La întrebarea dacă am fost anul ăsta în deltă, ți-aș răspunde cu siguranță că da, și nu oriunde, ci în estul Amsterdamului. Aici trăiesc, în Zeeburg, de câteva zile. Ajung seara când știu că recepția e sigur închisă iar oamenii de servici trag jointuri, liniștiți, în căsuțele lor de lemn. Îmi strâng cortul în fiecare dimineață, înainte de începerea programului de curățenie, pe la 8.30. Avantajul este că, așa, am putut dormi câteva nopți bune deja, gratis. Dezavantajul este faptul că a trebuit să-mi port rucsacul peste tot, în toate drumurile prin oraș. Din fericire, am descoperit că îl pot lăsa în siguranță, întreaga zi, la Bibliotheek, în biroul de pază de la intrare. Biblioteca din Amsterdam este, cu siguranță, locul în care pot petrece ani fără să mă plictisesc. Absolut toate (cartile, filmele, muzica, internetul) sunt oferite gratuit publicului. Tot ce trebuie să faci este numai să îndrăznești. Iar ca bonus, de sus, de la ultimul etaj, poți avea o perspectivă superbă a orașului. Iată-mă, deci, homeless de bibliotecă.
Începusem totuși să mă obișnuiesc cu greutatea din spinare, după cei zece kilometri parcurși zilnic pe jos. M-am învățat și cu tramvaiul, mă refer la a face blatul, fără bilet. Mă urc din Central Station, numai pe la ușa la care văd cea mai mare aglomerație și mă strecor, astfel încăt taxatoarea, ocupată cu vândutul biletelor, să nu mă observe. Mai greu este cu drumul de dimineață, cel din Zeeburg către centru, căci în stația asta nu se urcă niciodată lume multă. De aceea îmi pregătesc întotdeauna, de cu seară, unul de rezervă. E imposibil, oricât de zgârciți ar fi olandezii, să nu găsesc pe cineva mai darnic care să mă ajute, în față Central Station, cu doi euro pentru bilet. Cu turiștii, în special cei americani, merge mult mai ușor. Au venit în Amsterdam să se distreze și nu se uită la portofel. În plus, la capitolul generozitate, sunt mult mai umani.
Zeeburg este o limbă de pământ aflată la vărsarea Amstelului în mare care, prin îndiguire, a fost ridicată la propriu de sub ape. Singurul lucru care-mi aduce aminte că sunt încă într-un oraș este zumzetul citatin pe care îl aud noapte de noapte, atunci când peste ape se lasă tăcerea. Căci, trebuie să-ți zic, Amsterdam are un sunet aparte. Îl aud cum huruie, de fiecare dată înainte să-mi culc capul pe pământul jilav, în cortul meu roșu sau, uneori, când mă foiesc noaptea din cauza frigului și a ploii. Vuietul orașului este cel care mă trezește precum ceasul deșteptător, dimineața, atunci când încep să-mi dezmorțesc corpul bine împachetat în sacul de dormit. Parcă ar fi freamătul de horn al unei fabrici care muncește cu toate cazanele sub presiune, 24 din 24. Dacă din București rețin doar țipătul isteric al claxoanelor, de Amsterdam îmi voi aminti cu siguranță ca fiind orașul care-și turează toți cilindrii la maximum.
Prima dată când am auzit de Zeeburg, imaginația m-a purtat cu gândul la o citadelă a zeilor. “Zee” înseamnă mare, desigur, dar în visele mele a fost întotdeauna vorba despre făpturi divine. Am revenit totuși rapid cu picioarele pe pământul din camping, căci pe apă nu pot încă să merg, dându-mi seama că locul este doar un ultim refugiu al naturii în fața urbanizării rapide. Da, Zeeburg este un colț de rai, uitat ca prin minune la periferia unei bucăți de iad, dacă e să mă iau după “cazanele” Amsterdamului pe care le aud fierbând la foc continuu. E colțișorul ideal în care ador să-mi fumez jointul de dimineață și apoi să mă apuc, înnaripat, să-mi scriu impresiile despre canalele puturoase din fața vitrinelor cu prostituate sau despre egocentrismul unei nații al cărei major scop este evoluția sa unilateral materială. Așa observ a fi poporul olandez.
În această oază populată de zburătoare, aici mă pierd zilnic în visare pe ritmul apei dulci ce curge spre mare. Mă mai trezește câteodată măcănitul cârcotaș al vreunei rațe sălbatice. Aici e lumea lor: rațe, gâște, lebede, berze. În oraș, la Central Station, am putut vedea că păsările vin doar pentru a muri. Îmi aduc aminte că, privind larg acoperișul din sticlă al gării, am remarcat silueta unui schelet de barză. Sărmana, încremenise acolo, găsindu-și sfârșitul. Le-a oferit prin asta, cel puțin așa mi-ar plăcea să cred, exemplul unui sacrificiu personal, oamenilor care, din dorința de a obține plenitudinea satisfacției materiale, devin criminalii fără astâmpăr ai naturii. Un astfel de stindard, al ripostei vieții simple și firești contra expansiunii materialiste a omului, ar putea fi Zeeburg. Și totuși, dacă stau să mă gândesc bine, tot omul a fost acela care a scos aceste pământuri de sub ape. Pentru olandezii din Amsterdam, cel mai probabil, Zeeburg este numai o reușită a ingineriei de a cuceri o altă colonie. Pentru acea barză era un tărâm al vieții simple, comunicare firească cu împărăția spiritului, unica natură, în fapt, care dă roade universale.
luni, 29 noiembrie 2010
sâmbătă, 27 noiembrie 2010
Călătorie indiscretă: 22. Central Station Amsterdam
Plouă și parcă nu vrea să se oprească deloc. Totul e ud și rece. La fel mă simt și eu, până în străfundul ființei.
Singurul loc în care pot sta mai ferit este Central Station. Aici sunt câteva bănci pe care, chiar dacă din metal, măcar mă pot adăposti de ploaie și îmi pot elibera umerii de sub povara rucsacului. În general e foarte greu să găsești o bancă în Amsterdam. Olandezii nu au tradiția pierderii de vreme la o șuetă plăcută, la Soare. Și au dreptate: care Soare!? Căci pe ploaie, nimănui, nici măcar unui scafandru profesionist, nu i-ar veni să se așeze undeva. Am ochit totuși câteva băncuțe în drumurile mele iar unele sunt destul de bine poziționate ca ambianță și peisaj, la intersecția unor canale. Astăzi însă turna cu găleata așa că era imposibil să le lustruiesc cu șezutul.
Îmi așez rucsacul pe banca din fața Burger King-ului din Central Station. În apropiere zace un tip care tremură din toți rărunchii. Aproape că îi pot auzi dinții clanțănindu-i în gură. Îl privesc curios și, la prima impresie, îmi pare că omul nu e chiar homeless. Sau, în fine, nu se aseamănă cu unul din România, zdrențăros și murdar. Îmi aprind o țigară căci, am uitat să-ți spun, mi-am luat un pachet de Lucky Strikes. A costat 5 euro dar măcar am reușit, fumând, să-mi alin dezamăgirea pricinuită de marocan. După bâjbâiala mea printre felinarele din Red District am devenit mai lucid acum sau, cel puțin, am impresia. Orișicum, mi-era tare poftă de o țigară. Simțind în structura băncii vibrații de la tremuratul săracului om mă gândesc să-i ofer și lui să fumeze ceva. Îi intind pachetul și, precum un cățel flămând, se și repede să ia una. O soarbe cu poftă. Aștept să-și revină și intru în vorbă cu el. Aflu că e din Estonia și călătorește prin Europa aidoma mie, fără vreo țintă precisă. Nu are vreun bagaj, doar nădragii de pe el. Fusese în Franța, apoi în Italia și acum vrea să se îndrepte spre Norvegia. Sunt foarte curios, evident, ce va face atunci când va veni iarna, cum se va îmbrăca. Îmi spune că nu duce griji de genul ăsta căci tot ce poartă este de căpătat. Îl întreb dacă muncește sau are de gând să o facă iar el îmi spune, zâmbind pentru prima și singura oară, că nu are nevoie să lucreze. Este întreținut de stat sau, după caz, de biserică. Mănâncă la cantinele săracilor și tot de acolo se și îmbracă. În Franța bătea la porțile bisericilor și căpăta tot ce avea nevoie, inclusiv bani de drum, uneori. Călătorește numai cu trenuri internaționale de viteză și nu-și ia niciodată bilet. A fost arestat de câteva ori dar l-au eliberat întotdeauna a doua zi.
Wow! Pe măsură ce tipul îmi povestește viața mi se pare că experiențele mele de până acum sunt joace infantile. Se poate trăi, deci, călătorind mult mai extrem. Își termină de fumat țigara și dă să plece. Îl mai rețin totuși cu câteva întrebări. Vreau să știu unde se poate mânca gratis în Amsterdam. Începuse deja să mi se facă foame. Tipul îmi face o cruce pe hartă, în dreptul unei străzi, Willemstraat. E foarte aproape de gară dar, din păcate, totul este închis la ora asta. Obținusem o mare victorie: a doua zi aveam să mănânc, fără bani.
De îndată ce l-am secat de informații, estonianul meu s-a ridicat mulțumit îndreptându-se spre ale lui. Iată-mă din nou singur, fără de vreo țintă. Încep să mi se înfiripe în minte regrete privind Germania. De ce plecasem oare din Kotthausen? Nu îmi era cumva mult mai bine acolo, față de acum, homeless? Aș putea oricând să mă întorc dar cred că asta ar fi doar o fugă, o întoarcere în timp, nicidecum o evoluție! Cel mai probabil, am nevoie să mi se întâmple toate cele de acum, chiar și viața pe stradă. Bun, dar ce să fac totuși? La doamna Șerbescu nu mă pot întoarce, mai ales că peste o săptămână ea va pleca la București și, încă de pe acum, este prinsă (ca orice persoană în vârstă) de emoția pregătirilor. Aș putea apela totuși la bunăvoința ei, dar numai într-un caz de extremă urgență. Nu consider că este încă momentul. Am un cort pe care îl pot deschide oricând, oriunde. Îmi vine brusc în minte ideea de a mă întoarce la Zeeburg, camping-ul în care stătusem înaintea zilelor de miere și răsfăț din casa Șerbescu.
Toți banii mei sunt acum 5 euro, suficienți pentru un dus cu tramvaiul și încă un bilet spre centru, a doua zi. Pentru cazare nu mai aveam însă niciun ban. Reușisem să cheltuiesc într-o zi aproape toți cei 20 de euro primiți cadou: pachetul de țigări, cafeaua, un ceai și un telefon către o studentă româncă, prietena unui bucătar de la Sanyi. Tipa, nu numai că mi-a refuzat rugămintea de a-mi găzdui rucsacul peste noapte, dar aproape că era să-mi închidă telefonul în nas. Mi-am adus aminte că recepția din camping se închide seara, pe la 9.00, deschizându-se abia dimineața. Dacă aș reuși să mă strecor neobservat, mi-aș putea monta acolo cortul pentru o noapte. Cel puțin aș avea acces la WC, pentru că dușul costă 50 de cenți și nu-mi permit să-i arunc pe apă. În plus, dacă aș dormi în camping, nu aș risca să fiu hărțuit de poliție, în parc, sau de vreun drogat. În cele din urmă accept împăcat ideea și o iau drept hotărâre finală, aceea de a mă îndrepta la lăsatul serii către camping.
