Perro callejero

Un alt portar, de la un alt spital, avea să-mi facă albă noaptea. În sala de așteptare a spitalului de urgență din Sevilla nu se doarme mai bine decât la Faro. Aceleași scaune pe care, dacă vrei să te lungești, te împung în coaste. Termostatul aerului condiționat se pare că a fost blocat și aici pe rece; nu sunt departe de atmosfera unei camere frigorifice. Toată lumea tremură, până și asistentele medicale care se perindă printre rudele celor internați, prezentându-le rapoartele medicilor. De două nopți încerc să dorm în acest haos glacial. Până azi am putut ațipi vreo câteva ore așa încât a doua zi să nu fiu chiar un zombie.
Nici nu mă mai obosisem să caut vreo altă soluție pentru dormit, în Sevilla. Ar fi fost o pierdere de timp. Absolut tot ceea ce ar fi putut reprezenta un posibil adăpost, scările de bloc, bancomatele, parcările subterane, se închid la miez de noapte sub cheie. Erau puține șanse să găsesc un colțișor descuiat în care să mă pot întinde. Sala de așteptare a spitalului, pe cât e de neprietenoasă și incomfortabilă, e singurul loc sigur și gratis. Dimineața, o schimb cu gara. O bancă pitită de văzul trecătorilor, e dormitorul viselor mele de peste zi. Trebuie să-mi împlinesc câteva ore de somn pentru a avea energia de a lua din mers pulsul orașului. Am venit în Sevilla pentru a cunoaște mai bine cultura andaluză și nu pentru a mă dedica unei vieți de turist dar, totuși, nici uneia de homeless.
Cu portarul de care îți vorbesc mă mai văzusem și în noaptea trecută. Intru dar trec nepăsător peste vigilența sa. Băncile din sală sunt mai toate ocupate. Promite să fie o noapte agitată pentru medicii de la Urgență. Găsesc un colț mai retras; mă pun pe contemplare. Aici e un loc al suferinței. Bărbați îngândurați, femei încercănate, familii plângând durerea celor dragi, așteptând cu toți pe medicul care, precum un Mesia, să prefacă în minune diagnosticul negativ, să le dea o șansă rugilor îngăimate printre lacrimi. În acest cerc închis al suferinței ne-am strecurat și noi, acei câțiva fără de adăpost. Niciunul nu e vreun zdrențăros. Suntem doar oameni care nu au unde trece peste noapte. Profesioniștii vieții de stradă, homeleșii adevărați, nu se refugiază aici. Ei sunt resemnații stilului de viață în aer liber. Îi vezi peste tot: prin ganguri, în fața vitrinelor de pe marile bulevarde, în stațiile de autobuz, ca să nu mai zic de parcuri. Ocupația lor zilnică: vagabonzi. Unii se culcă direct pe caldarâmul rece, cei mai mulți au însă cartoane și pături. Am întâlnit după amiază pe unul care își încropise un mic dormitor în fața intrării unei bănci. Omul se instalase ca la el acasă: saltea relaxa, mașină de gătit și radiator electric, ventilator, aparat de radio și un răftuleț plin cu cărți. De pază stă treaz un am staf.
În noaptea asta e lume pestriță. Într-un capăt al sălii șușotește un grup de burghezi. După îmbrăcăminte, sunt sigur oameni bine înstăriți. Fac probabil parte din protipendadă. Capul familiei e un bărbat trecut de șaizeci cu trăsături tipic iberice: statură medie, îndesat și nas proeminent. Părul său acum cărunt purtase cu siguranță în tinerețe pana corbului. Peste abdomen îi șade bombat un costum scump. După privirea și calmul aparent pe care-l afișează, tipul pare a fi avocat sau, cel puțin, notar. Poartă probabil un nume de familie cu rezonanță în istoria sevillană. Stă nemișcat în scaun, așteptând cu demnitate rezultatul medicului. Atitudinea pare a le ordona tuturor să fie servit. Omul ăsta pare să spună la fiecare gest că totul, orice, i se cuvine. Titlul de noblețe pe care-l moștenește de la generațiile cu emblemă este însuși motivul întregii sale existențe pământești. Înăuntrul său nu descifrez însă nimic. Gol, pustiu, deșertăciune! Detașarea-i, aparentul său calm, nu sunt plămădite din vreo substanță afectivă. Ființa lui interioară este rece precum o stană de piatră. Unicul fapt care îi atestă eu-l este blazonul.
