dacă banii pot exista fără mine, eu de ce n-aș putea exista fără bani? este o parafrază adresată vorbelor lui diogenes cinicul, câinele, care, atunci când unicul său sclav a ales să îl părăsească, a rostit “dacă manes poate trăi fară diogenes, de ce n-ar putea și diogenes fără manes?”
am fost un om “normal’, ca toți oamenii… am fost angajat, ba chiar am avut niște job-uri destul de bune, am ținut timp de trei ani un business, și, în general am încercat să îmi ridic traiul la un nivel care să mă facă să zic că viața e dulce. am crezut în ceea ce am fost învățat de părinți, școală și societate, anume că în viață ritmul pe care trebuie să îl urmezi este acela de a învăța, a munci, a fi folositor societății care te formează și apoi te răsplătește, și a îți ridica continuu nivelul de trai.
la un moment dat ceva s-a rupt în tot acest sistem care părea să-si urmeze calea de la sine. tot ceea ce înseamnă bani și construcția unei vieți bazate exclusiv pe elementul material au început să mă nemulțumească interior. simțeam că am ce îmi trebuie dar nu mă am pe mine.
am renunțat conștient la avantajele materiale, câștigând, în mod subconștient și neprețuit propria-mi conștiință. definesc banul ca instrument pentru măsurarea puterii propriului gol interior cu propria ființă. singurul “lux” pe care vreau să mi-l permit de acum înainte este acela al gândirii spirituale.
propun sentimente la schimb, nu bani. avem destulă iubire ca să ne schimbăm unii pe alții! se cuvine să ai ceea ce îți trebuie, și nu să obții, nu să cumperi. unii fură. alegănd să fure, înseamnă că cei care o fac nu au aflat ce le trebuie, sau că vor mai mult decât ceea ce le trebuie.
lipsa banilor aduce la suprafața frustrarea dată de frica de a nu avea bani. iar din frustrare, prin zbucium interior, se naște creație. mai departe ajung să nu îmi mai fie frică.
sâmbătă, 28 noiembrie 2009
