luni, 25 iunie 2012

copilărie, ce surpriză!

dau un portofel doldora la schimb cu un baton de pingui! să fi auzit așa ceva, aș fi zis, jur, că e nebun sau copil. kinder este surpriza mea preferată cu ciocolată. bun, am pus-o în coș. lângă pinguin, mi-am compus din minte o salată de somon crud-afumat. rucola iau acum, de la mega, iar roșiile mâine, cu gust de piață. punga e gata așezată... kinder-ul stă deasupra, pentru când îi voi fi plătit tot casieriței. afară, nici nu știu ce să fac mai întâi. să deschid ambalajul cu singura mână rămasă liberă? să arunc guma din gură? ah, uite un coș! e apărat de o pălărie din metal deci cam incomod să o scuip direct acolo, în gunoi. hai s-o așez cu limba pe vârful de deget. lângă coș, o gospodină cu un cățelandru deghizat în miel tuns. femeia își privește de pe bancă lumea, interiorizată, o stare dintr-o altă dimensiune. micuțul aspirator de praf se arată avid de curios în lumea reală. mirosise ceva cu ochii lui vii. simte când trec prin fața lui și uite-așa avem contactul vizual. îmi zice direcția unde se holbează. pe jos, sub banca ocupată pe sfert de contemplativa stăpână, tânărul caniche e interesat de silueta obeză a unui portofel. de imediat lângă, coșul de gunoi mă invită să-i țintesc burta deschisă cu proiectilul din gumă. doar că acum e toată lipită de deget. nu mai pot scăpa așa ușor. înaintez scuturând din mână, nici gând să se dezlipească! abia realizez cum ajung la un pas mai departe de coș. îmi întorc pasul. uit și de ciocolată. doamnă, vedeți că e un portofel căzut sub bancă! tresare speriată ca din somn: ce? unde? ce?! cu o simplă zvâcnitură din deget guma se desprinde și cade printre resturi. femeia înțelege încotro să ațintească privirea. are o idee. vai, cred că e al doamnei cu copil care a stat aici mai devreme! îmi trăiesc șocul abia un pic mai târziu. desfăcând ciocolata, atunci realizez că am dat pentru ea la schimb un portofel burdușit, returnându-mi-se un pumn de mărunți, restul de la casieriță. la câțiva anișori, în copilărie, apreciam gustul surprizei fără să vreau să știu și cât ar costa ea. data viitoare poate iau un mars.

vineri, 22 iunie 2012

un fum, de Garibaldi

un lux. dacă atinge cotidianul, se transformă în orice altceva decât într-un lux. aș fuma un Sobranie, din ăla colorat, pe care să-l simt intrat în mine nu doar ca pe orice fum opac din țigară. culoarea e să vezi momentul ăla de sublim orgasm al gestului. așa să tot vrei să fumezi mereu... idem și cu arta, doar că ea nu rănește cu intenție inima nimănui: o cântă! o dată ce marii compozitori au născut din numele lor de identitate cartierul Floreasca, rezidenții vechilor blocuri comuniste de acolo au și scos în stradă simfonia de-a trăi. silabiseau titlurile plăcuțelor cu străzi până când, iată-l, apare unul singur care părea să nu fie la fel ca toți ceilalți. Garibaldi se plimba solitar, gânditor, prin parcul ăla înzestrat cu cinematograf, acolo unde oamenii îi montaseră recent statuia de amintiri. ajunsese direct din focul revoluțiilor pașoptiste, ca să se stabilească pe aleea din Floreasca. adresa de pe bloc i s-a dat gratis din partea poporului, încât tăblia cu numele său să ajute la democratizarea artei. măcar atâta bucurie să fi avut Giuseppe, a-i elibera pe muncitori din micuțele lor apartamente, afară, în parc, la iubire, dând sens semnăturilor de compozitori din alte veacuri.

vineri, 8 iunie 2012

fără frână

gata, ți-ai luat biletul. de-acuma știi că poți oricând să cazi. în zbor ai nevoie de un pilot, o mașinărie zburătoare, vieți omenești călătoare, de un rezervor până la destinație, eventual și de un turn de control sau de ceva public figurant în sala de așteptare, asta ca să ia ființă momentul esențial din care să nu te mai întorci. se spune că dacă aeronava a trecut deja peste jumătatea distanței, în caz de pericol, piloții ajung la punctul în care orice manevră spre înapoi devine fatală. tot planul depinde de clipa de aici încolo, de imaginația și tehnica aviatorului. de fapt, nu e niciun plan. pe cadran e o limbă nevăzută, momentul mereu prezent și unic. în acea clipită, ai nevoie de cea mai puternică motivație, ceva din sine în care să te încrezi. în cinematografie, îmi spunea un prieten care scrie un scenariu, e în natura filmului ca personajele să atingă acel punct de unde nu se mai întoarce nimeni înapoi și nici măcar autorul regiei. este elementul cheie, surpriza oricărei ficțiuni prin care curge sânge viu. mă întreb, știind că motivul oricărei ființe de a fi înseamnă evoluție, cum să fi fost clipa pentru sălbaticul din copac, când a ucis de foame pentru prima dată? să-și fi șters oare complet din conștiință, acum, efortul de a-și răpune cu piatra animalul în numele propriei evoluții? iată că a ajuns să-l domesticească și apoi tot îl tranșează pe masă, steaks. crescut din șarpe, omul-maimuță - cel mai avid prădător - când a fost să cadă într-o baltă de sânge, se îmbăia iar mai târziu se spălă de păcat. the point of no return. eu, a fost să nu pun deloc frână bicicletei ca să încep să-mi văd clipa. de atunci, prezentul mă bucură etern.