La ce servește oare o educație aleasă dacă, lăuntric, sufletul suflă a vid?! Alături de omul pe care îl fixez, soția bate din picior ritmul nerăbdării. E o doamnă blondă, mai tânără cu vreo zece ani. Îi place să se îngrijească, manichiura vorbește de la sine. Poartă colanți negri și o fustă scurtă peste genunchi care îi devoalează în voie gambele și vârsta. În tinerețe nu arătase tocmai rău! Ai zice că acum e penibil îmbrăcată dar, totuși, nu. La o privire mai amănunțită doamna se colorează de un cochet-vulgar. Întreaga viață își studiase gesturile așa încât acum poate păstra cu grijă ținuta. E un pic cam plinuță dar nu într-atât de mult încât să o acuz cu un dezgust. Pe piept îi atârnă un șirag de metale. Ai zice că sunt cheile împărăției peste care va fi fost dintotdeauna stăpână. Acasă, în vila sa cu grădină interioară și cu portocali, doamna familiei este zbirul. Pe menajeră, servitoarea, a muștruluit-o, sunt sigur, chiar azi, cu o palmă peste ceafă. Probabil că nici bucătarul n-a scăpat mai ieftin. Limba ei ascuțită și-o fi auzit ecoul în liniștea de mormânt a salonului de zi, atunci când salata cu fructe de mare nu va fi fost destul de dulce sau, dimpotrivă, acrișoară.
Doamna este nerăbdătoare. Ar vrea ca soțul să le dea un ordin medicilor și lui Dumnezeu însuși iar problema de sănătate a rubedeniei să dispară ca prin minune... Of, de ce nu se poate cumpăra o tinerețe nouă sau o altă viață? Ar avea destui bani pentru asta! Pare că s-ar întreba retoric, în timp ce se plimbă apăsat, cu ciocănit de tocuri, prin întreaga încăpere a spitalului. Aruncă din când în când priviri piezișe vecinilor înghițiți de suferința așteptării celorlalte bănci. I se citește clar în ochi aroganța cu care își formulează existența sa pretins-nobilă, disconsiderând-o pe a altor bieți muritori. Prietena, femeia care-i stă alături, este singura persoană tolerată dar asta nicidecum dintr-un simț al camaraderiei. De la dreapta, i se confirmă statutul ca venind întors dintr-o oglindă: Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai…? Răspunsul prietenei nu întârzie să apară: Tu, draga mea! Este capabilă de lingușiri grețoase. Femeia asta trăiește pentru a răspunde mereu aprobator capriciilor emise de stăpâna cu chip de amică. O văd plecându-și definitiv capul. Este poziția în care s-a obișnuit a-și duce umila existență. Pentru ea, relația cu nobila familie este apropierea de blazonul la care întreaga viață a râvnit, pentru care a invidiat și a urât. Prietena nu pare deloc prietenoasă. Este cea mai cenușie prezență din tabloul închis cu aer condiționat. E într-atâta de întunecată încât, dacă e vorba de libertatea ce se i s-ar oferi în afara stemei de tinichea, ar fi în stare să muște pe oricine ar încerca să-i lumineze cât de cât calea.
