luni, 27 decembrie 2010

Călătorie indiscretă: 28. Jordan

Sunt din nou în oraș. Prinsengraht și toate canalele învecinate fac ca vestul să fie zona artistică și snobbish a Amsterdamului. Eu, bine! Spăl wc-uri și fac paturi într-un hostel din Jordan. Sunt cleaner, așa-i zice omului de serviciu. Muncesc voluntar, desigur. În schimb, am propriul pat (habar n-ai ce bine e să dormi pe o saltea moale și caldă după aproape două săptămâni de stat în cort, pe pământ) și trei mese pe zi, timp de o lună. Dar, cel mai important lucru este că am ocazia să văd Amsterdam "altfel" decât până acum. Nu mai sunt vagabondul care bântuia străzile în căutarea unui rost; mi l-am găsit, temporar. Am descoperit acum orașul ca fiind unul al poeziei, al iubirilor de toamnă. Ieri, o dată cu liniștea din suflet, au apărut de niciunde niște posibile oferte de lucru, pe bani. Nu mă grăbesc. Prefer să mai aștept. Acel "ceva" care-mi trebuie va veni de la sine atunci când va fi vremea, sunt sigur. Continuu să citesc. Am încheiat "From thinking to living" iar acum aplic teoria pe viu. Live your life, alive! aș putea zice. Voi începe "Diavolul" lui Papini căci îmi pare interesant studiul individual al greutății opuse din galantar. Ah, aproape că uitasem… Hostelul în care lucrez este unul creștin: Shelter Christian Jordan. În fiecare dimineață, timp de jumătate de oră, am parte de lecturi din Biblie urmate de câteva scurte conotații pe marginea textului citit. Se pare, deci, că am ocazia să țin și câteva “predici”. Colegii, majoritatea sunt de prin America, fetele mai ales, niște germani, un rus (cleanerul de dinaintea mea) și un indian din Ecuador. Una dintre cele două responsabile cu curățenia e olandeză iar cealaltă, nemțoaică. La recepție lucrează, uimire, o româncă din Timișoara. Programul e lejer: am de spălat trei băi la comun, câte una pe fiecare etaj. În total, poate că muncesc vreo două ore jumătate, zilnic. Întreaga după amiază sunt liber așa că fac plimbări lungi sau fumez câte un joint de vară, pe vreo bancă, amuzat de peisaj. După atâta timp petrecut homeless am nevoie de toate astea. Mă simt din nou bine în pielea mea, precum un motan prețuit, deci sunt fericit.

vineri, 24 decembrie 2010

Călătorie indiscretă: 27. La mulți ani, fără bani!

Azi, abia, am realizat că se împlinește un an de când trăiesc fără bani. Hmm… Cu siguranță, viața simplă e mult mai valoroasă decât mi-am închipuit-o atunci când puneam pe orice câte un preț.
Acum, seara, spre exemplu… Tocmai ce mă trece o foame pe care n-o mai pot păcăli de fel. Am apucat să mănânc la prânz doar două farfurii cu o supă chioară, la un "social". Doi euro și optzeci de mărunți îmi zornăie a sărăcie în buzunare. Ajung în camping și mă cam codesc: să cumpăr ceva de la automatul cu bunătăți sau să rezist până mâine?! Golul din stomac învinge prudența de a-mi salva paralele, așa că introduc în aparat șaptezeci de cenți pentru un Bounty. Bag fisele dar nimic nu cade. Ah, aparatul e defect! Mășinăria nu împins suficient de mult încât batonul să poată pica. Cinic spectacol! Și, culmea, totul se petrece la vedere, dincolo de vitrina de sticlă, sub chiar privirea mea flămândă. Încerc să mișc măgăoaia dar nimic. Rămân o clipă pe gânduri și decid să îmi încerc norocul cu altceva. Chiar că acum încep să-mi simt foamea, hiperactivată, mai mult ca sigur, de frustrarea pierderii bănuților. Introduc moneda de doi euro și comand un Ritter Sport. Tot nimic! Aceeași poveste ca și cu Bounty. Deznădăjduit, mă îndrept către barul din camping. Îmi spun păsul unei barmanițe care, mai mult decât politicoasă, îmi zice că nu știe unde e cheia de la aparat, dar că îmi poate înapoia banuții pierduți. Accept iar ea mă sfătuiește să mai încerc încă o dată. Poate că acum vor cădea două ciocolăți în loc de una?!
Mare bucurie, văd cum pică din aparat două Ritter Sport. Mă îndrept victorios către barmaniță și îi ofer o parte din "pradă". După ce înghit ciocolata pe nemestecate îmi zic că ar trebui să repet povestea și cu Bounty-ul. Am din nou parte de două. I-l dau barmaniței pe unul dintre ele iar pe celălalt îl păstrez pentru a doua zi, de dimineață. Suntem amândoi fericiți acum, savurând complice dulcea victorie asupra mașinăriei. E doar o izbândă aparentă, desigur, căci pentru fiecare din cele patru dulciuri automatul își încasase banii. Eu, însă, am putut mânca pe săturate, ba chiar cu un pic peste așteptările buzunarului. Am privit apoi atent oamenii care au pus fisele, după mine. Automatul a mers ca și uns, fără probleme.
Îmi confirm, pentru a nu știu câta oară, că universul conspiră în favoarea noastră, a mea, a ta, a oricui se deschide pentru a fi pătruns de forța lui creatoare. Mi-e clar. Diferența dintre a avea și a fi, a trăi firesc, este aceea care ține de suplețea spiritului. Aș putea-o rezuma cât se poate de scurt: a avea știință versus a ști, pur și simplu.