O zi de așteptare în Central Station are să se încheie cu bine pentru mine. Luasem, în sfârșit, prima mea decizie importantă, călăuzit fiind de instinctul de supraviețuire. Întreaga zi privisem trenurile cum veneau sau plecau încărcate cu oameni grăbiți spre a-și atinge ținta. Aveam impresia că numai unul, al meu, întârzia la nesfârșit. În momentul în care am putut rosti cu fermitate, în limbajul rațiunii spirituale, decizia mea, abia atunci am avut senzația că sosește și el la peron. Vreau să rămân în Amsterdam pentru o vreme, asumându-mi chiar și ipoteza că voi fi homeless! Mulțumesc pentru asta întregului univers care și-a pus în mișcare forța, special pentru mine, conspirând pozitiv în favoarea viselor mele. Tot ce am de făcut este să mă îndrept spre tramvaiul 26, în direcția Zeeburg. Ajuns în stație, vagonul mă aștepta deja cu ușile deschise.
Singurul loc în care pot sta mai ferit este Central Station. Aici sunt câteva bănci pe care, chiar dacă din metal, măcar mă pot adăposti de ploaie și îmi pot elibera umerii de sub povara rucsacului. În general e foarte greu să găsești o bancă în Amsterdam. Olandezii nu au tradiția pierderii de vreme la o șuetă plăcută, la Soare. Și au dreptate: care Soare!? Căci pe ploaie, nimănui, nici măcar unui scafandru profesionist, nu i-ar veni să se așeze undeva. Am ochit totuși câteva băncuțe în drumurile mele iar unele sunt destul de bine poziționate ca ambianță și peisaj, la intersecția unor canale. Astăzi însă turna cu găleata așa că era imposibil să le lustruiesc cu șezutul.
Îmi așez rucsacul pe banca din fața Burger King-ului din Central Station. În apropiere zace un tip care tremură din toți rărunchii. Aproape că îi pot auzi dinții clanțănindu-i în gură. Îl privesc curios și, la prima impresie, îmi pare că omul nu e chiar homeless. Sau, în fine, nu se aseamănă cu unul din România, zdrențăros și murdar. Îmi aprind o țigară căci, am uitat să-ți spun, mi-am luat un pachet de Lucky Strikes. A costat 5 euro dar măcar am reușit, fumând, să-mi alin dezamăgirea pricinuită de marocan. După bâjbâiala mea printre felinarele din Red District am devenit mai lucid acum sau, cel puțin, am impresia. Orișicum, mi-era tare poftă de o țigară. Simțind în structura băncii vibrații de la tremuratul săracului om mă gândesc să-i ofer și lui să fumeze ceva. Îi intind pachetul și, precum un cățel flămând, se și repede să ia una. O soarbe cu poftă. Aștept să-și revină și intru în vorbă cu el. Aflu că e din Estonia și călătorește prin Europa aidoma mie, fără vreo țintă precisă. Nu are vreun bagaj, doar nădragii de pe el. Fusese în Franța, apoi în Italia și acum vrea să se îndrepte spre Norvegia. Sunt foarte curios, evident, ce va face atunci când va veni iarna, cum se va îmbrăca. Îmi spune că nu duce griji de genul ăsta căci tot ce poartă este de căpătat. Îl întreb dacă muncește sau are de gând să o facă iar el îmi spune, zâmbind pentru prima și singura oară, că nu are nevoie să lucreze. Este întreținut de stat sau, după caz, de biserică. Mănâncă la cantinele săracilor și tot de acolo se și îmbracă. În Franța bătea la porțile bisericilor și căpăta tot ce avea nevoie, inclusiv bani de drum, uneori. Călătorește numai cu trenuri internaționale de viteză și nu-și ia niciodată bilet. A fost arestat de câteva ori dar l-au eliberat întotdeauna a doua zi.
Wow! Pe măsură ce tipul îmi povestește viața mi se pare că experiențele mele de până acum sunt joace infantile. Se poate trăi, deci, călătorind mult mai extrem. Își termină de fumat țigara și dă să plece. Îl mai rețin totuși cu câteva întrebări. Vreau să știu unde se poate mânca gratis în Amsterdam. Începuse deja să mi se facă foame. Tipul îmi face o cruce pe hartă, în dreptul unei străzi, Willemstraat. E foarte aproape de gară dar, din păcate, totul este închis la ora asta. Obținusem o mare victorie: a doua zi aveam să mănânc, fără bani.
De îndată ce l-am secat de informații, estonianul meu s-a ridicat mulțumit îndreptându-se spre ale lui. Iată-mă din nou singur, fără de vreo țintă. Încep să mi se înfiripe în minte regrete privind Germania. De ce plecasem oare din Kotthausen? Nu îmi era cumva mult mai bine acolo, față de acum, homeless? Aș putea oricând să mă întorc dar cred că asta ar fi doar o fugă, o întoarcere în timp, nicidecum o evoluție! Cel mai probabil, am nevoie să mi se întâmple toate cele de acum, chiar și viața pe stradă. Bun, dar ce să fac totuși? La doamna Șerbescu nu mă pot întoarce, mai ales că peste o săptămână ea va pleca la București și, încă de pe acum, este prinsă (ca orice persoană în vârstă) de emoția pregătirilor. Aș putea apela totuși la bunăvoința ei, dar numai într-un caz de extremă urgență. Nu consider că este încă momentul. Am un cort pe care îl pot deschide oricând, oriunde. Îmi vine brusc în minte ideea de a mă întoarce la Zeeburg, camping-ul în care stătusem înaintea zilelor de miere și răsfăț din casa Șerbescu.
Toți banii mei sunt acum 5 euro, suficienți pentru un dus cu tramvaiul și încă un bilet spre centru, a doua zi. Pentru cazare nu mai aveam însă niciun ban. Reușisem să cheltuiesc într-o zi aproape toți cei 20 de euro primiți cadou: pachetul de țigări, cafeaua, un ceai și un telefon către o studentă româncă, prietena unui bucătar de la Sanyi. Tipa, nu numai că mi-a refuzat rugămintea de a-mi găzdui rucsacul peste noapte, dar aproape că era să-mi închidă telefonul în nas. Mi-am adus aminte că recepția din camping se închide seara, pe la 9.00, deschizându-se abia dimineața. Dacă aș reuși să mă strecor neobservat, mi-aș putea monta acolo cortul pentru o noapte. Cel puțin aș avea acces la WC, pentru că dușul costă 50 de cenți și nu-mi permit să-i arunc pe apă. În plus, dacă aș dormi în camping, nu aș risca să fiu hărțuit de poliție, în parc, sau de vreun drogat. În cele din urmă accept împăcat ideea și o iau drept hotărâre finală, aceea de a mă îndrepta la lăsatul serii către camping.
O zi de așteptare în Central Station are să se încheie cu bine pentru mine. Luasem, în sfârșit, prima mea decizie importantă, călăuzit fiind de instinctul de supraviețuire. Întreaga zi privisem trenurile cum veneau sau plecau încărcate cu oameni grăbiți spre a-și atinge ținta. Aveam impresia că numai unul, al meu, întârzia la nesfârșit. În momentul în care am putut rosti cu fermitate, în limbajul rațiunii spirituale, decizia mea, abia atunci am avut senzația că sosește și el la peron. Vreau să rămân în Amsterdam pentru o vreme, asumându-mi chiar și ipoteza că voi fi homeless! Mulțumesc pentru asta întregului univers care și-a pus în mișcare forța, special pentru mine, conspirând pozitiv în favoarea viselor mele. Tot ce am de făcut este să mă îndrept spre tramvaiul 26, în direcția Zeeburg. Ajuns în stație, vagonul mă aștepta deja cu ușile deschise.
vineri, 26 noiembrie 2010
Călătorie indiscretă: 21. Raze versus felinare roșii
După cum îți spuneam de dimineață, arabul, marocanul pe care l-am întâlnit la ieșirea din Utrecht, mi-a dat țeapă. După câteva zile de gândire, Duminica, i-am dat în sfârșit un telefon. Locuiam încă la doamna Șerbescu dar începând de Luni trebuia să mă mut. Abuzasem și așa cam mult de ospitalitatea ei, așa că am luat tramvaiul spre centru și l-am sunat de la un telefon public. Marocanul s-a arătat foarte disponibil să mă ajute dar, din păcate, mi-a zis că e plecat din Amsterdam și că revine abia a doua zi. A rămas deci să-l sun Luni, când se întoarce, pe la prânz. Liniștit de răspuns am căutat să profit de o Duminică cu vreme superbă drept pentru care am plecat cu mine însumi la o plimbare în Vondelpark. Mi-am aprins bineînțeles un joint și m-am pierdut printre nuanțele de verde. Toamna este incredibil de frumos colorată! Am privit oameni și biciclete și am descoperit cum seamănă, teribil de mult, unii cu alții. Așa cum câinii prind din comportamentul stăpânilor sau cum mașinile exprimă gradul de educație și civilitate al posesorilor, tot astfel și biclele. În toată mini-călătoria mea am fost ghidat de Soare, știi? Fiind deja după-amiază acum, Duminica, l-am prins mai mereu zâmbindu-mi cu căldură dinspre apus căci Vondelpark și, de fapt, întreg cartierul prin care m-am plimbat se află în partea de vest a orașului. A fost de parcă închisesem ochii iar de undeva, de departe, ar fi venit lumina care îmi călăuzea pașii. Am observat că de multe ori fac asta: aștept ca raza să mă îndrepte acolo unde trebuie să ajung. E cea mai bună cale de a mă "pierde" într-un loc pentru ca să las apoi să vină de la sine ceea ce caut. Din acest motiv am început să consult din ce în ce mai puțin harta. Am ajuns acasă la doamna Șerbescu abia seara, plin de încredere că am făcut ceea ce trebuie. Aveam desigur multe îndoieli asupra arabului dar m-am bucurat enorm că am hotărât să rămân o vreme în Amsterdam, chiar dacă eram foarte conștient că îmi va fi greu. "De mâine, de Luni, când vom fi mai drepți, mai buni" a fost mereu în minte motto-ul meu pentru următoarea primă zi din ceea ce avea să însemne o nouă etapă.
Așadar e deja Luni și aștept ora 12.00 în fața unei cafele, în lounge-ul învecinat cu fostul nostru hotel de pe Beursstraat. Rucsacul este și el cu mine, înghesuit într-un colț. Laptop-ul e deschis și conectat la internet. Eu sunt plin de emoții, gândindu-mă la ce voi face dacă marocanul nu-mi va mai răspunde. Am 20 de euro în buzunar, un cadou binevenit din partea doamnei Șerbescu care s-a simțit, cred, bine în compania mea. Formez numărul și primul semn al premoniției mele se și întâmplă. Nu răspunde. Îmi zic că poate este un accident și mai insist. Nimic! Las să se scurgă ceva timp și încerc să sun din nou. În continuare nu aud pe nimeni, la celălalt capăt al firului. Îmi iau rucsacul în spinare și plec din cafenea, căci stătusem deja cam multă vreme cu o ceașcă goală în față, folosindu-le însă din plin internetul. În paranteză fie spus am ajuns la concluzia că olandezii urăsc turiștii iar singurul lucru la care visează sunt doar banii din buzunarele lor. La fel de mult, urăsc pe orice altă nație care este diferită de a lor cu excepția, desigur, a englezilor.