În umbra celor trei stă, înțepenită, fiica. Singura ei mișcare ține de un tic nervos. Clipește mărunt și des, închizându-și strâns pleoapele, de parcă mi-ar spune că a greșit luând parte la o asemenea viață. Nu-mi iau ochii de la ea. Trăsăturile îi sunt încă fine. Le moștenise pe cale maternă. Colturile buzelor sunt îndreptate către pământ; trădează trânta sa cu o tinerețe suferindă. Ridurile din piele, în stânga și-n dreapta gurii, stau drept mărturie a acestei eterne tristeți. Este răsfățata familiei. Mama, stăpâna universului de copil, i-a oferit o tavă îmbelșugată: educație, poate că o parte din avere, o casă sau, chiar, BMW-ul pe care îl conduce. O vreme a fost casnică. Acum n-ar mai putea rezista să stea mai mult de o după amiază în casa ei pustie de iubire. Pe la vreo douăzeci și cinci, mai spera încă în iubirea celui care o va lua de soție. Se va fi lăsat ușor răpită din casa părintească, măcar să se poată dezlega din lanțul încuiat de mamă cu cheia de la gâtul împărăției. Mai târziu, sticla de vodka și barbituricele i-au devenit paleativele unui suflet deșert. Bărbatul său n-a iubit-o, niciodată! A trebuit să lucreze pentru a-și alunga solitudinea. Aș putea jura că administrează un program de caritate la o organizație căpușă de pe lângă vreo instituție guvernamentală. Gestionează niște bani despre care, ea însăși, nu e sigură că-și vor atinge scopul. A aflat de undeva, de la suprafața poveștilor cu sinucideri din dragoste, că nu prin bani te bucuri de fericire. Își urăște tatăl pentru a-i fi asigurat o copilărie fără julituri. Ar fi vrut să fie aidoma celorlalți copii din clasă care se jucau în voie pe maidan. Si-ar fi dorit să-i crape capul mamei atunci când îi vâra pe gât lecțiile de pian, în loc să zburde prin casele băieților din vecini. Pentru ce atâtea călătorii, la ce bun hotelurile scumpe și luxul restaurantelor, cât timp sufletul îi este secat?!
O singură aventură, una adevărată, a avut! Mama, călău al nădejdii sale adolescentine, a fost aceea care le-a interzis să se mai vadă. Băiatul nu corespundea blazonului. Era probabil un simplu asistent la facultatea de stomatologie. Generoasă, mama i-a oferit altceva în schimb: un ginere. Este chiar bărbatul din stânga, cel care acum, în sala de așteptare a suferinței, o ține fals de după umăr. Este sotul ei, acela care n-a iubit-o niciodată, căci acest om este căsătorit cu contul familiei. El, pe atunci un tânăr absolvent de drept, i-a declarat iubire. Ea, cu sufletul sfâșiat din ruptura cu studentul stomatolog, a vrut să creadă jurămintele noului venit. Acesta a știut prea bine să o mintă, căci executase profesionist dansul minciunii de la bara tribunalului. La schimb, familia îi promite acestui tânăr cățărat pe scara ambiției accesul sigur în loja blazonului. Iubirea, ce mai e și asta?! Strada, bodegile, sunt pline de femei pe bani. În această lume orice costă iar el, soțul, va ține în cont poleiala de aur a blazonului. Ce invenție grandioasă a dreptului roman, instituția testamentului!
Cuprinde cu mâna stângă umărul căzut al soției. Se simte privit. Încearcă a disimula meschinăria cu care-și minte viața. E regula mediocrității unei familii a cărei emblemă este ipocrizia. Medicul, o doamnă de vârstă medie, se apropie timid de personajele vederii mele. Capul, tatăl familiei, se ridică primul din scaun. Ceilalți îi urmează pios exemplul. Ascultă interesați. Doctorița este servilă. Le vorbește stăpânindu-și gesticulația. Interpretează un soi de reverențe la adresa șefului familiei atunci când îi încuviințează vorbele. Domnul schițase prețios primele sale cuvinte. Porunca, directivele, se lovesc de timpanul doctoriței. Se pare că dorința îi fusese îndeplinită: ruda bolnavă le fusese salvată! Ginerele îl atinge cu gingășie pe spate ...Ce ne-am face fără tine, Tată? pare că vorbește de la sine atitudinea sa umilă.