duminică, 19 decembrie 2010

Călătorie indiscretă: 26. Uși deschise

Păi tu ești o mină de aur, mă Andrei. Cu scrisu’ ăsta al tău o să deschizi multe uși. Ai să vezi! Te vede omu’, așa, intelectual… Vorbești engleza bine. O să-i ungi pe toți pe pâine, îmi zice Nea’ Nelu așteptând să intrăm în audiență, la asistenta socială de la biserică. Ea este cea care le-a preluat cazul și în mâna ei stă decizia de a îi ajuta cu banii de drum, sau nu. Profităm de răgaz pentru ca hoțul din Medgidia să-mi încropească un succint rezumat al întâlnirii lor trecute. În primul rând, mă pune în temă că tipa este psiholoagă. Ca să-mi fac o idee despre cele povestite, în varianta lor oficială, Nea’ Nelu îmi face un scurt brief… Lucra ca ospătar într-un restaurant de pe litoral, în România, atunci când a întâlnit un vecin. Nu-l mai văzuse de mult. Tipul plecase de câțiva ani din țară, la muncă în Occident, stabilindu-se în Olanda. Au stat la vorbe aburind a alcool iar ăla îi promite lui Nea’ Nelu că îi poate găsi ceva de lucru în Amsterdam: Ce dracu’ o arzi pe doi lei în căcatu’ ăsta de restaurant, mă Nelule? Te știam mai cu circuit la cap. Văd ca ai mirosit pizdă tânără și parcă ți-a storcit coaiele. Las-o dracu’ de ospătărie și vino cu mine să facem echipă în Olanda. Ia-ți și femeia cu tine dacă vrei. Numai să știi că dacă se bagă la mofturi io îi fut una peste gură, cu copil cu tot! Nu prea i-a plăcut lui Nea’ Nelu cum a vorbit omul de nevastă-sa dar ce putea să facă?! Banii erau mai importanți, căci doar așa îl puteau opera pe ăla micu’. Nu apucă bine Nelu să-și termine fraza că Rodica, nevastă-sa, se și repede să-l descalțe pe copilașul de numai un an pe care-l ținea în brațe. Îmi arată defectele pe care săracul le purta din naștere, la ambele picioare. Pe tălpițele roz și moi am putut distinge niște umflături de natură osoasă, ca două ciocuri de papagal, ce nu păreau a fi tocmai comfortabile mersului. Cei doi nu mințeau deci cu nimic, cel puțin în privința asta. O operație îi era absolut necesară. Nea’ Nelu își continuă nestingherit povestea… Au ajuns cu toții în Olanda, cu mașina noului lor “prieten”, Costel. În prima noapte au dormit la el acasă. Apoi Costel le-a zis că le va pune la dispoziție o cameră într-un apartament.
…Ne și vedeam cu cărămida de bani în buzunar. Și nu pentru noi mânca-ți-aș, că noi suntem obișnuiți cu greutățili. Pentru ăsta micu’, pupa-i-aș tălpițele lui de golan, îmi zice Nea’ Nelu pe un ton forțat părintesc. Apoi însă, ceva s-a rupt în bunul mers al treburilor. Costel le face cinste cu o masă într-un restaurant de lux din centrul Amsterdam-ului. Atunci le dezvăluie că de fapt el e pește și că tare bine ar mai fi pentru business s-o pună pe Rodica la produs.
…Haidi bre Nelule, că n-o fi vreo sfântă țiganca asta. Dă și ea din buci de vreo două ori pe noapte, da’ măcar știi că-ți vine-acasă cu suta de euro în dinți. Barem să țină si ea ceva în gură și să nu te mușcă pe matale de pulă ca să-i dai bani. Mai ales că-i borțoasă! La perverșii ăștia le place mult să fute de-astea cu burtă.