Habar nu am încotro să mă îndrept, cu atât mai mult cu cât plouă încet dar foarte sigur. Vremea va continua astfel întreaga zi. Primii pași îi fac în Red Light District. Mai fusesem acolo de câteva ori, numai pe lumină. Ultima dată am fost chiar Duminica, înainte de plimbarea prin Vondelpark. Nu știu de ce dar curvele din vitrine, văzându-mă acum încărcat cu rucsacul, încetaseră a mai părea la fel de prietenoase și zâmbitoare, așa cum fuseseră cu doar o zi în urmă. E de fapt foarte simplu: aveam înfățișarea unui veritabil backpacker și, se știe, ăștia nu au niciodată bani. Chiar așa! De ce s-ar fi obosit să-mi zâmbească când, e clar, lor le surâde nu omul ci doar portofelul lui?!
Mă opresc în Coffeeshop 36 și îmi prepar un joint dedicat regăsirii de sine și obținerii unei soluții fără panică. Îl fumez și mă reîntorc în Red District. Am în minte o întrebare ce mă obsedează: de unde ar putea începe un tip ca mine, rămas complet fără bani, un nou start în Amsterdam? Apuc să merg pe marginea trotuarului, pe bordură, ca și cum acea potecă îngustă ar fi fost calea ce mi se întindea înainte. Mă opresc însă la un moment dat, orbit fiind de niște luminițe roșii. Nu, nu e un bordel. E chiar mama bordelurilor din Amsterdam. Este un teatru porno. Îl ochesc pe portar: un tip pe la vreo 50 de ani cu o alură mixtă de gorilă cu pește, fără de vreo rasă umană clară. Mă apropii de ghișeul de care stătea sprijinit și îi pun întrebarea, în engleză: "Excuse me sir, could I ask you something which is very personal? From where should a guy like me, with absolutely no money, make his start in this city?". Pauză! Din fericire pentru arătare îi sună telefonul. După ce termină de vorbit mă roagă să-i reformulez întrebarea. Mă conformez iar atunci începe să strige pe cineva din spate. Îmi spune să aștept puțin. Apoi îmi răsare înaintea ochilor un tip cu o aparentă față umană, un olandez. Îl salut, ne străngem mâinile, îi fixez privirea și îi adresez întrebarea: aceeași. Când îi voi fi auzit răspunsul răspicat, abia atunci aveam să înțeleg totul. Tipul venise pregătit cu două cafele și cu niște țigări. Cu toate astea nu mi-a oferit nimic de băut sau fumat. M-a studiat însă îndelung, înainte de a se apropia. Abia apoi m-a salutat. Avea probabil răspunsul deja pregătit pe buze: Nu! Nu puteam face parte din lumea lui, în niciun caz. Nu aveam nici figura și nici atitudinea unui mercenar în lumea cărnii și a drogurilor. Nu aveam ce căuta acolo. Răspunsul lui a sunat sec: "Sorry man, I don't have any clue!".
Mulțumit și mulțumindu-i pentru sinceritate dau să ies cât mai repede din cartierul acela cu felinare roșii care pare că-mi pute de oriunde dar, mai ales, dinspre apa canalului. Ajung în Central Sation. Mai încerc câteva telefoane către marocan dar sunt deja conștient că nu-mi va mai răspunde vreodată. Deși n-am nicio idee de unde s-o apuc sunt totuși fericit: primisem un răspuns pe care îl așteptam de mult timp. Știu acum cu siguranță încotro nu o voi apuca.
Așadar e deja Luni și aștept ora 12.00 în fața unei cafele, în lounge-ul învecinat cu fostul nostru hotel de pe Beursstraat. Rucsacul este și el cu mine, înghesuit într-un colț. Laptop-ul e deschis și conectat la internet. Eu sunt plin de emoții, gândindu-mă la ce voi face dacă marocanul nu-mi va mai răspunde. Am 20 de euro în buzunar, un cadou binevenit din partea doamnei Șerbescu care s-a simțit, cred, bine în compania mea. Formez numărul și primul semn al premoniției mele se și întâmplă. Nu răspunde. Îmi zic că poate este un accident și mai insist. Nimic! Las să se scurgă ceva timp și încerc să sun din nou. În continuare nu aud pe nimeni, la celălalt capăt al firului. Îmi iau rucsacul în spinare și plec din cafenea, căci stătusem deja cam multă vreme cu o ceașcă goală în față, folosindu-le însă din plin internetul. În paranteză fie spus am ajuns la concluzia că olandezii urăsc turiștii iar singurul lucru la care visează sunt doar banii din buzunarele lor. La fel de mult, urăsc pe orice altă nație care este diferită de a lor cu excepția, desigur, a englezilor.
Habar nu am încotro să mă îndrept, cu atât mai mult cu cât plouă încet dar foarte sigur. Vremea va continua astfel întreaga zi. Primii pași îi fac în Red Light District. Mai fusesem acolo de câteva ori, numai pe lumină. Ultima dată am fost chiar Duminica, înainte de plimbarea prin Vondelpark. Nu știu de ce dar curvele din vitrine, văzându-mă acum încărcat cu rucsacul, încetaseră a mai părea la fel de prietenoase și zâmbitoare, așa cum fuseseră cu doar o zi în urmă. E de fapt foarte simplu: aveam înfățișarea unui veritabil backpacker și, se știe, ăștia nu au niciodată bani. Chiar așa! De ce s-ar fi obosit să-mi zâmbească când, e clar, lor le surâde nu omul ci doar portofelul lui?!
Mă opresc în Coffeeshop 36 și îmi prepar un joint dedicat regăsirii de sine și obținerii unei soluții fără panică. Îl fumez și mă reîntorc în Red District. Am în minte o întrebare ce mă obsedează: de unde ar putea începe un tip ca mine, rămas complet fără bani, un nou start în Amsterdam? Apuc să merg pe marginea trotuarului, pe bordură, ca și cum acea potecă îngustă ar fi fost calea ce mi se întindea înainte. Mă opresc însă la un moment dat, orbit fiind de niște luminițe roșii. Nu, nu e un bordel. E chiar mama bordelurilor din Amsterdam. Este un teatru porno. Îl ochesc pe portar: un tip pe la vreo 50 de ani cu o alură mixtă de gorilă cu pește, fără de vreo rasă umană clară. Mă apropii de ghișeul de care stătea sprijinit și îi pun întrebarea, în engleză: "Excuse me sir, could I ask you something which is very personal? From where should a guy like me, with absolutely no money, make his start in this city?". Pauză! Din fericire pentru arătare îi sună telefonul. După ce termină de vorbit mă roagă să-i reformulez întrebarea. Mă conformez iar atunci începe să strige pe cineva din spate. Îmi spune să aștept puțin. Apoi îmi răsare înaintea ochilor un tip cu o aparentă față umană, un olandez. Îl salut, ne străngem mâinile, îi fixez privirea și îi adresez întrebarea: aceeași. Când îi voi fi auzit răspunsul răspicat, abia atunci aveam să înțeleg totul. Tipul venise pregătit cu două cafele și cu niște țigări. Cu toate astea nu mi-a oferit nimic de băut sau fumat. M-a studiat însă îndelung, înainte de a se apropia. Abia apoi m-a salutat. Avea probabil răspunsul deja pregătit pe buze: Nu! Nu puteam face parte din lumea lui, în niciun caz. Nu aveam nici figura și nici atitudinea unui mercenar în lumea cărnii și a drogurilor. Nu aveam ce căuta acolo. Răspunsul lui a sunat sec: "Sorry man, I don't have any clue!".
Mulțumit și mulțumindu-i pentru sinceritate dau să ies cât mai repede din cartierul acela cu felinare roșii care pare că-mi pute de oriunde dar, mai ales, dinspre apa canalului. Ajung în Central Sation. Mai încerc câteva telefoane către marocan dar sunt deja conștient că nu-mi va mai răspunde vreodată. Deși n-am nicio idee de unde s-o apuc sunt totuși fericit: primisem un răspuns pe care îl așteptam de mult timp. Știu acum cu siguranță încotro nu o voi apuca.
miercuri, 24 noiembrie 2010
Cam cum aș rezolva eu îndumnezeirea...
De fiecare dată când venea ziua mea, an de an, îmi aminteam conștient că sunt mai mult un corp decât pur spirit. Asta mă cam făcea să mă simt inferior, mie însumi. Mă simțeam o materie care înaintează încet către moarte și care nu poate să-și găsească fericirea în aniversarea unei nașteri. Credeam că numai spiritul este capabil de infinită renaștere, fără ca el să fi murit vreodată.
Azi am realizat conștient că sunt la țară. Ce frumoasă zi! M-am plimbat prin ploaie numai pentru a sta o clipă, eu și cu natura. Am mers câteva sute de metri pe un drumeag, cel care duce la pășunea de vară a vacilor. A fost pentru prima dată când noroiul nu mi s-a mai părut murdărie. Am fumat înainte de asta un joint, desigur. Este penultimul din provizia de la Amsterdam. Azi n-am lucrat, așa că mi-am permis să mi-l fac un cadou încă de dimineață.
Pășind prin vremea haină am realizat un lucru esențial: atunci când o percepi drept dușman, ți se va părea că te afli etern într-o luptă, purtată pe un teren minat, cu un inamic quasi-vizibil, care de fiecare dată reușește să învingă. Aceeași treabă e și cu diavolul. Când ești prietenul vremii, oricât de câinoasă ar fi ea, conflictul încetează. Redevii armonie, cu tine, cu spiritul și îți poți cizela trupul să nu mai sufere. Animalele simt ca-ntrun suflet comun, ființa noastră are ceva în plus. Pe acela, înțelegându-l, te poți împăca cu burnița continuă de afară și chiar cu polul nord.
E ca și cum aș recunoaște că diavolul există și că, mai mult, el mi-e prieten. Fiindcă diavolul abia așteaptă să fie iertat și să simtă, să sufere, să iubească nu doar în colectivitate, ci individual.
Plimbându-mă, mi-a venit un gând: răzbunându-ne, căutăm să ne iertăm.
Azi am realizat conștient că sunt la țară. Ce frumoasă zi! M-am plimbat prin ploaie numai pentru a sta o clipă, eu și cu natura. Am mers câteva sute de metri pe un drumeag, cel care duce la pășunea de vară a vacilor. A fost pentru prima dată când noroiul nu mi s-a mai părut murdărie. Am fumat înainte de asta un joint, desigur. Este penultimul din provizia de la Amsterdam. Azi n-am lucrat, așa că mi-am permis să mi-l fac un cadou încă de dimineață.
Pășind prin vremea haină am realizat un lucru esențial: atunci când o percepi drept dușman, ți se va părea că te afli etern într-o luptă, purtată pe un teren minat, cu un inamic quasi-vizibil, care de fiecare dată reușește să învingă. Aceeași treabă e și cu diavolul. Când ești prietenul vremii, oricât de câinoasă ar fi ea, conflictul încetează. Redevii armonie, cu tine, cu spiritul și îți poți cizela trupul să nu mai sufere. Animalele simt ca-ntrun suflet comun, ființa noastră are ceva în plus. Pe acela, înțelegându-l, te poți împăca cu burnița continuă de afară și chiar cu polul nord.
E ca și cum aș recunoaște că diavolul există și că, mai mult, el mi-e prieten. Fiindcă diavolul abia așteaptă să fie iertat și să simtă, să sufere, să iubească nu doar în colectivitate, ci individual.
