Un vis culcat pe o saltea

Te-am visat. Ai stat la mine-n somn întreaga noapte sau, poate, ai fost doar o iluzie, precum atunci, de dimineață. Mi-ai făcut, proaspătă, o salată. Roșii cherry, rucola, prosciutto crudo și semințe de floare, asta mi-ai lăsat ultima oară în frigider, înainte să pleci de tot.
Părea că locul în care ne aflăm seamănă izbitor cu un vagon de marfă, unul dintre acelea parfumate cu esență de la munte. Aș fi putut jura că-i încărcat cu pacea culeasă din pădurile de departe, dar acum era încărcat doar cu orgoliul nostru. Te-ai așezat dezbrăcată pe salteaua din mijlocul vagonului. Mă tragi de mână, lângă tine, ca atunci când voiai să fiu numai al tău. Te văd ridicându-te ca din senin. Tresar, căci tu salți deja de un capăt, salteaua. Îmi ceri să te ajut și, împreună, o aruncăm afară, la gunoi. Acel afară aduce, pare-mi-se, cu o gară tare familiară nouă.
Cobori și te așezi acolo, pe peron, în pielea goală, în plină mulțime de trecători insistenți. Te admirau până la ultimul, cam agresiv. Râzi. Te întreb dacă nu cumva prea te expui, așa, dezvelită. Îmi zici că nu, asta tocmai pentru că întreaga lume ți-e străină. Deci nu are de ce să-ți fie rușine, nici frică.
Și te-am mai întrebat ceva... De ce-am ajuns să aruncăm, amândoi, salteaua? Numai că în acea clipă, atunci când tocmai apucai să îmi răspunzi, visul își desprinse aripile. A zburat, liber să se culce mai târziu pe urma caldă a trupului tău, pe orice saltea vei ajunge vreodată să mai dormi dezbrăcată. În mine ai rămas întipărită pe fața cea cu dragoste a fostei noastre saltele.
Bună dimineața!

Fereastra cu stele

Ecliptic, pare că mă mișc. Hotarele, abstract și absurd trasate peste iarbă de către cetățeni orbi sufletește, încercaseră mereu să-mi țină aripile în cabluri ghimpate. Plec! Refuz să mă mai aplec și să ridic gunoaiele oricui le lasă aruncate în drumul spre groapa materiei gri-cenușii. Voi face stopul, auto-stopul, astfel încât să mă pot elibera din camera cu miros de mucegai. Prevăd o fereastră cu stele. Prevăd neprevăzutul...

Suflet în cămașa “Om”

Nu-ți vine bine haina? Nu materialul e de vină și nici meșterul care l-a cusut! În natură totul e frumos, oricât de banal ți s-ar părea asta. Soarele nu e cu nimic vinovat pentru croiala care nu-ți mai cade drept. Oglindește-ți sufletul. De acolo aduci noblețea cu care îți porți veșmântul întins pe trup. Tot de acolo ți se cuvine și potrivirea nasturelui cu butoniera, împăcarea buzunarului cu fețele monedei ori fericirea culorii pictate peste firul ursitei.
Te-ai îngrășat, îmi zici…? Mai dăruiește din prea-plinul tău altora care, aidoma ție, respiră viață. Atunci țesătura ți se va părea mai fină iar tu vei putea începe să zbori, croindu-ți din mânecile cămășii aripi de vis.

Înmormântarea fricii

Culmea vieții: să te trezești bine dispus, din somn, pe muzica marșului funebru al lui Chopin venind de niciunde, din afara pereților. Să visezi, fără să te simți speriat că ar putea fi vreun coșmar…
Femeile dansează. Bărbații știu să le cânte iubirea în struna sufletelor. Toba învie odată cu fiecare răsuflare iar lumina scenei e aprinsă de Luna plină din cer. Și uite așa, cu toții, încălziți într-un dans al fericirii pământene, ne bucurăm la îngroparea fricii celei mai mari, a morții. Depășirea ei înseamnă a zbura peste limitele propriilor instincte și, mai ales, a instinctului de auto"conservare ermetică".
Înmormântarea fricii este de fapt curajul de a evolua, mai ales în fața condiției de animal. O binefacere a unei vieți, purtată de suflet în “costumul” om.

Ciorne pe curat sufletesc

Am fire de “artizdă” câștigată-n zile, săptămâni și ani când, împreună, n-aveam niciodată bani. Mai am un corn și, dăcă-mi pică, toți ceilalți mă vor lua drept “un pisică”. Mă vei uita de cinșpe’ ori, iubita mea intempestivă, tu, cea care erai, cândva, locomotivă. Tu care, chiar și-acum, când ai crescut, iuțeala sângelui prin suflet tot nu ți-ai pierdut…
Și nu uita: chiar și învinșii pot fi victorioși, măcar din faptul că au luptat visând, duioși.

Hortensia tăcerii

Sunt fără voce. Tac. Dacă ai vrea totuși să-ți șoptesc niște hortensii, auzi-mă cum sărut violet.