Cei cinci pleacă. Îmi notez în grabă o schiță sumară a caracterelor și tot ce vreau e să fumez o țigară. Am chef să mă deconectez din acest spectacol demn de regia lui Greenaway; să fi asistat pe viu la un cadru din Burta arhitectului?!
Învârt cu grijă țigara, să nu carecumva să pice tabacul din foiță. Am cumpărat cel mai ieftin și prost tutun cu putință, abia se poate rula. În timp ce mă aflam încă la Amsterdam, notasem pe Facebook un status care-mi sună a dor acum în minte: Unii, poate că îl rulează fiindcă e fashionable iar alții îl păstrează în buzunarul paltonului drept o măsură de criză. Mie-mi place pur și simplu să-l răsucesc și, apoi, “cuiul” din tabac, să mi-l înfig cu poftă în plămâni. “Drum bun”, îi urez fumului aspru, către arteră! Mi-e dor de o pungă de Drum! Cu tutunul de acum țigările se leagă greu, e mult prea uscat. Am dat doar trei euro pe nouăzeci de grame. M-a amuzat însă aspectul sub care se vinde. Cutia are desenat un as de pică. Sloganul e și el la înălțime, întipărit cu roșu: Life is a gamble. Îl țin deja de câteva zile și parcă nu se mai împuținează. Poate că am descoperit minunea, cloșca cu ouă de aur! Cutia mea de AS nu pare că vrea să se mai termine vreodată.
Părăsesc sala spitalului, umplându-mi plămânii la frig cu fum proaspăt de țigară. Când dau să mă întorc la căldură mă întâmpină portarul.
…Tu? Aștepți pe cineva aici, ai vreo rudă bolnavă? La întrebarea asta chiar că nu mă așteptam. Să-l mint? Nu știu destul de bine spaniola pentru a fi degajat. În plus, mi-am propus să nu mai vreau a minți. Ar însemna să obțin un avantaj necinstit. Îmi aduc aminte de sloganul cutiei de tabac: îmi place să-mi joc viața onest!
...Nu dom’le, n-am pe nimeni înăuntru, am venit aici să dorm.
...Marș în stradă, atunci! Aici nu e dormitor public! Portarul e destul de răstit încăt toți cei din jur să îl audă și să întoarcă capul.
...De ce? îl întreb calm și firesc.
...Păi dacă nu ai pe nimeni internat nu poți sta aici! Îmi întoarce spatele. Încerc să nu fac scandal. Bucuros mi-aș cere drepturile spunându-i că, dacă nu la spital, unde în altă parte se poate adăposti un om fără acoperiș, pe frigul ăsta! Aleg să fac stânga împrejur și să plec.
E cumplit afară. Plouă mărunt și bate vântul. Nici nu poate fi vorba de plimbare. Mă mai încălzesc la jarul unei alte țigări, căutând din priviri o soluție. Îmi încerc norocul la prima ușă de bloc. Poate că o fi fost un uituc care să o lase descuiată. Apăs clanța și, bucurie, poarta se dă înlături. Urc tiptil până la ultimul etaj. Încerc să mă înghesui pe podestul îngust. Parcă aș fi un câine plouat! Scara e rece, din piatră. Sacul de dormit a rămas împreună cu bagajul, în oraș, păstrat la loc sigur. Noroc cu vesta din puf, mă ajută să iau cât mai puțin contactul cu mozaicul înghețat. Zău că aș levita! Porțiunile mai dezvelite încerc să mi le protejez cu hanoracul. Pachetul de tutun, cutia rotundă din interiorul genții, vrea să îmi intre în creier căci o simt peste tot când încerc să-mi odihnesc creștetul. Dintr-un geamlâc, foarte de sus, suflă rafale de vânt cu miros de apă căzută din cer. Mă îndoiesc că aș putea picoti acum. De mai sus se aud niște zgomote. Ce bine dacă ar chema poliția! Măcar aș petrece o noapte la căldură, pe un fotoliu, în secție. Vecinul își prăjește niște ouă, cu ușa deschisă. Mirosul de mâncare ajunge curând la mine. Ce foame simt! Să urc și să iau din fugă tot ce are pe aragaz? După ritmul pașilor, pare a fi un om în vârstă, cu reacții lente.