Plimbându-mă, mi-a venit un gând: răzbunându-ne, căutăm să ne iertăm.
duminică, 21 noiembrie 2010
În loc de LSD
Visez. Soare! Mă întind la drum în cabina unei dube plină ochi cu “ceaoane” și lucruri trebuincioase cât pentru o întreagă bucătărie de campanie. E Miercuri. N-am mai simțit nisip sub tălpi de câțiva ani. Mă las în voia senzațiilor și le anticipez deja plăcuta gâdilare, fericirea de a visa cu ochii deschiși către marea de valuri și culoare.
Aparent, merg să lucrez, să mă ocup de barul lui Sanyi din Vama Veche. El gătește gulyas unguresc. Eu vreau să mă îmbăt cu strălucire. Satul e încă pustiu de frumos. Încă n-a sosit puhoiul de lume să-l invadeze. O cameră din chirpici cu ciment pe jos, Dixi, Pixi (câinii gazdei), o pătură, un duș încălzit cu Soare… Se pare că asta e tot ce îmi doresc să fi găsit. Stau deja pe plajă și miros săratul din noapte al mării. Aprind pe cer o Lună cât o farfurie, plină ochi cu lumină, gata să dea foc apei și lacrimilor din trecut. Sunt liber să îl trăiesc aici pe “acum”. Vor urma câteva zile de muncă și nopți nedormite, știu… Dar, cum singura mea simțire este visul, sunt sigur că a căra mese și bănci din lemn, “ceaoane” și butoaie de bere sau a sta în bar mai bine de jumătate de zi, vor fi ca și cum toate greutățile ar începe dintr-o dată să zboare precum fulgii. N-am bani dar în locul salariului cer să mi se asigure transportul, masa, cazarea și protocolul. Sunt exact lucrurile pentru care, altădată, aș fi risipit o avere.
E deja lume multă în Vamă. Sunt cu zecile de mii. Pe unde trec ei culcă tot la pământ, ca elefanții de circ înfuriați de maimuțăreala spectatorilor. Furia înseamnă teamă și ea naște ură. N-am de ce să-i urăsc. Au venit aici să-și afle temerile bine ascunse sub perna de acasă iar acum se manifestă prin răbufniri spontane. Cei mai mulți sunt încă niște copii, maimuțici pe cale de a deveni, unii dintre ei, oameni. Stau în grupuri pe plajă, merg în împreună peste tot. Nu au încă curajul să fie ei înșiși, copiază tot ce văd. Sunt în căutarea individualității dar deocamdată au numai conștiința îmbulzelii. Îi văd pentru că umblu noaptea, singur, din crâșmă-n crâșmă, ținând în mână o bere care să mă ghideze drept, prin grămada de suflete. Îmi place să-i privesc. Am de multe ori impresia că le ghicesc căutările, rătăcirile, dorințele.
Am învățat să găsesc hrana sufletului fără să trebuiască s-o mai caut înadins. Vine singură, de la sine, ceea ce altădată s-ar fi numit dorință. Se poate intitula minune, acea dorință sufletească care se întâmplă natural, fără ca să mai trebuiască a fi formulată de gândire. Înainte așteptam în zadar minuni, încercând să materializez visele prin cuvinte. Erau prozaice rugăciuni care obișnuiau, cel mai adesea, să ceară câte ceva Absolutului. Acum închid ochii lăsând sentimentul să vină, să curgă, să mă lase dus în voia celestă a minunii, sub senzația sincronicității cu miracolele Universului…
Nu știu cum o cheamă și nici nu vreau să știu. Nici ea nu mă întreabă nimic și sunt fericit de jocul nostru tacit de a rămâne doi străini, unul pentru celălalt. Dansăm pe Norah Jones și o rog, amețit de muzică și fericire, să-mi preia ușor pașii. Mă conduce către plajă. Ne așezăm chiar lângă întunericul apei. Săruturi, ca și cum fiecare ne-am gâdila cu marea. Sunt focuri în jur, dar nu ne deranjează. Văzute de undeva, de foarte de sus, ar putea părea ca niște lumânărele presărate pe o întindere de nisip, la malul unui ape sărate ce aduce valuri de iubire. Acolo, niște gândăcei dând din mâini și din picioare, cu formă umană, își fac de cap încălzindu-și amorțeala iarnii trecute. Răsare Soarele și adormim strângându-ne în brațe.“Somn ușor, Copiluțule!”. Așa-ți spuneam și ție, fosta mea iubită de demult, pe când aveai vreo douăzeci de ani și ni se mai întâmpla să adormim îndrăgostiți chiar și pe plajă; mai știi?
E deja Luni și nici nu știu cum a zburat timpul. Aproape că n-am dormit dar realizez că n-am simțit nevoia. A mai rămas foarte puțină lume, iar cei care sunt se vede că s-au îndrăgostit de mare. Stau pe nisip, răsfirați, și privesc în larg. E seară și mă grăbesc spre plajă să prind apusul. Mă cocoț undeva, sus, la o terasă rămasă pustie, de unde să pot vedea întreaga fotografie. Iubesc momentul ăsta al zilei, când lumina se unește cu întunericul. E timpul când sunt cel mai clar și proaspăt, nou născut, parcă, din apa vie a mării. Plâng. Mă uit înspre punctul acela în care marea se unește cu cerul, iar cele două nuanțe de albastru sunt întretăiate de o linie de foc. E o predare de ștafetă a luminii peste Pământul cu apă și oameni. Simt curgându-mi pe obraji valuri, și cu toate astea nu închid ochii; privesc cât mai departe. E ca atunci când mă opream din înotat pentru o bălăceală bună în care tumbele erau momentul de intensă satisfacție copilărească. Țineam vederea larg deschisă în apa călduț de sărată, același univers salin cu cel al ochilor tăi și al ființelor noastre.
“Plângi? De ce ești trist?” aud venind din spate o voce cunoscută. Iar eu, în timpul ăsta, plângeam amintindu-mi o poveste închipuită mai demult. …Când regele moare, primul străin sosit în cetate va fi încoronat și o va lua de soție pe fata fostului monarh. Dacă va refuza, va fi aruncat spre moarte de la înălțimea celui mai înalt turn al palatului. Iar dacă străinul se nimerește a fi femeie, atunci supușii vor afla că adevărul trăiește în înțelepciunea poveștilor de iubire, precum într-o mie și una de nopți plus una de visare pură…
M-aș da cu parapanta. Aș înălța un zmeu. Zău că aș zbura!
Aparent, merg să lucrez, să mă ocup de barul lui Sanyi din Vama Veche. El gătește gulyas unguresc. Eu vreau să mă îmbăt cu strălucire. Satul e încă pustiu de frumos. Încă n-a sosit puhoiul de lume să-l invadeze. O cameră din chirpici cu ciment pe jos, Dixi, Pixi (câinii gazdei), o pătură, un duș încălzit cu Soare… Se pare că asta e tot ce îmi doresc să fi găsit. Stau deja pe plajă și miros săratul din noapte al mării. Aprind pe cer o Lună cât o farfurie, plină ochi cu lumină, gata să dea foc apei și lacrimilor din trecut. Sunt liber să îl trăiesc aici pe “acum”. Vor urma câteva zile de muncă și nopți nedormite, știu… Dar, cum singura mea simțire este visul, sunt sigur că a căra mese și bănci din lemn, “ceaoane” și butoaie de bere sau a sta în bar mai bine de jumătate de zi, vor fi ca și cum toate greutățile ar începe dintr-o dată să zboare precum fulgii. N-am bani dar în locul salariului cer să mi se asigure transportul, masa, cazarea și protocolul. Sunt exact lucrurile pentru care, altădată, aș fi risipit o avere.
E deja lume multă în Vamă. Sunt cu zecile de mii. Pe unde trec ei culcă tot la pământ, ca elefanții de circ înfuriați de maimuțăreala spectatorilor. Furia înseamnă teamă și ea naște ură. N-am de ce să-i urăsc. Au venit aici să-și afle temerile bine ascunse sub perna de acasă iar acum se manifestă prin răbufniri spontane. Cei mai mulți sunt încă niște copii, maimuțici pe cale de a deveni, unii dintre ei, oameni. Stau în grupuri pe plajă, merg în împreună peste tot. Nu au încă curajul să fie ei înșiși, copiază tot ce văd. Sunt în căutarea individualității dar deocamdată au numai conștiința îmbulzelii. Îi văd pentru că umblu noaptea, singur, din crâșmă-n crâșmă, ținând în mână o bere care să mă ghideze drept, prin grămada de suflete. Îmi place să-i privesc. Am de multe ori impresia că le ghicesc căutările, rătăcirile, dorințele.
Am învățat să găsesc hrana sufletului fără să trebuiască s-o mai caut înadins. Vine singură, de la sine, ceea ce altădată s-ar fi numit dorință. Se poate intitula minune, acea dorință sufletească care se întâmplă natural, fără ca să mai trebuiască a fi formulată de gândire. Înainte așteptam în zadar minuni, încercând să materializez visele prin cuvinte. Erau prozaice rugăciuni care obișnuiau, cel mai adesea, să ceară câte ceva Absolutului. Acum închid ochii lăsând sentimentul să vină, să curgă, să mă lase dus în voia celestă a minunii, sub senzația sincronicității cu miracolele Universului…
Nu știu cum o cheamă și nici nu vreau să știu. Nici ea nu mă întreabă nimic și sunt fericit de jocul nostru tacit de a rămâne doi străini, unul pentru celălalt. Dansăm pe Norah Jones și o rog, amețit de muzică și fericire, să-mi preia ușor pașii. Mă conduce către plajă. Ne așezăm chiar lângă întunericul apei. Săruturi, ca și cum fiecare ne-am gâdila cu marea. Sunt focuri în jur, dar nu ne deranjează. Văzute de undeva, de foarte de sus, ar putea părea ca niște lumânărele presărate pe o întindere de nisip, la malul unui ape sărate ce aduce valuri de iubire. Acolo, niște gândăcei dând din mâini și din picioare, cu formă umană, își fac de cap încălzindu-și amorțeala iarnii trecute. Răsare Soarele și adormim strângându-ne în brațe.“Somn ușor, Copiluțule!”. Așa-ți spuneam și ție, fosta mea iubită de demult, pe când aveai vreo douăzeci de ani și ni se mai întâmpla să adormim îndrăgostiți chiar și pe plajă; mai știi?
E deja Luni și nici nu știu cum a zburat timpul. Aproape că n-am dormit dar realizez că n-am simțit nevoia. A mai rămas foarte puțină lume, iar cei care sunt se vede că s-au îndrăgostit de mare. Stau pe nisip, răsfirați, și privesc în larg. E seară și mă grăbesc spre plajă să prind apusul. Mă cocoț undeva, sus, la o terasă rămasă pustie, de unde să pot vedea întreaga fotografie. Iubesc momentul ăsta al zilei, când lumina se unește cu întunericul. E timpul când sunt cel mai clar și proaspăt, nou născut, parcă, din apa vie a mării. Plâng. Mă uit înspre punctul acela în care marea se unește cu cerul, iar cele două nuanțe de albastru sunt întretăiate de o linie de foc. E o predare de ștafetă a luminii peste Pământul cu apă și oameni. Simt curgându-mi pe obraji valuri, și cu toate astea nu închid ochii; privesc cât mai departe. E ca atunci când mă opream din înotat pentru o bălăceală bună în care tumbele erau momentul de intensă satisfacție copilărească. Țineam vederea larg deschisă în apa călduț de sărată, același univers salin cu cel al ochilor tăi și al ființelor noastre.