joi, 7 iunie 2012

air. all I need

sunt superstiții și superstiții. îmi place să le descifrez sensul... să pui mâna la gură atunci când caști! ba chiar să înghiți căscatul atâta cât ești în societate! asta vine din popor, cum că pe gură se vâră un drac atunci când o deschizi cu poftă. n-ar fi fost defapt o problemă - dracul care-și strecoară coada - țăranii știu că nu-i chiar așa de necurat cum pare. din nefericire, în loc ca el doar să te gâdile cu cornițele la plămânii afumați de tutun, a vrut mai mult: să nu te lase să respiri. treaba a fost că prohibiția căscatului s-a extins în codul de bune maniere. totuși abia îmi stăpânesc unul. e respirația aia când mi-e foame de aer. inspir pe gură, pe nări, umplu tot mai adânc plămânii. intră în mine parcă ceva bun, mă confund cu extazul. cu siguranță nu-i diavol sau, dacă e, cred că-i unul cu aripi. țin pieptul înainte, plexul solar se întinde a bine. explozie. dau afară tot răul. blocajele se degajează. fusese un plav pe canal. trăiesc ca un fel de orgasm, fulgerul ala de intensă de eliberare, geamătul triumfal. apoi, o dulce amețeală ține din inimă și până în creier. urcă peste tot. mi-a trecut somnul, aș mai vrea prin aer. căscatul, zic alții, e gestul de final prin care-ți lași trupul să moară. dacă-i pe-așa, a muri cred că e în sine un orgasm de iubire și viață. mergeam pe stradă, mi-a venit gândul ăsta. în drum, un capac de canal. nu călca pe el, ține ghinion! îmi aduce aminte o superstiție din copilărie. încerc să înțeleg ce-i în neregulă, ce anume m-ar face să-l ocolesc. în trecut și pe harta așezărilor umane cu indivizi nerăsăriți, puteai prea bine să cazi în hazna. gaura de iad abia dacă fusese acoperită de ceva. ghinionul ăsta să fi fost căderea în păcat?!

miercuri, 6 iunie 2012

altcineva

păi dacă tot ești un nimeni în viață, în loc să afli cum e să fii tu, de ce ți-ai mai dori atunci să ajungi cineva?

luni, 4 iunie 2012

copilăros

unui copil, i-aș lăsa deschis dulapul cu bunătăți. să se înfrupte cu ce are el chef. dacă observ că îi place prea mult ceva, de pildă ciocolata, sau orice de orice natură să-i atingă morbid nervul adicției, i-aș da mai puțină. în niciun caz nu i-aș interzice-o. aș căuta atunci să combin ciocolata cu ceva bun, cu un fruct, și apoi să măresc doza binelui, treptat, micșorând-o pe cealaltă. la fel și cu lăsatul de tutun. în copilărie am descoperit cum e să respiri. apoi am uitat. credeam că inspirația mea stă într-o țigară tare iar expirația e fumul ăla cu care poți să închizi în ceață o atmosferă. înțelegând asta, răsuflu ușurat. măresc doza de fruct.

duminică, 3 iunie 2012

di pisti cer

din nou electric. simt pulsul. mă întâlnesc în ritm cu el. dacă vrei să afli energia aia ca de cuptor, din plexul solar, s-o descarci undeva, atunci ai întâlnit fericirea. căci doar o nălucă dezvelită de sub fulger n-are vlagă să te mai atace, trăsnetul i-a luat maul. acum e iarăși Soare și ai rămas doar tu cu El. când te uiți la tine, zbori, zâmbești, ești o pană.

sâmbătă, 2 iunie 2012

reflex copilăriei

retrăiesc starea aia de bucurie, când ești copil și găsești câte ceva frumos lângă tine. ai mei obișnuiau să-mi pună cadourile cât mai aproape aproape, să fie primul lucru pe care-l văd atunci când deschid ochii. adorau să mă vadă fericit. observ acum că am nevoie de compensări pentru viciul cu care tot fac deal să mă despart. mă premiez pentru a doua zi. totul se produce la scară de un pachet pe zi. țigările rămase nefumate în pachet sunt patru pentru mâine, deci cu două mai multe decât cele de dimineață. cu cât crește mai mult ceea ce voi găsi, mă gândeam poate chiar la șase sau la zece dintr-o lucky-lovitură, recompensa e de neprețuit. într-o zi voi găsi douăzeci și mă voi întreba dacă mai fumez. altfel, văd același dependent de fumat, chiar dacă prins de abstinență.

vineri, 1 iunie 2012

echocord

...un label. nu știu dacă e real visul, trăind, dar tocmai aflu că viața poate fi un indiciu într-un și mai deschis vis