Dietă creatoare

Purtasem cândva o bombă cu ceas fix. Îi mai simt uneori, prin beznă, craterul conturat acid în jurul exploziei. Ticăise la mine în stomac. Altădată, parcă îmi zdruncina capul sau mă ardea pe alocuri, prin piept. Plăteam în durere tributul îndrăznelii de a mă crede nemuritor, aici, în chiar lumea cu aripi la pământ. Bătute în țăruși, nici n-am zburat spre ce e aia o eternitate.
Să fie oare din cauză că, prea mult timp, scornisem fărâme de falsă realitate? Bomba mea, o amorsam mereu tulburat de propria amprentă ce-mi apăsa ființa. O dată detonată, eram sigur, mă voi cutremura până la scoarță. Se va mistui tot ambalajul ăla ales special de mine numai de dragul formei ce-o îmbrăcam. Templul, altădată sterp de esență, aveam să-l reclădesc după proiecte noi. Era nevoie să-l fi demolat pe cel bolnav din fire, la temelie. Apoi aveam să-l simt renăscând. Iată-l cum ia ființă din propriul moloz sufletesc...
Noaptea, deunăzi, am stat la masa decadenței cu pahare și băuturi din buric. Păream a fi mai mult decât fericit și, totuși, ardeam cu tristețea morții. Aidoma unei căruțe care-și trage la deal boii, mă împingeam în schimbul promisiunii de lună plină: o fantasmă scăpărând pe un cer infinit de departe. Și tot așa, până când mă trezii, în dimineața următoare, privind în ochii unui răsărit. Am visat, picat sub lupă, că lumina avea să mă îngroape și tot ea cea care să mă învie. Doar așa aș fi putut să ard de tot, iubindu-mă în mod egal.
Un model de canibalism: vampirul de senzații... Obișnuiam să caut semeni, să le consum energia vitală, scuipându-le arogant în față cojile nedigerabile.Totul, amplificat de urletele foamei mele sufletești. Aș fi ciugulit fără regret din miezul seminței altuia, din sensibilitate, până ce nicio emoție n-ar fi rămas nemestecată.
Înțelegând cauza indigestiei, în plin proces de terapie intensivă, nici nu m-am mai atins de carne. Și tot așa, punctând puncții pe viu asupra organelor mele îmbolnăvite de atâta morbiditate, reușesc să îmi vindec trupul. Colonul, cel care altădată m-ar fi putut bloca, mă ajută pozitiv în degajarea fermentării trecute. La cât de hulpav mă înfruptasem în plin post, pesemne, era normal să zac bolnav, pe patul de moarte. Am preferat deci să flămânzesc, o vreme. Devorasem deja barbar ființele vii din preajmă.
În zori de zi îmi aplic sincer și cerebral o clismă, trecând de la nivelul iluziei la un vis nemistificat. Reușesc așadar o eliberare totală; vintrele-mi sunt goale de clișee sau de vinovății. Descopăr azi că mă pot îndestula folosind o cu totul altfel de substanță, ajunsă la mine din voia întâmplării, de undeva, din galaxia de mai sus.
Un suflet nu se fură așadar și, nicidecum, în scopul de-l sfâșia.
Un suflet se oferă, mi s-a șoptit, e o poartă a deschiderii către absolut...

Micul anunț

Îmi pot da seama după anunțurile de angajări din ziar de nivelul spiritual pe care îl cunoaște societatea, ansamblul ei.
Pizzari, șaormari, agenți imobiliari, vânzători stradali de cupoane-bingo, paznici și fete. Multe fete! Fie pentru video-chat sau bar, pentru magazine erotice sau menaj, la bunul plac, sau pentru prostul gust oral.
Pierdut evoluție. Recompensă spirituală celui care o găsește! Până atunci, o declar nulă.

Psihanaliză urbană

Dumnezeu nu locuiește în biserică. Acolo plutește doar supestiția unor religii revelate. În amvon citesc evanghelii intermediari de credință, angajați cu simbrie la stat. Viața nu costă nimic. Nu plătești pentru păcate la sfârșitul ei, pentru că ea nu are cum avea vreun sfârșit. E doar frica de a suferi, de a pierde, de a trăi sfârșitul material. Sufletul visează continuu și nu cunoaște extincție. Iadul e pe bani. Deci nu există!

Mă deștept înțelegând, zilnic, că nu mai am ce pierde. Nimic de pierdut în afară de căteva valize cu amintiri ghemotocite care, oricum, există la modul trecut. Simt însă cum întreaga lume începe să devină a mea, tot așa cum și eu sunt al ei.
Sunt sărac. Asta ar trebui să însemne să mă trezesc în fiecare zi supărat? Sau, din contră, să mă bucur, să mă simt fericit!