“Plângi? De ce ești trist?” aud venind din spate o voce cunoscută. Iar eu, în timpul ăsta, plângeam amintindu-mi o poveste închipuită mai demult. …Când regele moare, primul străin sosit în cetate va fi încoronat și o va lua de soție pe fata fostului monarh. Dacă va refuza, va fi aruncat spre moarte de la înălțimea celui mai înalt turn al palatului. Iar dacă străinul se nimerește a fi femeie, atunci supușii vor afla că adevărul trăiește în înțelepciunea poveștilor de iubire, precum într-o mie și una de nopți plus una de visare pură…
M-aș da cu parapanta. Aș înălța un zmeu. Zău că aș zbura!
joi, 18 noiembrie 2010
Călătorie indiscretă: 20. Prinț dar cerșetor
În dimineața în care mi-am luat la revedere de la Naim, urmând să mă îndrept către camping, mi-a zis că îl pot suna oricând mă aflu la ananghie și că, în orice caz, așteaptă un telefon din partea mea, atunci când voi vrea să ne vedem la o cafea. În loc să-i telefonez, am preferat să mă plimb o vreme prin oraș, sărac dar visând către orizonturi senine. Am încercat să-mi pun ordine în gânduri și suflet. Pluteam deasupra Amsterdam-ului ca și cum aș fi fost o pasăre călătoare ce se întreabă care ar fi cel mai bun loc pentru a-și construi cuibul. Întrebarea care nu-mi dădea încă pace era dacă să mă merg mai departe, către alte ferme din Olanda, sau să rămân o perioadă în oraș.
După câteva nopți pentru care am plătit locul de campare, singurii mei bani rămași erau cinci euro, lucru care într-un fel mă zorea să-mi acord un răspuns. Am preferat ca această zi, a treia în Amsterdam, s-o petrec până la apus în camping. În jurul prânzului mi-am strâns cortul și am lăsat rucsacul la recepție. Mă gândeam ce să fac: să-i dau telefon lui Naim sau să apelez la bunăvoința și ospitalitatea doameni Șerbescu, prietena lui Irinel? Îmi propun ca deadline pentru răspuns intervalul 5.00 – 7.00 al amiezii. Până atunci am destul timp să fumez niște jointuri (și ce dacă nu mai am tutun!), poate chiar să scriu câte ceva, căci descopăr cum retrospectiva mă ajută enorm în înțelegerea clară a timpilor parcurși.
Mă așez pe scaunul de lângă masa de ping pong, cel care e postat dedesubtul unicei prize exterioare din întreg camping-ul, pentru a-mi conecta laptop-ul la curent. Cuvintele încep să curgă pe tastatură. Îți scriu ca și cum mi-aș dicta mie însumi, pentru încă o dată, emoțiile trăite recent. În fața mea, în timp ce leg literele de ecranul alb al calculatorului, se desfășoară un schimb de mingi între o fată blondă și prietenul ei. Joacă ping pong. Din când în când, cei doi mai fac câte o pauză pentru a trage un fum de iarbă. Le zâmbesc iar ei îmi întorc cu plăcere bunăvoința. Fata se îndreaptă spre mine și îmi cere un foc. I-l ofer și o întreb de niște tutun. Îi explic că îmi trebuie pentru ca să construiesc un joint. Pare-mi-se, îi mai cerusem o țigare și cu o seară înainte, folosind același (pre)text, dar nu mai îmi aduc bine aminte. E drăguță. Are niște trăsături delicate. Mă întreb cum de nu o observasem mai bine. Sau poate că, tocmai, acum abia o apreciez pentru prima oară?! Ne zâmbim reciproc din priviri. Rulez iarba și încep să le studiez jocul. Sunt tare scumpi. Nu scorul îi interesează. Cu toate astea fata vrea să învingă, probabil, din pur orgoliu feminin. El, bun jucător, știe asta și își permite să rateze unele serve, aparent înfrânt. Fata radiază la orice minge câștigată. Plec, mă întorc, mă plimb și îmi umblu timpul precum un leu în cușcă. Mă roade faptul că trebuie să fac o alegere așa de rapidă. E vremea, din nou, pentru un alt joint. Revin la masa de biliard și îi găsesc pe cei doi privindu-mă cu stăruință. Îi cer fetei încă o țigare. Ea mă întreabă în glumă de ce o rog tocmai pe ea, când sunt atâția oameni care fumează în jur. Nu știu, poate că Marlboro-ul ei roșu e cel mai bun tutun pentru empatia unor astfel de momente. Rulez din nou și îi invit de data asta și pe ei să mă acompanieze. Refuză, dar din politețe. Fata, cred, așteaptă o invitație ceva mai personală și, de fapt, un răspuns rămas restant din partea mea. I-l ofer: îi spun că dacă va trage câteva fumuri din jointul construit cu tutunul ei, va câștiga partida. Am convins-o. Fumează și pasează mai departe în timp ce savurează cu limba aroma ierbii. Încă două sau trei schimburi de mingi și e câștigătoarea partidei de ping pong. L-a învins pe bune pe prietenul său. Gata, de-acum și-a intrat în mână! Poate bate pe oricine, inclusiv pe spaniolul care o provoacă la o nouă partidă. Ea îi primește mânușa și începe să cam facă mișto, cu paleta, de bietul brunet. Spaniolul bodogănește învins, în limba sa maternă iar ea își jubilează victoria în engleză, așa încât să o pot auzi și înțelege. Am uitat să-ți zic că era din Austria. Mi-a destăinuit-o cât timp prietenul ei era la baie, putând schimba liniștiți două vorbe. O felicit pentru atitudine. Ea îmi mulțumește într-un fel special, dăruindu-mi discret, mingea cu care își câștigase ultimele meciuri. Mi-a lăsat-o, înainte să plece, alături de geanta de laptop.
Bun… Deci “it’s time to have some balls now”, îmi zic. Încep din nou să mă gândesc la răspunsul pe care trebuie să mi-l dau cât de curând. Mai trec câteva ore și lângă mine se așează un alt cuplu. Se repetă situația de dinainte: fata îmi zâmbește iar eu îmi readresez rugămintea unei țigări. Ea mă invită cu curaj să iau loc la masa lor. Accept, scot punga de iarbă, iau țigara din pachet și rulez un mare joint, cât pentru trei. Aprind și începem vorba. Sunt din Slovenia, studenți, amândoi. Le povestesc câte ceva din călătoria mea și îi surprind cum rămân dintr-o dată cu gura căscată. Nu se așteaptă ca un tip blond, cu alură de englez sau german, care vine dintr-o țară săracă și cu oameni bruneți, să călătorească atât de “free styling” prin lume (clișeul imaginii României drept patria țiganilor funcționează prea bine în mintea europenilor). Drept să-ți spun nici eu nu mă așteptam acum ceva vreme să fac asta dar tot continuu să mă uimesc în ceea ce mă privește. Terminăm de fumat și ei pleacă spre oraș. Eu rămân să-mi termin gândul. Soarele e deja spre apus. Trebuie să dau telefonul! Ah, dar mai am doar patru euro căci mai devreme mi-am luat o cutie de suc de mere care să-mi țină de sete și foame. Trebuie să-mi ajungă!
Formez numărul aproape instinctiv. O sun pe prietena lui Irinel, doamna Șerbescu. Din păcate formez greșit iar telefonul îmi înghite monedele. Deja am pierdut banii pentru biletul de tramvai spre centru. Pun ultimele fise și formez din nou, de data asta corect. Sună! Ce surpriză plăcută, e chiar doamna Șerbescu! Îmi dă adresa. Locuiește undeva, într-o suburbie din Amsterdam. Aș vrea să zbor instantaneu spre ea. Dar stai un pic… Cum să plec când nu mai am niciun ban în buzunar?! N-ar fi oare cu putință ca recepționera să facă un pustiu de bine și să-mi dea cadou un bilet de tramvai? Nu! Bun, îmi iau ruscacul în spate și pe-aici mi-e drumul. Mă întreb cât poate fi de lung, însă, mergând pe jos. Aveam să aflu că făcusem cam zece kilometri până la Central Station. Am ocolit o grămadă, dar iată-mă-s viu, în gară. Greutatea rucsacului îmi ucisese mușchii spinării dar noroc cu iarba care a fost cel mai bun susținător al moralului meu. Stau acum să mă întreb cum pot face rost de trei euro, pentru călătoria cu metroul și pentru telefonul de confirmare către doamna Șerbescu, atunci când voi ajunge în stația din care mă poate ridica… Să cerșesc niște mărunți?!
Văd un turist derutat, plimbându-se cu un rucsac în spate. Îmi aduc aminte de Salburg și de amicul meu, francezul. Intru în vorbă cu omul și descopăr fericit că e american. Dacă ar fi fost olandez, cel mai probabil, nu mi-ar fi dat nici măcar un cent. Îl rog să mă ajute cu o fisă de doi euro. Tipul se scotocește prin buzunare și de-odată îi surprind sclipirea monedei. Are o rezervă, încă, până să îmi dea banii și mă întreabă de unde poate lua nu știu ce autobuz. Îi spun că sunt la fel de derutat ca și el iar această propoziție este cea cu care îi câștig compasiunea. Îmi întinde moneda. Trebuie să mai fac rost de încă un euro și sunt salvat! Încerc să localizez o altă posibilă sursă de generozitate. Mă îndrept către un asiatic. Greșit! Văd între timp un grup de țigani români cum stau la pândă în jurul gurii de metrou. E exclus să intru în vorbă cu ei. Îmi sare în ochi un tip care pare să fie chiar olandez. E genul de artist în devenire. Mă apropii de el cu încredere. Mă privește zâmbind. Sunt salvat!
Am uitat să-ți zic că în Amsterdam e aproape imposibil să faci blatul în mijloacele de transport în comun din cauza barelor de acces imposibil de păcălit și a filtrelor de controlori vigilenți. Așadar ești forțat să te comporți legal. Iar dacă e vorba de legalitate, atunci cu siguranță ăsta e orașul tuturor lucrurilor controlate de lege, căci aici drogurile și prostituția sunt la vederea oricui.
După câteva nopți pentru care am plătit locul de campare, singurii mei bani rămași erau cinci euro, lucru care într-un fel mă zorea să-mi acord un răspuns. Am preferat ca această zi, a treia în Amsterdam, s-o petrec până la apus în camping. În jurul prânzului mi-am strâns cortul și am lăsat rucsacul la recepție. Mă gândeam ce să fac: să-i dau telefon lui Naim sau să apelez la bunăvoința și ospitalitatea doameni Șerbescu, prietena lui Irinel? Îmi propun ca deadline pentru răspuns intervalul 5.00 – 7.00 al amiezii. Până atunci am destul timp să fumez niște jointuri (și ce dacă nu mai am tutun!), poate chiar să scriu câte ceva, căci descopăr cum retrospectiva mă ajută enorm în înțelegerea clară a timpilor parcurși.