Wow! Nu conteneam să mă minunez auzind minciuna hoțului. În timp ce bărbatul povestea, Rodica dădea din cap aprobator. Amândoi păreau să creadă cu tărie în fiecare vorbuliță. Așteptam însă cu nerăbdare concluzia, numai ca să văd cât de departe poate merge cu imaginația un infractor român. Păi și ce-ați făcut? îl întreb cu vădit interes pe hoț. Păi ce să facem măi Adi, pardon Andrei, scuză-mă. I-am dat lu Costel ăla un patru’ș’trei peste ochi ca să mă țină minte o viață și ne-am luat bagaju’ d-acasă de la el. Am dormit pe stradă în noaptea aia. Noroc că un țigan ne-a zis a doua zi de centru’ ăsta de ajutor. Și-am venit și noi aci, că poate ne-or da niște bani, sau ceva, îmi răspunde Nea’ Nelu.
Cam asta era pe scurt ceea ce trebuia să îi traduc asistentei sociale, psiholoaga, cea cu care aveam să ne întâlnim cu toții în curând. Aș fi putut oricând pleca și renunța la întreaga poveste dar ceva mă ținea parcă lipit de oamenii ăștia. Să fi fost oare dorința de a ajuta cumva copilul, sau ambiția de a influența un deznodământ real al unei istorii inventate? Căci banii, pentru mine, nu reprezentau în niciun caz motivul implicării, cu toate că Nea’ Nelu încercase de câteva ori să mă momească promițându-mi un procent din “pradă”, în cazul unui câștig de cauză. I-am răspuns că tot ceea ce vreau este să îl pot ajuta. În plus, aveam să-mi urmăresc o măruntă cauză personală, întrebând-o pe asistenta socială despre un loc ieftin de dormit, pentru câteva zile, sau un job de voluntar. Înainte să intrăm în biroul ei, Nea’ Nelu mă ia de-o parte și mă chestionează: Mă Adi! Andrei, pardon. Tu nu ești prost. Te-am ghicit! Tu ești un intelectual, așa să știi. Doar nu ai crezut povestea mea, nu-i așa? Știi că-i vrăjeală, nu? Da’ dacă ne ajuți, să știi că eu te consider pe tine un sfânt. Vine rândul meu să-i răspund: Bre, dacă nu-ți credeam povestea nu mai stăteam acum de vorbă cu matale. Îți recomand să faci același lucru. Să crezi în ea. Atâta timp cât vom sta cu toții în camera aia de vorbă cu psiholoaga, ar fi foarte bine să crezi în poveste mai ceva ca în Biblie. Ca altfel, pula bani de drum!
Suntem în sfârșit poftiți să intrăm în încăpere. De la un birou, se chinuie să schițeze un zâmbet obosit o doamnă de vreo 40 de ani. E asistenta socială, psiholoaga! Ne invită să ne așezăm. Sunt doar trei fotolii iar pe unul dintre ele moțaie o ditamai matahala de pisică. Mă poziționez chiar lângă biroul psiholoagei, pentru a avea un permanent contact vizual cu ea. Rodica se așază, ținându-și copilul în brațe, pe fotoliul de vis a vis de mine iar Nea’ Nelu se proptește cu o bucă de spătar. Singură, pisica, se lăfăie nestingherită fără ca nimeni să îndrăznească s-o deranjeze. Îl aud pe Nea’ Nelu înjurând ceva printre dinți… Futu-ți gura mă-tii de mâță ce ți-aș mai fute una peste bot, așa, ca în curte la Medgidia! Rodica îi replică însă imediat, încercând să-și calmeze bărbatul: Taci mă Nelule că aici pisicile sunt iubite mai mult ca oamenii. Las-o naibii să doarmă. Nouă să ne fie bine și să facem dracului rost de bani!
Cam înghesuit spațiul. Dar ăsta poate fi și un lucru bun căci camera are să se îmbâcsească rapid cu respirațiile noastre ceea ce înseamnă nevoia unei aerisiri și, deci, o concluzie grabnică.
Abia atunci când mă uit mai atent pe desktop-ul computerului de pe birou înțeleg de fapt unde sunt: The open door. Trebuie doar să îndrăznesc a intra pe o ușă ce-mi stă larg deschisă. Dar, care dintre ele este aceasta? Este ușa din bezna minciunii sau aceea care conduce către adevăr?!

