești diferit!
iar faptul ăsta, găsești că e un lucru bun, sau e rău că ți se întâmplă?
vezi ceva comunicând cu tine, de acolo, din adânc? poate că vrei un alt exemplu decât cel oferit și consumat de media umană. te bucuri, așa, să tot descoperi. ajungi să zărești mai mult, și mai departe...
ființa ta o simți comunicând la un alt nivel. parcă e acel univers paralel: un fior în carne și totuși ceva venit din afara ei. asta poți doar tu să o trăiești, oricât ar pretinde cineva că e doar una singură, calea: aceea!
sunt milioane. un infinit de piese care completează, împreună, acel puzzle. e imaginea ta, unde te potrivești în cadrul interior cu lumina de afară. buzele, ochii, limba, carnea, totul îți arde cu o sete de și mai mult. se urzește. tu-l vezi în retrovizoare cum țese căi pentru ca, apoi, ele să se reunească de la sine. și eu fac asta. și tu.