Mă așez pe scaunul de lângă masa de ping pong, cel care e postat dedesubtul unicei prize exterioare din întreg camping-ul, pentru a-mi conecta laptop-ul la curent. Cuvintele încep să curgă pe tastatură. Îți scriu ca și cum mi-aș dicta mie însumi, pentru încă o dată, emoțiile trăite recent. În fața mea, în timp ce leg literele de ecranul alb al calculatorului, se desfășoară un schimb de mingi între o fată blondă și prietenul ei. Joacă ping pong. Din când în când, cei doi mai fac câte o pauză pentru a trage un fum de iarbă. Le zâmbesc iar ei îmi întorc cu plăcere bunăvoința. Fata se îndreaptă spre mine și îmi cere un foc. I-l ofer și o întreb de niște tutun. Îi explic că îmi trebuie pentru ca să construiesc un joint. Pare-mi-se, îi mai cerusem o țigare și cu o seară înainte, folosind același (pre)text, dar nu mai îmi aduc bine aminte. E drăguță. Are niște trăsături delicate. Mă întreb cum de nu o observasem mai bine. Sau poate că, tocmai, acum abia o apreciez pentru prima oară?! Ne zâmbim reciproc din priviri. Rulez iarba și încep să le studiez jocul. Sunt tare scumpi. Nu scorul îi interesează. Cu toate astea fata vrea să învingă, probabil, din pur orgoliu feminin. El, bun jucător, știe asta și își permite să rateze unele serve, aparent înfrânt. Fata radiază la orice minge câștigată. Plec, mă întorc, mă plimb și îmi umblu timpul precum un leu în cușcă. Mă roade faptul că trebuie să fac o alegere așa de rapidă. E vremea, din nou, pentru un alt joint. Revin la masa de biliard și îi găsesc pe cei doi privindu-mă cu stăruință. Îi cer fetei încă o țigare. Ea mă întreabă în glumă de ce o rog tocmai pe ea, când sunt atâția oameni care fumează în jur. Nu știu, poate că Marlboro-ul ei roșu e cel mai bun tutun pentru empatia unor astfel de momente. Rulez din nou și îi invit de data asta și pe ei să mă acompanieze. Refuză, dar din politețe. Fata, cred, așteaptă o invitație ceva mai personală și, de fapt, un răspuns rămas restant din partea mea. I-l ofer: îi spun că dacă va trage câteva fumuri din jointul construit cu tutunul ei, va câștiga partida. Am convins-o. Fumează și pasează mai departe în timp ce savurează cu limba aroma ierbii. Încă două sau trei schimburi de mingi și e câștigătoarea partidei de ping pong. L-a învins pe bune pe prietenul său. Gata, de-acum și-a intrat în mână! Poate bate pe oricine, inclusiv pe spaniolul care o provoacă la o nouă partidă. Ea îi primește mânușa și începe să cam facă mișto, cu paleta, de bietul brunet. Spaniolul bodogănește învins, în limba sa maternă iar ea își jubilează victoria în engleză, așa încât să o pot auzi și înțelege. Am uitat să-ți zic că era din Austria. Mi-a destăinuit-o cât timp prietenul ei era la baie, putând schimba liniștiți două vorbe. O felicit pentru atitudine. Ea îmi mulțumește într-un fel special, dăruindu-mi discret, mingea cu care își câștigase ultimele meciuri. Mi-a lăsat-o, înainte să plece, alături de geanta de laptop.
Bun… Deci “it’s time to have some balls now”, îmi zic. Încep din nou să mă gândesc la răspunsul pe care trebuie să mi-l dau cât de curând. Mai trec câteva ore și lângă mine se așează un alt cuplu. Se repetă situația de dinainte: fata îmi zâmbește iar eu îmi readresez rugămintea unei țigări. Ea mă invită cu curaj să iau loc la masa lor. Accept, scot punga de iarbă, iau țigara din pachet și rulez un mare joint, cât pentru trei. Aprind și începem vorba. Sunt din Slovenia, studenți, amândoi. Le povestesc câte ceva din călătoria mea și îi surprind cum rămân dintr-o dată cu gura căscată. Nu se așteaptă ca un tip blond, cu alură de englez sau german, care vine dintr-o țară săracă și cu oameni bruneți, să călătorească atât de “free styling” prin lume (clișeul imaginii României drept patria țiganilor funcționează prea bine în mintea europenilor). Drept să-ți spun nici eu nu mă așteptam acum ceva vreme să fac asta dar tot continuu să mă uimesc în ceea ce mă privește. Terminăm de fumat și ei pleacă spre oraș. Eu rămân să-mi termin gândul. Soarele e deja spre apus. Trebuie să dau telefonul! Ah, dar mai am doar patru euro căci mai devreme mi-am luat o cutie de suc de mere care să-mi țină de sete și foame. Trebuie să-mi ajungă!
Formez numărul aproape instinctiv. O sun pe prietena lui Irinel, doamna Șerbescu. Din păcate formez greșit iar telefonul îmi înghite monedele. Deja am pierdut banii pentru biletul de tramvai spre centru. Pun ultimele fise și formez din nou, de data asta corect. Sună! Ce surpriză plăcută, e chiar doamna Șerbescu! Îmi dă adresa. Locuiește undeva, într-o suburbie din Amsterdam. Aș vrea să zbor instantaneu spre ea. Dar stai un pic… Cum să plec când nu mai am niciun ban în buzunar?! N-ar fi oare cu putință ca recepționera să facă un pustiu de bine și să-mi dea cadou un bilet de tramvai? Nu! Bun, îmi iau ruscacul în spate și pe-aici mi-e drumul. Mă întreb cât poate fi de lung, însă, mergând pe jos. Aveam să aflu că făcusem cam zece kilometri până la Central Station. Am ocolit o grămadă, dar iată-mă-s viu, în gară. Greutatea rucsacului îmi ucisese mușchii spinării dar noroc cu iarba care a fost cel mai bun susținător al moralului meu. Stau acum să mă întreb cum pot face rost de trei euro, pentru călătoria cu metroul și pentru telefonul de confirmare către doamna Șerbescu, atunci când voi ajunge în stația din care mă poate ridica… Să cerșesc niște mărunți?!
Văd un turist derutat, plimbându-se cu un rucsac în spate. Îmi aduc aminte de Salburg și de amicul meu, francezul. Intru în vorbă cu omul și descopăr fericit că e american. Dacă ar fi fost olandez, cel mai probabil, nu mi-ar fi dat nici măcar un cent. Îl rog să mă ajute cu o fisă de doi euro. Tipul se scotocește prin buzunare și de-odată îi surprind sclipirea monedei. Are o rezervă, încă, până să îmi dea banii și mă întreabă de unde poate lua nu știu ce autobuz. Îi spun că sunt la fel de derutat ca și el iar această propoziție este cea cu care îi câștig compasiunea. Îmi întinde moneda. Trebuie să mai fac rost de încă un euro și sunt salvat! Încerc să localizez o altă posibilă sursă de generozitate. Mă îndrept către un asiatic. Greșit! Văd între timp un grup de țigani români cum stau la pândă în jurul gurii de metrou. E exclus să intru în vorbă cu ei. Îmi sare în ochi un tip care pare să fie chiar olandez. E genul de artist în devenire. Mă apropii de el cu încredere. Mă privește zâmbind. Sunt salvat!
Am uitat să-ți zic că în Amsterdam e aproape imposibil să faci blatul în mijloacele de transport în comun din cauza barelor de acces imposibil de păcălit și a filtrelor de controlori vigilenți. Așadar ești forțat să te comporți legal. Iar dacă e vorba de legalitate, atunci cu siguranță ăsta e orașul tuturor lucrurilor controlate de lege, căci aici drogurile și prostituția sunt la vederea oricui.
sâmbătă, 13 noiembrie 2010
Călătorie indiscretă: 19. Zbor printre amintiri: Beurs van Berlage
O zi superbă. Soare! M-am cazat sau, mai bine zis, mi-am desfăcut cortul în campingul Zeeburg. E un pic cam departe, la vreo șase kilometri de Central Station care pot fi măsurați în patru stații plictisitoare de tramvai. E bine să știu că am unde dormi și face un duș. Din păcate totul e foarte scump în Amsterdam, inclusiv locul de campare (8,5 euro) și biletul de tramvai (2,6 euro). Mă întreb distrat, oare cât timp îmi vor ajunge cei patruzeci de euro din buzunar…
Mă plimb pe jos. N-am bani să închiriez o bicicletă. Revăd acum locuri familiare nouă și aproape că îmi vine să plâng. Cât de copii puteam fi atunci amândoi, acum cinci ani! Și câte clipe de iubire naivă am trăit împreună! De îndată ce m-am văzut fără rucsac în spate, primii mei pași în Amsterdam au fost întru reconstituirea vechilor noastre trasee parcurse cu bicicleta. Prima rută: Damrak și Beurs van Berlage. Apoi direct pe Beursstraat, să revăd hotelul în care (mai știi) ne pierdeam răsuflarea urcând cele cinci etaje, seară de seară, după ce fumasem în Coffeeshop 36.
Intru în hol și nu mă pot abține să nu te sun. Mi-am amintit de clipele noastre de dragoste din camera aceea mică și de arabii cărora, deși ne momeau în fiecare dimineață cu așternuturi noi, nu le-am deschis niciodată în cele două săptămâni. Arunc o privire și către încăperea din spate, acolo unde ne biclele să doarmă. Vizitez apoi coffeeshop-ul de lângă secția de poliție, Babylon. Nimic schimbat, nici măcar arabul care își rula liniștit jointul sprijinit de ușă. Am cutreierat întreaga zi, ca-ntr-un vis. Am zburat parcă peste canale, în Dam Square, pe Rokin, pe podul mobil de pe Amstel, în Oosterpark (crezându-mă în Vondelpark), la moara cea mare din est, în Leidseplein, la Nemo, la Muzeul maritim și în Red Light District. În doar trei zile am reușit să refac pe jos traseul vacanței noastre de atunci. Sunt clipe de pace, cele pe care le-am petrecut acum, și de regăsire sufletească. M-am simțit că și când nici nu eram pasager solitar într-un oraș plin de grupuri cu turiști veseli. Este ca și cum sunt în continuare cu tine, ținându-te de mână și hoinărind împreună pe străduțe. Parcă îmi zâmbești și, din când în când, valurile de iarbă plutind peste stradă te binedispun. Râdem la măcănitul rățuștei care, uite-o cum nu vrea să se dea din în fața unei bărci ponosite. Fiecare fum îl sorb ca pentru amândoi, acum, când mă așez pe o bancuță să rulez un joint. E sufletul tău cald lângă mine, în acest oraș rece. Am retrăit cu drag clipele noastre trecute de iubire. Îmi dai curaj, scumpa mea prietenă! Și sunt, crede-mă, într-un moment în care am mare nevoie să rămân vertical.
Mă plimb pe jos. N-am bani să închiriez o bicicletă. Revăd acum locuri familiare nouă și aproape că îmi vine să plâng. Cât de copii puteam fi atunci amândoi, acum cinci ani! Și câte clipe de iubire naivă am trăit împreună! De îndată ce m-am văzut fără rucsac în spate, primii mei pași în Amsterdam au fost întru reconstituirea vechilor noastre trasee parcurse cu bicicleta. Prima rută: Damrak și Beurs van Berlage. Apoi direct pe Beursstraat, să revăd hotelul în care (mai știi) ne pierdeam răsuflarea urcând cele cinci etaje, seară de seară, după ce fumasem în Coffeeshop 36.