vineri, 10 decembrie 2010

Călătorie indiscretă: 25. Fețele monedei

Amsterdam, ce așezare! Mă afund în violetul unui fotoliu din Biblioteca Centrală, undeva la etajul al cincilea. În față am o fereastră enormă care îmi creează senzația unică a perspectivei trăite de sus. În fața mea stă Nemo, cu botul său proaspăt ridicat din valuri iar în dreapta pot privi orașul până în largul inimii sale. Mai bine zis, îl pot străpunge până la creier. Olandezii au cu siguranță o mulțime de motive pentru a fi mândri dar măcar unul este cu justă valoare: au niște minți strălucite. Au clădit o țară, o capitală, o civilizație, ridicându-le de sub ape. Ingeniozitatea o demonstrează prin tot ce fac: navigație, prostituție, droguri, marketing, inginerie, arhitectură. Găndește-te că poporul ăsta, în afară de apă, n-a avut altceva nimic, niciodată. Cu toate astea tot ce ei au construit reprezintă evoluție din punct de vedere al civilizației materiale.
Am avut “norocul” ca mai întâi să-mi pierd ochelarii în Utrecht pentru a putea vedea apoi, mai clar, Amsterdamul, fără lentile interpuse între privire și imagine. Pot înțelege acum comparația între miniatura plină de haz a unui orășel studențesc și o matură metropolă a Europei.
Sigur, prima tentație, ca turist, este să mă îndrept către lupanarul orașului. Acolo văd însă numai o parte din opera de marketizare. Este o carte de vizită, printată în roșu intens, prin care acest brand, “I amsterdam”, și-a completat identitatea. Totul este XXX, la fel ca și simbolul primăriei (așezat pe verticală). Într-adevăr, totul s-a ridicat aici, de la zero. Îmi și imaginez cele două canale din Red Light District, cum fuseseră populate de vaporenii veniți direct din port, în bărcuțele lor, să “culeagă” câte o fătucă de pe mal. Acum, locul lor a fost luat de turiști. Marinarii aveau bani, desigur, căci comerțul pe apă era în floare. Așa că Amsterdam era o poartă a schimburilor de tot felul, o intrare larg deschisă altor lumi înspre Europa de nord și invers. Așa că, de ce nu, aici se putea dintotdeauna găsi în voie cel mai bun hașiș marocan sau iarbă de calitate de prin coloniile de peste ocean. Doar nu crezi că generația noastră a fost prima care a descoperit efectele psihotropelor?! Culmea, ea este aceea care le-a făcut a fi ilicite. Doar că Amsterdam a avut întodeauna de câștigat de pe urma comerțului cu droguri. Ar fi fost aberant să închidă un business din care toată lumea are de câștigat dar, cu precădere, “unii”. Unui olandez, dacă-l întrebi, i se pare foarte normal ca prostituția și consumul de droguri ușoare să fie permise căci, altfel, ele oricum ar exista. Iar o dată scoase în afara legii toate celelalte business-uri conexe care, mai ales, aduc venit bun statului, s-ar duce de râpă. Din cauza asta au hotărât să-și marketizeze atuurile, înaintea altor nații. Au creat mai întâi cărămizi din lutul unei mlaștini și au vopsit apoi pereții încă jilavi, dându-le o spoială ce pare strălucire. E o treabă și asta, să știi cum să îl “vinzi” pe 6 drept 9 și nimeni, sau prea puțini, să nu se prindă. Numai astfel au putut face banii necesari pentru “a avea”.
Îmi pun acum întrebarea: A fi sau a avea? Care dintre cele două verbe reprezintă mai mult viața?
Mă uit la felul în care aceste minți, ce judecă la lumina ingineriei, au avut sclipirea de a opri apa năvălind peste petecul lor de pământ, printr-o alambicată rețea de poduri și diguri. E un mecanism ce poate părea simplu, la prima vedere, dar nu știu câte alte țări din lume au putut să-și prezerve la nivel funcțonal o infrastuctură de acum câteva secole. Olanda a ales varianta de a se îmbunătăți continuu, astfel încât să-și depășească condiția modestă a unei delte de râu, atingând-o în schimb pe aceea de reper al modernității. Deși orice comparație cu România este din start exclusă, nu pot totuși să nu mă întreb ce ar fi făcut “ciobanii” noștri dacă ar fi populat, prin absurd, o mlaștină plină de pelicani și stuf. Probabil că s-ar fi apucat de băut, precum lipovenii, sau ar fi plecat la furat, așa cum mulți dintre ei o si fac acum prin Occident.