Cum mă pot gândi la așa ceva? Hai mai bine să încerc să dorm. Spre surprinderea mea chiar reușesc să o fac. Mă trezesc din acea stare de amorțeală înghețat bocnă. Tremur. Stomacul începe să mă doară. Nu, aici nu mai pot rămâne niciun minut! Mă cobor în grabă din vizuina improvizată. Traversez din nou strada, spre spital. Nu voi pleca de acolo, să cheme poliția!
…Dom’le, nu-nțelegi că mi-e rău? Mi-e frig și foame, tremur, afară nu se poate dormi! Paznicul nu pricepe o iotă din ce-i rostesc în engleză. Mă văd nevoit să fac o traducere chinuită în spaniolă: Tu eres un perro, o que? Como me puedes tirar en la calle? No puedo dormir fuera, hay mucho frio! Acum nu mai poate nega ce-a auzit. Îmi susțin dreptul natural de a supraviețui. De data asta eu țin în palmă jurații. Toți martorii prezenți în încăpere îmi dau dreptate. Sesizez o ușoară surprindere pe figura paznicului. Nu se aștepta nici el la o astfel de întorsătură. De când m-a văzut revenind i-am surprins o discretă ezitare. Își lăsă privirea în pământ.
...Dacă ți-e rău cere să vezi un medic!
...Doamnă, încep eu, am ajuns de câteva zile în Sevilla. Călătoresc fără bani și n-am unde dormi. Mi-e rău, iar portarul ăsta m-a trimis în frig. Vreau să vorbesc cu un medic! Asistenta îmi și cere datele din pașaport. Trebuie să urmez linia portocalie de pe ciment, până la prima ușă. Trecând de măsuța portarului, îl aud cum îmi urează ca doctorul să mă arunce în stradă.
Nu degeaba spaniolii au câini, majoritatea. Asta nu e o țară a pisicilor blânde, precum Olanda. În Spania, dacă ai trecut o proprietate, ai de-a face cu dulăi cu colți. Iar dacă ești suficient de inteligent încât să-i păcălești, chiar și pe copoi, atunci se cheamă că nu mai ești câine, ci motan. Așa reușesc să obțin compasiunea doctoriței cele tinere. I-am vorbit tot timpul în engleză deși, vedeam prea bine, nu înțelegea nimic. Mă agitam din tot răsputeri. Tremuram, încercând să-mi fac în același timp rost de un pic de căldură. Asistenta îi traducea pe apucate. Strecor în discurs peregrino.
…Nu se poate să te porți ca și cu un câine cu cineva care face un pelerinaj! Domnișoara în alb îmi zâmbește. Îi transmite asistentei să muștruluiască portarul. Aveam să dorm din nou în sala de așteptare. Fericit, simt cum mă cuprinde un val de sânge proaspăt. Paznicul, care trăsese tot timpul cu urechea, se ascunde. Nu-mi mai pasă de nicio satisfacție, tot ce vreau e să dorm. Visul astral este metafora autentică vieții.
***

Faro, o sală de așteptare

Hai să ne ascundem, e fără un sfert! îl aud pe Daniel strigându-mă. În nici cinci minute vagoanele trebuie să ajungă la peron. Barmanul din Funcheira ne învățase cum să încercăm a-l păcăli pe controlor, încurcându-i vigilența. Jocul mi se pare oarecum infantil. Suntem singurii doi călători din gara pustie iar nașul, cu privirea, va cerceta toate ușile deschise ale trenului.