Intru în hol și nu mă pot abține să nu te sun. Mi-am amintit de clipele noastre de dragoste din camera aceea mică și de arabii cărora, deși ne momeau în fiecare dimineață cu așternuturi noi, nu le-am deschis niciodată în cele două săptămâni. Arunc o privire și către încăperea din spate, acolo unde ne biclele să doarmă. Vizitez apoi coffeeshop-ul de lângă secția de poliție, Babylon. Nimic schimbat, nici măcar arabul care își rula liniștit jointul sprijinit de ușă. Am cutreierat întreaga zi, ca-ntr-un vis. Am zburat parcă peste canale, în Dam Square, pe Rokin, pe podul mobil de pe Amstel, în Oosterpark (crezându-mă în Vondelpark), la moara cea mare din est, în Leidseplein, la Nemo, la Muzeul maritim și în Red Light District. În doar trei zile am reușit să refac pe jos traseul vacanței noastre de atunci. Sunt clipe de pace, cele pe care le-am petrecut acum, și de regăsire sufletească. M-am simțit că și când nici nu eram pasager solitar într-un oraș plin de grupuri cu turiști veseli. Este ca și cum sunt în continuare cu tine, ținându-te de mână și hoinărind împreună pe străduțe. Parcă îmi zâmbești și, din când în când, valurile de iarbă plutind peste stradă te binedispun. Râdem la măcănitul rățuștei care, uite-o cum nu vrea să se dea din în fața unei bărci ponosite. Fiecare fum îl sorb ca pentru amândoi, acum, când mă așez pe o bancuță să rulez un joint. E sufletul tău cald lângă mine, în acest oraș rece. Am retrăit cu drag clipele noastre trecute de iubire. Îmi dai curaj, scumpa mea prietenă! Și sunt, crede-mă, într-un moment în care am mare nevoie să rămân vertical.
vineri, 12 noiembrie 2010
Călătorie indiscretă: 18. O noapte pe Prinsengracht
Inițial nu l-am văzut, doar i-am remarcat mașina atunci când a trecut pe lângă mine. Fiind o caravană mi-am zis că trebuie să aibe măcar un loc liber. Am auzit apoi cum parcă mă strigă cineva din spate. Îmi iau rucsacul și înaintez spre el. Omul îmi face semne să nu mă grăbesc. Abia după ce îl fixez mai bine înțeleg cine este: calea mea spre Amsterdam.
Înainte să-mi urc bagajul în spatele dubiței mi-a zis să am grijă dar să nu am teamă, fiindcă e însoțit de doi câini. Exact atunci au început lătrăturile iar eu, instinctiv, analiza amprentelor de tonalitate canină. Unul, sigur trebuia să aibe o talie medie. Poate fi o femelă. Celălalt fără dubii că e dulău. Am ghicit pe aproape, dar asta am aflat-o mai târziu, abia atunci când aveam să-i cunosc pe cei doi căței, îndeaproape.
O dată ce-am intrat în mașină lătrăturile s-au mai potolit. Tipul mă invită la un mare joint, aș putea zice chiar uriaș. Tragem amândoi câteva fumuri zdravene și pornim la drum. Numai 50 de kilometri mă despart acum de Amsterdam. O distanță infimă pentru care a trebuit să aștept ore, săptămâni, chiar ani.
Binefăcătorul meu se numește Naim. E marocan. Ne-am împrietenit imediat după introducerea făcută de fumul din joint. Omul, la 35 de ani, a reușit să atingă destul de repede uriașul record la aruncarea greutăților vieții. Îmi spune că acum are propriul său apartament, un loft într-o mansardă pe Prinsengracht. Invitația de a dormi în noaptea asta la el a venit absolut natural, după doar câteva vorbe legate de schimbarea mentalităților oamenilor în general. Aduc vorba, desigur, despre împărțirea societății în subclase, mă rog, în caste. Fiind arab știam că nu i-a fost ușor să reușească material într-o societate precum cea olandeză, foarte închisă atunci când este vorba împărțirea averii cu niște emigranți. Încep însă a-i povesti pe scurt experiența de la țară, din Kotthausen. Omul nu râde, dar îi pot sesiza o ușoară ironie în întrebările legate de personalitățile oamenilor care trăiesc în astfel de comunități. Abia atunci când voi face primul pas în loftul de pe Prinsengracht voi ajunge să înțeleg nuanța zâmbetului său abia schițat în colțul gurii și fondul problemei.
Am urcat pe scări de mi-a venit rău, dar a meritat. Loftul e împărțit pe trei nivele, toate mansardate: la primul vezi bucătăria, baia și un living generos, compartimentat pe sfert în dressing. La al doilea este o cameră stil vagon. Aici dai practic peste senzația de mansardă căci are toate caracteristile (șarpanta, dimensiunile, lumina naturală, finisajele). Tot de la al doilea nivel pornește o terasă al cărei acoperiș de sticlă este rabatant și o scăriță de lemn pe care poți să urci într-o încăpere ce seamănă cu un cuib de porumbei. Pe o fereastră rotundă am de-a face pentru prima dată cu vederea panoramică a Amsterdamului în plină noapte. Seamănă teribil de mult cu ceea ce am jinduit să văd pe viu, privind atâția ani paginile albumelor de design și arhitectură.
Eu am dormit în camera de jos pe o canapea, de fapt o sofa pufos de comodă. Oricum, totul era moale la acea oră căci joint-urile și discuțiile nu întârziaseră să curgă de la sine. Iar, când tocmai ce era să mi se facă foame a venit pe neașteptate pe masă un donner însoțit de cel mai bun sos de chilli. Într-o așa atmosferă fină am adormit și m-am trezit a doua zi dimineața cu Soarele lucind peste oraș.
E pentru prima dată, după mult timp, când îmi face plăcere să mă admir dezbrăcat în oglindă. Aveam să fac în sfârșit duș într-o sală de baie și nu într-o încăpere improvizată, cu dușuri la comun. Aveam să mă simt bine în pielea mea, așa cum nu o mai făcusem de ceva vreme. Deși totul îmi pare acum că face parte dintr-un vis. Câinii erau și ei foarte ascultători, chiar docili (am uitat să-ți zic că e vorba de o femelă Rottweiler și de o altă cățea, tânără, care suplinește lipsa unui pedegree printr-o inteligență uimitoare. Fumăm niște iarbă și Naim îmi spune că știe de existența unui camping în apropiere de Central Station, în Zeeburg. Caut pe internet. Mi se pare la început că e cam departe de centru însă marocanul mă asigură că se poate merge pe jos până acolo. Sunt doar câțiva kilometri. Avea dreptate. Atunci când a fost să caut și alte locuri de campare, Zeeburg mi s-a părut a fi cea mai apropiată variantă. Toate celelalte se aflau mult prea departe.
Îmi iau la revedere de la marocan, mulțumindu-i pentru ospitalitate plus informațiile de rigoare. Îmi spune că îl pot suna oricând și îmi scrie pe o bucată de hârtie adresa lui de mail și două numere de mobil. Îl pot câuta oricând, îmi zice, dacă am nevoie de ceva. Cel mai indicat ar fi însă să-l apelez în a treia mea zi de Amsterdam. Și asta ar fi chiar azi.
Înainte să-mi urc bagajul în spatele dubiței mi-a zis să am grijă dar să nu am teamă, fiindcă e însoțit de doi câini. Exact atunci au început lătrăturile iar eu, instinctiv, analiza amprentelor de tonalitate canină. Unul, sigur trebuia să aibe o talie medie. Poate fi o femelă. Celălalt fără dubii că e dulău. Am ghicit pe aproape, dar asta am aflat-o mai târziu, abia atunci când aveam să-i cunosc pe cei doi căței, îndeaproape.
O dată ce-am intrat în mașină lătrăturile s-au mai potolit. Tipul mă invită la un mare joint, aș putea zice chiar uriaș. Tragem amândoi câteva fumuri zdravene și pornim la drum. Numai 50 de kilometri mă despart acum de Amsterdam. O distanță infimă pentru care a trebuit să aștept ore, săptămâni, chiar ani.
Binefăcătorul meu se numește Naim. E marocan. Ne-am împrietenit imediat după introducerea făcută de fumul din joint. Omul, la 35 de ani, a reușit să atingă destul de repede uriașul record la aruncarea greutăților vieții. Îmi spune că acum are propriul său apartament, un loft într-o mansardă pe Prinsengracht. Invitația de a dormi în noaptea asta la el a venit absolut natural, după doar câteva vorbe legate de schimbarea mentalităților oamenilor în general. Aduc vorba, desigur, despre împărțirea societății în subclase, mă rog, în caste. Fiind arab știam că nu i-a fost ușor să reușească material într-o societate precum cea olandeză, foarte închisă atunci când este vorba împărțirea averii cu niște emigranți. Încep însă a-i povesti pe scurt experiența de la țară, din Kotthausen. Omul nu râde, dar îi pot sesiza o ușoară ironie în întrebările legate de personalitățile oamenilor care trăiesc în astfel de comunități. Abia atunci când voi face primul pas în loftul de pe Prinsengracht voi ajunge să înțeleg nuanța zâmbetului său abia schițat în colțul gurii și fondul problemei.
Am urcat pe scări de mi-a venit rău, dar a meritat. Loftul e împărțit pe trei nivele, toate mansardate: la primul vezi bucătăria, baia și un living generos, compartimentat pe sfert în dressing. La al doilea este o cameră stil vagon. Aici dai practic peste senzația de mansardă căci are toate caracteristile (șarpanta, dimensiunile, lumina naturală, finisajele). Tot de la al doilea nivel pornește o terasă al cărei acoperiș de sticlă este rabatant și o scăriță de lemn pe care poți să urci într-o încăpere ce seamănă cu un cuib de porumbei. Pe o fereastră rotundă am de-a face pentru prima dată cu vederea panoramică a Amsterdamului în plină noapte. Seamănă teribil de mult cu ceea ce am jinduit să văd pe viu, privind atâția ani paginile albumelor de design și arhitectură.
Eu am dormit în camera de jos pe o canapea, de fapt o sofa pufos de comodă. Oricum, totul era moale la acea oră căci joint-urile și discuțiile nu întârziaseră să curgă de la sine. Iar, când tocmai ce era să mi se facă foame a venit pe neașteptate pe masă un donner însoțit de cel mai bun sos de chilli. Într-o așa atmosferă fină am adormit și m-am trezit a doua zi dimineața cu Soarele lucind peste oraș.
E pentru prima dată, după mult timp, când îmi face plăcere să mă admir dezbrăcat în oglindă. Aveam să fac în sfârșit duș într-o sală de baie și nu într-o încăpere improvizată, cu dușuri la comun. Aveam să mă simt bine în pielea mea, așa cum nu o mai făcusem de ceva vreme. Deși totul îmi pare acum că face parte dintr-un vis. Câinii erau și ei foarte ascultători, chiar docili (am uitat să-ți zic că e vorba de o femelă Rottweiler și de o altă cățea, tânără, care suplinește lipsa unui pedegree printr-o inteligență uimitoare. Fumăm niște iarbă și Naim îmi spune că știe de existența unui camping în apropiere de Central Station, în Zeeburg. Caut pe internet. Mi se pare la început că e cam departe de centru însă marocanul mă asigură că se poate merge pe jos până acolo. Sunt doar câțiva kilometri. Avea dreptate. Atunci când a fost să caut și alte locuri de campare, Zeeburg mi s-a părut a fi cea mai apropiată variantă. Toate celelalte se aflau mult prea departe.