Am întâlnit în plimbările mele tot felul de construcții, de la casele vechi din centru și clădirile nou ridicate sub semnul arhitecturii actuale până la locuințele sociale de la periferie. Am realizat un lucru: oamenii ăștia, atunci când construiesc, creează de fapt. Au fost nevoiți, din start, să o facă bine. Deși construcțiile vechi de pe canale pot părea uneori hilar de firave, prin strâmbăciunea contururilor sau ușoara naivitate a fațadelor, cu toate astea stau bine pe picioare și încă nu au obosit. Am avut norocul să găsesc azi, în drumul meu, un teren cu o deschidere îngustă, tipică Amsterdamului, situat între două calcane. Fusese cu siguranță, acolo, o casă ce fusese demolată. Înainte de a construi ceva, structuriștii s-au ocupat mai întâi de consolidarea celor două clădiri vecine. Au ridicat o țesătură din stâlpi și grinzi de metal, între calcane, cu rolul de a le păstra verticalitatea. Abia apoi au pornit mai departe cu fundația: stâlpi de beton, adânc forați în pământ și armătură groasă cât încheietura mâinii. M-am oprit de multe ori la porțile șantierelor și am încercat să înțeleg conceptul lor de dezvoltare urbană. Am realizat că olandezii sunt într-o continuă nevoie de perfecționare, e adevărat, preponderent materială. Și, totuși, către care orizont le zboară sufletul?!
Ținând cont de timpul petrecut zilnic în Bibliotecă și de roadele sensibilității artistice expuse în muzeele culturii olandeze aș putea spune că, pe lângă întreg avântul modernismului în științele concretului, această nație a cautat mereu să-și înstărească cumva spiritualitatea. Deși nu se definesc drept un popor de oameni băgăreți, precum latinii, curiozitatea lor interioară constă mai ales în a afla răspunsuri (nu neapărat metafizice) ce țin de o anume realitate a vieții privită drept convenție socială. Da, asta e! Cred, mai degrabă, că atenția culturii olandeze este îndreptată cu precădere înspre social. Prodigiosul lor poet, Joost van den Vondel, cel plecat în căutarea versificată a căderii lui Lucifer, dă acum (și nu întâmplător) numele celui mai mare parc din vestul orașului, zona avută și “americanizată” a Amsterdamului.
Spațiul în care acum visez este dedicat filosofiei. Celelalte patru etaje ale bibliotecii se oferă deschis literaturii, filmului și muzicii. De altfel, la intrarea în Bibliotheek, în lobby, întâlnesc zilnic un pian. Uneori, oameni generoși îi mângâie clapele cu câte o frântură de melodie iar alții interpetează, cu destul talent, cine știe ce pasaje clasice, chiar moderne. Muzica este natură umană iar prin ea, sunetul a fost cel care a creat membrana vibrațiilor. Cuvântul este la origini doar un rod material al spiritului, venit în întâmpinarea nevoilor de comunicare sufletească. Dându-mi seama de toate astea, parcă țin în buzunar gulden-ul cu ambele sale fețe. Este medalia pe care o poartă la piept multe civilizații: părăsirea unei culturi spirituale gregare în favoarea emancipării materiale individuale. Aparent este o decădere. Dar, dacă e să citesc coordonatele unui nou pod, într-un oraș al punților peste ape, pot spune împăcat că întreg acest proces e o simplă curbă pe scala evoluției. Renașterea se află acum în punctul ei metafizic cel mai de jos și în cel fizic cel mai de sus. În curând cei doi poli se vor putea reechilibra, prin inversarea lor poate. Căci este nevoie ca ființa umană, în individualitatea eu-lui, să-și cunoască mai întâi natura, s-o supună, pentru ca apoi să se descopere în armonia spiritului.
Privesc de sus către Amsterdam și sunt emoționat: îmi place! E un tablou de inspirație biblică, al păcatului și al ridicării, pictat cu apa care ne ține pe toți, treji, peste Pământ. Trasez cu privirea un curcubeu precum un pod uriaș și descopăr că am atins un înțeles: “Levity” e atunci când în sus te desprinzi, ușor, și nicidecum “falling down”, căderea.