M-am mutat într-o cameră la mansardă, pe Calea Victoriei. Trăiesc sub acoperișul unui bloc interbelic, de tipul celor care aveau ultimul etaj, retras, locuințe provizorii pentru servitori. Geamurile sunt întinse pe toată lungimea camerei și sunt poziționate la înălțimea ochilor mei, așa încăt vederea îmi este orientată exclusiv către stele. Văd mereu cerul. De jos aud însă venind imaginea străzii, aceea pe care o păstrez bine memorată în memorie noaptea, atunci când urc către vis în mansarda sufletului.

Privesc în sus, căci doar așa pot zugrăvi orașul stropit de noroi în culorile aduse din cer. Aud strada cu fii ai ploii cărora, în comun, le e frică de picăturile de apă căzută din cer. Din apartamentele cu vedere la mall, girafe, cimpanzei si trambuline, rasar prin noapte, pe alocuri, prin weekend. Sunt umilii cetățeni. Încerc să șterg cu lacrimi, în calea lor, zebrele întinse pe asfalt de puterea leilor care trec peste verdele semaforului cu încărcătura bancnotelor verzi. Spăl cu sufletul pe jos orice intersecție care a vărsat sânge.

Azi poate că a murit un clown. Nici nu știu dacă să plâng pentru că a apus un om sau să răd pentru că a trăit fericindu-i pe alții. Râsul a devenit, din păcate, doar o convenție socială.
Am încetat să mă mai lupt cu oamenii, îndată ce am înțeles că nu vreau nimic din ceea ce e al lor și nici nu îmi propun să obțin vreun avantaj înaintea cuiva. Singurul meu “avantaj” este acela că am un sine care, subtil, a știut întotdeauna pentru ce s-a întrupat și o dată cu el am aflat și eu asta.

Mă văzui într-o zi cu dracu la o bere și un fum. E un domn jovial, care nu e fascist așa cum aș fi putut crede. Zicea că s-ar plictisi dacă ar fi. E cam ocupat ziua, face business cu viețile oamenilor și politică cu cărțile de credit. Era să uit... Gustul de petrol mort de pe limbă îl face să le scrie epistole duioase popilor de la țară și fetelor de la oraș, cum că dacă ar fi nu s-ar mai povesti. Uneori își mai face timp și pentru cele zece porunci. Îmi spune plastic că le-ar șlefui de respect. La dracu! Părea, în ciuda numelui său, cel mai liniștit personaj din orașul ăsta pe care-l privește de sus, de la cel mai înalt etaj al turnului său de birouri. Din zgârie-norul său, construit special să poată umbri lumea și ființa umană, se amuză pe seama noastră, ca singură ocupație ce-i aduce aminte că el însuși este o impură invenție a oamenilor.

Scriind acum, mă simt de parcă aș regiza un eseu cinematografic filmat în cel mai urât oraș al estului, pe cea mai sensibilă muzică simțită cu întreaga putință a sufletului. De la CSI (comportamentul și studiul individului) la CSR (corporalitatea socială responsabilă) e o cale firească. Dar e greu într-un oraș de suflete pierdute să găsești pe unul care să iubească. Unde se grăbesc toți oamenii ăștia să ajungă? De parcă viața nu i-ar mai încăpea… Vă uitați la mine, studiindu-mă din cap până în picioare, de parcă aș fi un străin în orașul vostru. Vă întrebați, mirându-vă, cum se poate un om plimba în plină zi, uitându-se în sus, spre lumină, în timp ce voi abia așteptați să vă scheunați trupurile printre tipetele claxoanelor la semafoare. Cine sunteți voi? Voi, cei care în miezul unei Duminici cu Soare continuați să vă grăbiți către niciunde viețile, de parcă un etern birou v-ar aștepta să faceți afaceri cu icoane false.

Sirene de Dâmbovița sună-n vale cât un pod. Sunt clopote de biserică peste un pod pe care abia mai puteți să-l mai duceți în cârcă. E vremea ducă-i de frică și umilință. E vremea privirii îndreptate în sus.

Când nu am așteptări de la viață, de la oameni, nu am cum avea nici dezamăgiri. Înaintez senin spre simpla evoluție. Atunci descopăr că nu am absolut nimic de pierdut, în schimb pot atinge Absolutul. Îmi contemplu așteptarea iar ceea ce găsesc este un peisaj plin de culoare și vibrație, pe care îl ating de parcă deja am atins ceea ce așteptam. Așteptarea e frica de a nu se putea întâmpla. Atunci când mi-e frică înseamnă fie că nu cred în reușita de la sine, fie că am o doză de îndoială asupra faptului că orice, totul, conspiră în favoarea mea iar nu împotrivă-mi. Îmi doresc o pereche nouă de aripi?! Nimic mai ușor. Nu mă gândesc la ele, le las să vină singure, să mi se lipească firesc de spate, așa încât totul să curgă dinspre exterior spre intimul sufletului meu.

E o rețea de suflete care, conectate la “sărăcia” asta, își trăiesc “bogăția” spirituală. E mult mai mult decât biserica pe care oamenii și-au construit-o din pietre numai pentru a avea cu ce să lovească în spiritul lor sărac și flămând.
Cred în vibrația sinelui de iubire.