Toți conductorii au nasul mult prea format pentru a putea fi duși de el cu o asemenea ușurință. Decid totuși să intru în joc; camaradul meu privește cu încredere micul nostru șiretlic. Va merge la fix, ai să vezi! îmi spune Daniel răspicându-și licărul de speranță. E ultimul tren din seara asta spre Faro, așa că bine ar fi să țină ideea. Dacă iarăși vom fi dați jos la prima, vom trece peste întuneric în cine știe ce altă haltă de la marginea Portugaliei. Și nu asta mă înspăimântă cel mai tare cât răcoarea care începe să ne hăituiască, în luna încă a lui Ianuarie. De cum am părăsit zăpezile din Germania m-am ferit de frig ca dracul de tămâie. De îndată ce Soarele pleacă din ziuă încep să-mi tremur nopțile.
Ne pitim după WC-uri. Ploaia ne atinge mărunt pielea neacoperită suficient de hanorace. Totuși, nu intrăm înăuntrul băilor publice. Dacă cumva nașul avea să-și spele mâinile?
Haide Daniel, acum e momentul! Glonț, din doi pași, ajungem pe culoarul vagonului. Rapid, ne scoatem hainele ude așezându-ne în scaune ca și când am fi moțăit acolo de ore. Ne-o fi sesizat oare, revizorul? ne întrebăm din priviri. Peste nici zece minute ne pomenim cu el, lângă noi: Biletele! Ah, de asta mi-era teamă.
Mă prefac, ca și trezit din somn, că nu înțeleg nimic. Văzându-mă blond, crezându-mă nordic, îmi repetă în engleză: Tickets please! Acum chiar că n-o mai pot da cotită: N-am bilet, n-am nici bani, dă-mi amendă! Daniel este de acord cu inițiativa mea, completându-mă în portugheză: Hombre, da me una multa, por favor!
Amendă! îi răsună vocea nașului de-a lungul vagonului ticsit de călători. Ce bine! gândim în tandem, asta înseamnă că nu vom fi dați jos, că vom ajunge în seara asta la Faro! Aștept ca revizorul să termine cu datele lui Daniel, apoi îi dau și eu pașaportul.
Aha, ești din România! tună din nou beregata nașului, ca și când mi-ar fi înghițit urma după o vreme îndelungată de pândă. Da, și ce dacă? îl întreb. Nimic, era doar o remarcă, nimic mai mult, îmi răspunde calculându-și tonul.
Îmi propun să îl sâcâi, distrăgându-i atenția de la scrisul amenzii. Replica sa de mai devreme, cea legată de România, nu fusese una dintre cele mai inspirate. Într-un final, conștientizând sumedenia de călători aflați în vagon, spectatori și martori ai gestului său xenofob, nașul își camuflează impulsul primar cu domolirea bruscă a atitudinii. Profit de momentul de slăbiciune, de întoarcerea bruscă a ținutei sale, luîndu-l la trei păzește: Bine, și ce mi se poate întâmpla dacă nu o plătesc?
Nimic, absolut nimic! îmi răspunde omul, pierzându-și din credibilitate. Cei doi bărbați de culoare care ocupă scaunele din dreapta noastră pufnesc în râs. Incitat de starea lor de bună dispoziție, continuu: Cum adică nimic? Păi unde se duce amenda asta? Nașul este fățiș stânjenit: La ambasadă, normal! Și de acolo, dacă au chef, ți-o pot trimite acasă.
Deci, până la urmă, e bine să fii din România, nu? Unde să mi-o trimită, întreb eu, în București pe dreapta? Controlorul începe să realizeze penibilul situației. Să ne dea jos acum, este tardiv. Aproape că sfârșise cu completatul amenzii. Cei doi negri hohotesc în spasme. Întreg vagonul îl arată cu degetul pe revizor.
Daniel își recapătă curajul. Vrea și el să știe ce i se poate întâmpla în cazul neplății. Tot nimic! Dacă vrei o plătești iar dacă nu, nu. Poți însă avea probleme cu finanțele, dacă te angajezi cu acte în regulă. Tovarășului meu numai una ca asta nu-i trecea prin minte, să lucreze legal. Doar ce vorbise mai devreme, la bufetul gării, cu barmanul despre meseria sa. Îi este suficient să trăiască șterpelind din magazine câte o pereche de blugi sau orice. Deontologia profesională nu-i permite totuși să ușureze buzunarele semenilor, cel puțin așa declarase cu onestitate amicul meu.