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Călătorie indiscretă: 24. Nea' Nelu Medgidia

Scumpa mea, azi mi-am dat seama că am deja două săptămâni de Amsterdam. Wow! Timpul a zburat într-adevăr foarte repede. Hai să revin însă la momentul hotărârii mele din Central Station, aceea de a rămâne aici o vreme…
După prima noapte pe care am dormit-o ilegal în camping-ul din Zeeburg, dimineața, mi-am strâns cortul și am făcut cale întoarsă, spre oraș. Singurii mei bani erau câteva monede pentru biletul de tramvai.
Iata-mă din nou în Central Station. M-am hotărât ca aici să fie cartierul meu general. Am deja o bancă preferată pe care mă regrupez și îmi trasez direcțiile pentru ziua abia mijită. Vreau să fac o pauză de iarbă căci îmi place să simt direct în carne pulsul vieții de stradă, situație complet nouă pentru mine.
Primul drum îl fac spre cantina socială, acolo unde pot mânca gratis, cea pe care mi-a indicat-o estonianul. Ajung la adresă destul de repede; se află foarte aproape de gară, la începutul lui Jordaan. Din păcate totul e ferecat azi. Sun la vecini care îmi spun că am găsit, într-adevăr, locul doar că ziua nu este cea mai potrivită. E deschisă numai Lunea, Miercurea și Vinerea. Azi e Marți. Mă întorc cam tuflit spre gară. Coada o purtam între picioare căci prima încercare se dovedise a fi, aparent, un eșec.
Postându-mă lângă intrarea principală, privesc oamenii cum își trec nepăsători pașii, ca-ntr-un film, prin fața sufletului meu ghemotocit. Caut o țigară, mai precis un om care să pară darnic, dar nu-i găsesc încă privirea. Vreo cinci minute și lângă mine se înființează un homeless. E complet îmbrăcat în verde militar, kaki. Are o bicicletă neagră, de oraș, iar în ranițele atârnate de ea își ține tot soiul de obiecte pentru supraviețuire. Da, chiar ăsta-i cuvântul: e un supraviețuitor. Îl întreb unde se poate mânca gratis în orașul ăsta. Mă studiază lung. Îi par a fi turist. Îi zic că n-am niciun ban și că mi-e foame. Abia atunci rezonează. Îmi indică o direcție, din mână, spunându-mi că e un centru social la doar o sută de metri, deschis întreaga după amiază. Uraaa! Pare-mi-se că zbor până acolo. Intru și văd o mulțime de oameni care își beau cafeaua. Homeleși?! Nu par a fi. Sunt îmbrăcați destul de bine și nu put. Sau, poate, așa or fi săracii din Amsterdam, curați și îngrijiți?! Îmi torn în paharul de plastic o cafea cu lapte și intru în vorbă cu tipul de după tejghea. Primul lucru, aflu programul: e deschis zilnic, până la amiază, la trei jumătate. Îi zic pe scurt povestea călătoriei mele fără de bani și îl întreb dacă știe vreun loc în care aș putea lucra, ca voluntar. Îmi râde în nas și îmi spune că în Amsterdam se găsește foarte greu un job, chiar și așa, benevol și fără plată. Îmi arată însă masa românilor. Zăresc niște fețe întunecate de care nu vreau să mă apropii încă, așa că ies din nou afară. Acolo găsesc un alt român, ceva mai alb la ten, care-și soarbe agitat cafeaua. Schimbăm câteva vorbe. Îmi spune în câteva cuvinte că nu-i rost de nicio mișcare aici și că ar vrea s-o taie spre Germania. Îi zic că și eu mă îndrept către Portugalia și că, de asemenea, nu intenționez să stau prea mult. Uite cum, așa, omul meu își aduce aminte de portocale.. Tocmai