Mă trezesc în unele dimineți întrebându-mă dacă merită cu adevărat tot acest sacrificiu căruia mă supun. Oare nu ar fi mai ușor să procedez ca toți ceilalți, să pun mâna pe telefon, să trimit niște e-mail-uri și să caut, până ce voi găsi, un job? Oare nu voi fi atunci mai fericit, mai liniștit de așa zisa siguranță a zilei de mâine? Ce se va întâmpla cu toate visele pe care le-am avut, acelea de a traversa lumea în lung și-n lat, de a înnota în toate mările și oceanele pământului? Oare nu îmi va fi mai bine cu bani, dacât fără? Sunt îndoieli firești ale unui om care, la fel ca toți ceilalți, nu a găsit încă un sistem de a funcționa altfel decât așa cum e lăsat. Atunci o altă întrebare începe să îmi scormonească prin minte… Dar dacă nimeni dintre noi nu încearcă să găsească o altă cale, cum vor putea fi schimbate lucrurile din sensul în care ele curg prin obișnuință și ignoranță?
Unii încearcă să-și dea răspunsul liniștii interioare în biserică. Este undeva, în apropiere, o casă de rugăciuni baptistă. Golgota se numește. Îmi place să îi văd, retras undeva pe trotuar și fumând o țigară, pe acei oameni ieșind în fiecare duminică dimineață de la slujbă. Cei mai mulți sunt trecuți de a doua jumătate a vieții și se vede după înfățișare că pe prima și-au irosit-o în mediocritatea propriei lor neputințe de a schimba ceva. Par mulțumiți pentru o clipă de vorbele pe care cine știe ce preot le-a predicat o dimineață întreagă către sufletele lor avide de a-și găsi hrana spirituală. Judecata minții le spune însă că așa le e dat să fie, cum au învățat de la părinți, de la profesori sau popi și, ajungănd în casele lor supraetajate din lipsa spațiului spre orizont, deschid televizorul privindu-se și regăsindu-se într-o realitate ce pare să fi fost universul lor de când lumea. Câteodată mai aud o bunică ce îi spune nepotului… “Vezi? Acum mă simt mai liniștită, l-ai auzit doar pe preot ce frumos vorbea. Să bagi la cap pentru când vei fi mare. Să deschizi urechea și să înveți ce e bine!”.
Oare ăsta e binele lumii? Să ne prefacem că totul e lăsat să fie, că în sfârșit niște dumnezei merg ținându-se de mână cu oamenii științei pentru a creea împreună noi minuni?! Că trebuie să cumpărăm întotdeauna ceva pentru a ne obține fericirea?! Nu știu încă să-mi dau un răspuns. Dar de când un copil de șase luni a dezlipit tasta cu semnul întrebării de pe tastatura laptop-ului, am învățat să-mi pun întrebările sufletului, singur, în minte. Și încerc să-mi găsesc răspunsurile, experimentând pe propria-mi ființă un sistem al speranței de a fi mai liniștit. Fără a cere vreun ajutor, preoților, psihologilor sau oricărui alt învățător inventat de societate.
Privesc la cei 12 lei, ultimii, rămași pe un raft gol al bibliotecii. Mă gândesc ce aș putea face cu ei, fiind o sumă prea mică pentru a mai putea face ceva. Cobor. Intru în magazin. “Bună dimineața! Un pachet de Lucky Strike roșu și o pâine, vă rog.” Fumez o țigară în fața blocului și îi văd pe acei oameni ale căror crâmpeie de vorbe nu am nevoie să le ascult, căci le ghicesc gândurile. Și îmi zic, liniștit… “De mâine, de luni, mă las de fumat!”
duminică, 29 noiembrie 2009