În nici o oră suntem la Faro. Orașul e capitala provinciei Algarve. De fapt, că zici una, că zici alta, amândouă numele se referă la același teritoriu.
Unde vom dormi, Daniel? Cercetăm orașul. Privesc totul cu dublu interes. Încerc să descopăr noaptea frumusețea așezării dar în același timp vreau și un adăpost. Trebuie să existe un hostel ieftin pe undeva! Avem la noi cei zece euro donați de biserica din Alcacer do Sal. Faro e un loc cam turistic, nu se compară cu Setubal. De aceea îmi și pare scump. Hotelurile concentrate în cochetul centru vorbesc clar despre asta. Dăm peste un hostal. Nu, nu e hostel, titulatura are un cu totul alt înțeles față de cel cu care sunt obișnuit din Amsterdam. În traducere, termenul explică un concept de pensiune modestă dar nicidecum un dormitor cu priciuri. Recepționerii nici nu vor să audă de noi: N-aveți bani, în stradă cu voi! Aici nu puteți dormi în fotolii!
Daniel știe adresa celei mai ieftine pensiuni din oraș. Rătăcim pe străduțele întortocheate în căutarea ei. Faro mi se pare mult mai îngrijit decât Lisabona. Fațadele sunt zugrăvite iar bucățile de mozaic nu sunt știrbite de timp. Străzile sunt și ele mult mai curate. Totul e însă închis. Cât e ceasul, Daniel? Doar zece seara? Păi și cum de toate barurile au grilajele trase? Uitasem: nu sunt turiști! Cică aici în timpul verii totul duduie. Iarna, oamenii stau ascunși în case. Dacă la zece grade peste zero hibernează, ce ar face la minusurile din România?
În fine, găsim prima cafenea cu clienți, deschisă. Trebuie să cumpărăm niște tutun. Când întreb la bar de internet wireless, răspunsul angajatului îmi provoacă în timpane iluzia unei cărămizi strivind o țeastă: N-avem! Îmi pansez rana cu ambiție și curaj: Bine, dar uite niște laptop-uri deschise! Omul dă o roată cu ochii pe la mesele din jur. Îi dezarmasem minciuna. Bine, hai, conectează-te, dar să nu stai mult! Teoretic, ar fi trebuit să fac ceva consumație în schimbul privilegiului de a-mi verifica mail-ul.
Îți trimit acel mesaj scurt, de care sper să-ți mai amintești: Sunt bine! Mă regrupez... Discut cu Daniel restul posibilităților de a dormi în noaptea asta. Prima ar fi să găsim pensiunea cea ieftină. Mă îndoiesc totuși că prețurile sunt așa de mici încât să ne accepte pe amândoi cu doar zece euro. O alta, ar fi să mergem la poliție.
Sunt de acord cu ideea tovarășului meu: Hai la comisariat! Dar în drum să ne oprim la pensiune. Așa cum mă așteptasem, numai prețul unui singur pat este de zece euro. Recepționera nu ne poate permite să dormim amândoi pe aceeași saltea. Ne-ar lăsa cu mare drag dar are camere de supraveghere. În fața secției de poliție se coboară din mașină doi tablagii. Unde putem dormi dom’le în noaptea asta fără bani? îi întreb folosindu-mi engleza. Dacă Daniel ar fi fost cel care să se fi adresat, în portugheză, cei doi i-ar fi răspuns cu un negreșit Marș în stradă! Așa, dând impresia unui turist rămas în pană financiară, mă aleg numai cu o ironie dezumflată de farmec: Aici, la secție, puteți înopta doar dacă spargeți vreo bancă, ceva. Asta n-ar fi o idee tocmai rea, numai că înainte de a începe călătoria mi-am propus să trăiesc fără bani. A fura înseamnă a-mi mototoli principiul. Încercați la bombeiros! ne sfătuiește al doilea gabor.