ce-i dădusem o idee. Mă roagă s-o așteptăm împreună pe nevastă-sa și să-l ajut: vrea să facă rost de niște bani de la o biserică pentru a putea pleca din Amsterdam. Accept, doar n-am nimic de pierdut. Atunci Nea’ Nelu, căci ăsta e numele personajului, începe să-mi povestească abrupt viața. Îmi zice că e hoț de buzunare, că are 42 de ani și că s-a căsătorit din dragoste cu una de mult mai tânără, cu care are deja un copil. Îl întreb dacă nu cumva ar fi mai bine să se întoarcă în țară iar el, în loc de răspuns, trage o flegmă pe trotuar: Doamne ferește! De așa ceva nici să nu audă. Începe să-mi povestească de țările prin care a trecut, în unele făcând chiar pușcărie, mai precis Germania și Austria. Suspină atunci când își amintește de traiul bun de acolo și îmi zice că oricând s-ar întoarce dacă n-ar avea nenorocita de interdicție. Cu toate astea, tot înspre acolo văd că l-ar cam trage ața să se îndrepte. Totuși, ceva i-a surâs auzindu-mă vorbind de Portugalia. E, probabil, un teritoriu nou unde poate intra curat ca lacrima.
Apare și soția, o țigăncușă frumoasă, gravidă și ținând un plod în brațe. E îmbrăcată decent, ușor cochet aș spune. Se vede treaba că omul “muncește” serios pentru confortul ei. Nea’ Nelu ne face cunoștiință. Rodica! Mă previne să nu intru în vorbă cu ea prea mult, că e tânără și pe mulți i-a cam tentat carnea ei fragedă. A avut multe neplăceri din cauza asta, așa că e mult mai cuminte să comunicăm doar noi, masculii. Accept aprobator. Doar nu am niciun motiv pe lume să atentez la țiganca omului. Pornim la drum, către biserica cu pricina sau, mai bine zis, spre pomana pe care ar vrea s-o încasese. Nea’ Nelu îmi face un sumar al primei sale vizite acolo, atunci când nu s-a prea putut înțelege cu asistenții sociali, el neștiind boabă engleza. Aveam deci să-i fiu translator iar restul, adică textul de tradus, îl va improviza în funcție de circumstanțe. Totul devine acum cu mult mai interesant. Îi zic lui Nea’ Nelu să aibe încredere, căci doar am terminat dreptul. Iau cazul asupra mea. Ajungem și avem de așteptat vreo oră. În timpul ăsta îi destăinui motivul pentru care călătoresc așa, fără bani, prin Europa: vreau să scriu o carte. Un blog n-ar fi știut ce înseamnă așa că mă rezum la un termen pe care, deși nu-l aprofundase vreodată, tot avusese măcar un abecedar în mână. Chiar și așa, nu mă înțelege prea bine, deci mă văd nevoit să îi explic cum că dacă aș avea bani nu aș mai avea parte de asemenea experiențe adevărate. În plus, îi dezvălui pariul făcut cu mine însumi, acela de a reuși să trăiesc fără bani. Abia atunci mă aprobă cu subînțeles. Iubind-o pe una cu mult mai tânără decât el, Nea’ Nelu știe prea bine că nu banii sunt cei care aduc fericirea, deși o întrețin. Dornic să-și manifeste cumva empatia, îi comandă imediat nevesti-sii să scrie pe un bilet câteva date despre ei doi. Nu de alta, ci pentru că vrea sa le apară neapărat numele în viitoarea mea carte. Pentru conformitate, transcriu: Fam. Besnea – Rodica și Ion/Cristian și Robert. Com. Peștera, Loc. Medgidia, Jud. Cța. Str. Carierei, România. Porecla: Nelu Medgidia. Cunoscut interlop! Povestea de dragoste: căsătorit cu Rodica, 21 ani. Acum 23 ani.
Îți doresc o “carieră” fericită, Nea’ Nelule!