Ce-o mai fi și asta, bombeiros? E cazarma de pompieri, mă lămurește Daniel. Am mai putea merge și la spitalul de urgență, în sala de așteptare. Cică mai sunt homeleși care dorm acolo și nimeni nu le-ar spune nimic. Prima dată pompierii! Găsim poarta închisă. Dorm cu toții, incendii sunt prea puține șanse să apară pe o ploaie ca asta. Privesc prin sticla ferestrei. Ar avea ceva loc înăuntru. Dacă aveam norocul să dăm peste unul mai milos, ne-am putea încolăci într-un colțișor. Soldatul care ne deschide e destul de amabil dar răspunsul său e categoric: Aici nu vă putem primi, e strict interzis! O ultimă soluție, cea de urgență, ar fi să mergem la spital. E unicul loc rămas nemarcat pe harta încercărilor noastre.
Am învățat deja pe dinafară străduțele din centru. De aproape trei ore căutăm un culcuș fără succes. Lui Daniel îi flutură prin minte un intermezzo: Dar, dacă am încerca să luăm o cameră la un hotel de cinci stele, și să n-o plătim?
Daniel, ăștia vor măcar o carte de credit valabilă, chiar dacă nu ne cer banii pe loc, îmi lămuresc amicul naiv. Hai totuși să încercăm, doar n-avem nimic de pierdut!
Fear and loathing in Las Vegas este inspirat de o poveste reală. Îți mai aduci minte în ce hal lăsau camerele după zile și nopți de petreceri hipnotice? Ei bine, Faro nu este Las Vegas, iar asta avea să ni se confirme la recepția primului hotel de lux întâlnit în cale. Domnișoara suplă de la recepție, o raritate pe catwalk-ul Portugaliei, îi cere lui Daniel un plastic doldora de bani. A putut citi din înfățișarea noastră, de la o poștă, goliciunea portofelelor. Dăm din umăr și, la stânga împrejur! Hai la spital! Surpriză, în sala de așteptare mai dorm vreo zece, poate cinșpe. Toți sunt homeleși de profesie. Zdrențele și duhoarea le atestă ocupația. Vreo doi doar par a fi marocani, emigranți, fără vreo lețcaie bineînțeles. Nu-mi place atmosfera. Daniel ar vrea să plecăm în căutarea unui bancomat, precum cel din Setubal. Nu poate dormi, ce-a mai rămas din noapte, pe un scaun de plastic.
Măcar dacă ar fi pus ăștia niște bănci mai ca lumea! Cine naiba o fi inventat sistemul ăsta idiot de așteptare pe scaune individuale, ca în metrou? Tovarășul meu își cere drepturile naturale. Le ceartă pe asistentele de la camera de gardă. N-are unde dormi, să i se dea un pat! Femeile îi întorc spatele. Încerc să adorm. La cât de obosit sunt, aș putea dormi și în picioare, numai cald să fie. Daniel se tot foiește. Îl înțeleg: i se făcuse frig de la suflul aparatelor de aer condiționat. Parcă am fi într-un congelator și nu la spital. Primim direct în cap, răceala din instalația de climatizare. Ce nebunie mai e și asta, să dai temperatura pe minus în timp ce afară e încă iarnă?
Sala de așteptare e cu mult sub așteptările mele. Față de hall-ul unei bănci are totuși câteva plusuri. Nu există pericolul de a fi surprinși de poliție sau înțepat în ceafă de privirea indiscretă a celui ce-și va retrage banii din mașina de cash. Mai mult, aici am parte de WC-uri curate și de o chiuvetă cu apă caldă. Iar de dormit, aș putea încerca să-mi aștern direct pe gresie sacul de dormit. Mă ghemuiesc în locul cel mai retras. Ațipesc, dar sunt trezit de cineva care care îmi ordonă să mă ridic. E portarul: Aici nu se doarme pe jos!
***