Îmi iau la revedere de la marocan, mulțumindu-i pentru ospitalitate plus informațiile de rigoare. Îmi spune că îl pot suna oricând și îmi scrie pe o bucată de hârtie adresa lui de mail și două numere de mobil. Îl pot câuta oricând, îmi zice, dacă am nevoie de ceva. Cel mai indicat ar fi însă să-l apelez în a treia mea zi de Amsterdam. Și asta ar fi chiar azi.
marți, 9 noiembrie 2010
Călătorie indiscretă: 17. Reflecții Texaco
După cum îți spuneam, am avut ceva de așteptat acolo, în benzinăria spre Amsterdam. Timpul, am decis să-l folosesc reflectând la diferitele gânduri care nu prea îmi dau pace. Unul dintre ele e legat de pierdutul ochelarilor. Dar ăsta-mi trece repede. Cel de-al doilea însă tocmai ce începe să-mi încolțească în minte. De ce plecasem din Kotthausen? Care fapt mă făcuse să-mi schimb atitudinea de la început? Căci toată plictiseala privind viața la țară a început să se manifeste imediat după noaptea din Wuppertal când, pur și simplu, mi s-a făcut dor din nou de oraș. A doua zi după petrecere, Duminică, am lenevit până târziu în rulota mea de circ. Am deschis ușile abia pe la 2.00 după-amiaza. Lucru pe care toți cei de acolo l-au privit ca fiind ceva contra naturii, mai ales că munciseră întreaga dimineață. Întâlnirea cu ei la masa de prânz, eu fiind abia trezit din somn, a fost un pic cam bizară. I-am găsit așezați regulamentar, precum un batalion într-o popotă din spatele frontului, înfruptându-se din ultimele resturi ale ciorbei.
Încă de ieri, înaintea ieșirii mele, îmi spuseseră că vor să mănânce prânzul cu toții, împreună. Ba chiar mai mult decât atât: am primit o altă invitație, pentru micul dejun. Hennriette, soția electricianului Jorg, avea să așeze masa a doua zi, la ora 9.00. Ne-am întâlnit privirile pe poteca dintre staulul oilor și atelierul de scule. Imediat a urmat și invitația ei deosebit de amabilă. Iată-mă deci, proaspăt trezit în mijlocul amiezii, violând unul dintre cele mai sfinte tabuuri ale politeții: să ignor de două ori, în aceeași zi, invitația de a mă pune la masă cu localnicii. I-am întâlnit în bucătărie, ei mâncând de zor iar eu în drum spre a mă spăla pe dinți. Mă poftesc să iau loc. Tom încearcă un ton ironic și forțat prietenesc spunându-mi că aș putea mânca ciorba precum micul dejun. E clar: mă judecă aspru.
Despre consumul de alcool nu aveam de ce să îmi fac probleme, căci băusem infim iar Johannes e ceea mai bună dovadă în viață. Alta părea să le fie problema și abia mult mai târziu am ajuns să o descopăr. Cu nemții nu e deloc ușor atunci când vrei să afli ceea ce simt și gândesc cu adevărat. Abia după câteva zile au început să mă întrebe, pe rând, dacă mă mai simt bine în compania lor și dacă îmi mai place să mă trezesc în zori. Cred că au perceput ziua mea de leneveală drept un răsfăț mult prea individualist.
Ce dacă e Duminică, ziua în care nici măcar ei n-ar trebui să muncească!? Atunci când trăiești într-o comunitate germană e musai să participi la toate treburile obștești, mai ales atunci când poate că îți arde cel mai puțin și tot ce vrei e să te scarpini la coaie, în pat, cu capul lângă o carte lăsată expres deschisă pe pernă. Toate lucrurile astea, genul de îndatoriri morale, apar din adins în momentele cele mai plăcute petrecute cu propria ființă, atunci când n-ai niciun fel chef de oameni și, de fapt, de nimic din ce are de-a face cu prezența umană. Ele vin doar să-i facă în râcă plăcerii paralizate temporal în starea de contemplație.
Întreaga poveste privind mica mea rebeliune în contra sistemului a fost dată uitării. Nimeni nu a mai pomenit vreun cuvânt, vreodată. Eu am devenit acela care a început însă să se schimbe, zi după zi. Mă trezeam, diminețile, din ce în ce mai târziu și simțeam că nu mai am deloc chef de muncă. Încercam să mă fofilez de fiecare dată de la treburile grele și să caut numai job-uri ușoare. Atunci am realizat pentru prima dată, conștient, că e o problemă. Am fost tentat la început să dau vina pe ceilalți, încercând să le găsesc tuturor nod în papură. Abia apoi am înțeles că ei sunt ceea ce sunt și că nici măcar nu încearcă să se dezmintă: niște orășeni dezabuzați deghizați în țărani, în sala de sport a unei culturi post New Age. Problema este în mine, de fapt. Eu am fost acela care a pășit de bunăvoie în Kotthausen, drept urmare e normal să le respect regulile (nu și pe cele aberante, desigur). Realizând asta, iată că a venit clipa, decizia spontană, să plec. În astfel de momente mă simt ca un animal îngrădit care abia așteaptă să muște din gratiile zidului făcând ca micuța fisură să pară o uriașă poartă spre libertate. Deocamdată mai pot disimula starea mea de nervozitate, deși mă simt aidoma unui leu în cușcă. Abia aștept să plec și număr fiecare zi ce are să treacă.
Le spusesem tuturor, cu mult înainte să ajung să mă plictisesc, că vreau să merg spre Amsterdam cândva, după sărbătoarea recoltei. Singurul lucru pe care îl mai am acum de facut este să-i informez oficial despre hotărârea de a pleca fix în prima zi de după festival.
18 septembrie, Hoffest. Vizitatorii din timpul zilei au plecat deja, de mult. Cei ai casei stau tolăniți lângă un foc, savurând o bere sau făcând un dans pe ringul improvizat într-unul din hambare. Sunt mulțumiți de încasări. Pe criza asta e ceva să vinzi un wurst la patru euro. Câțiva s-au cherchelit, maimuțărindu-și pașii pe ritmurile mixate de un dj de ocazie. Gata! Le-am spus că voi pleca a doua zi. Motivația este una sumară dar, măcar, sinceră. Radiez. M-am eliberat. Le-am putut comunica oficial decizia de a părăsi ferma. Pretextez că dacă mai zăbovesc nu voi mai găsi pe nimeni care să mă poată ajute cu cazarea în Olanda. Doamna Șerbescu, a cărei direcție o purtasem în agendă drept “Amsterdam - planul B”, trebuia să plece curând spre România, în mai puțin de zece zile.
Imediat ce am ieșit din Kotthausen în mașina lui Tom, abia atunci m-am simțit liniștit. Îmi asumasem decizia.
Iată-mă într-un nou univers. Abia am plecat din Utrecht, sunt pe autostradă, fumând un joint în rulota unui marocan. Țintesc Amsterdam.
Încă de ieri, înaintea ieșirii mele, îmi spuseseră că vor să mănânce prânzul cu toții, împreună. Ba chiar mai mult decât atât: am primit o altă invitație, pentru micul dejun. Hennriette, soția electricianului Jorg, avea să așeze masa a doua zi, la ora 9.00. Ne-am întâlnit privirile pe poteca dintre staulul oilor și atelierul de scule. Imediat a urmat și invitația ei deosebit de amabilă. Iată-mă deci, proaspăt trezit în mijlocul amiezii, violând unul dintre cele mai sfinte tabuuri ale politeții: să ignor de două ori, în aceeași zi, invitația de a mă pune la masă cu localnicii. I-am întâlnit în bucătărie, ei mâncând de zor iar eu în drum spre a mă spăla pe dinți. Mă poftesc să iau loc. Tom încearcă un ton ironic și forțat prietenesc spunându-mi că aș putea mânca ciorba precum micul dejun. E clar: mă judecă aspru.
Despre consumul de alcool nu aveam de ce să îmi fac probleme, căci băusem infim iar Johannes e ceea mai bună dovadă în viață. Alta părea să le fie problema și abia mult mai târziu am ajuns să o descopăr. Cu nemții nu e deloc ușor atunci când vrei să afli ceea ce simt și gândesc cu adevărat. Abia după câteva zile au început să mă întrebe, pe rând, dacă mă mai simt bine în compania lor și dacă îmi mai place să mă trezesc în zori. Cred că au perceput ziua mea de leneveală drept un răsfăț mult prea individualist.
Ce dacă e Duminică, ziua în care nici măcar ei n-ar trebui să muncească!? Atunci când trăiești într-o comunitate germană e musai să participi la toate treburile obștești, mai ales atunci când poate că îți arde cel mai puțin și tot ce vrei e să te scarpini la coaie, în pat, cu capul lângă o carte lăsată expres deschisă pe pernă. Toate lucrurile astea, genul de îndatoriri morale, apar din adins în momentele cele mai plăcute petrecute cu propria ființă, atunci când n-ai niciun fel chef de oameni și, de fapt, de nimic din ce are de-a face cu prezența umană. Ele vin doar să-i facă în râcă plăcerii paralizate temporal în starea de contemplație.
Întreaga poveste privind mica mea rebeliune în contra sistemului a fost dată uitării. Nimeni nu a mai pomenit vreun cuvânt, vreodată. Eu am devenit acela care a început însă să se schimbe, zi după zi. Mă trezeam, diminețile, din ce în ce mai târziu și simțeam că nu mai am deloc chef de muncă. Încercam să mă fofilez de fiecare dată de la treburile grele și să caut numai job-uri ușoare. Atunci am realizat pentru prima dată, conștient, că e o problemă. Am fost tentat la început să dau vina pe ceilalți, încercând să le găsesc tuturor nod în papură. Abia apoi am înțeles că ei sunt ceea ce sunt și că nici măcar nu încearcă să se dezmintă: niște orășeni dezabuzați deghizați în țărani, în sala de sport a unei culturi post New Age. Problema este în mine, de fapt. Eu am fost acela care a pășit de bunăvoie în Kotthausen, drept urmare e normal să le respect regulile (nu și pe cele aberante, desigur). Realizând asta, iată că a venit clipa, decizia spontană, să plec. În astfel de momente mă simt ca un animal îngrădit care abia așteaptă să muște din gratiile zidului făcând ca micuța fisură să pară o uriașă poartă spre libertate. Deocamdată mai pot disimula starea mea de nervozitate, deși mă simt aidoma unui leu în cușcă. Abia aștept să plec și număr fiecare zi ce are să treacă.
Le spusesem tuturor, cu mult înainte să ajung să mă plictisesc, că vreau să merg spre Amsterdam cândva, după sărbătoarea recoltei. Singurul lucru pe care îl mai am acum de facut este să-i informez oficial despre hotărârea de a pleca fix în prima zi de după festival.
18 septembrie, Hoffest. Vizitatorii din timpul zilei au plecat deja, de mult. Cei ai casei stau tolăniți lângă un foc, savurând o bere sau făcând un dans pe ringul improvizat într-unul din hambare. Sunt mulțumiți de încasări. Pe criza asta e ceva să vinzi un wurst la patru euro. Câțiva s-au cherchelit, maimuțărindu-și pașii pe ritmurile mixate de un dj de ocazie. Gata! Le-am spus că voi pleca a doua zi. Motivația este una sumară dar, măcar, sinceră. Radiez. M-am eliberat. Le-am putut comunica oficial decizia de a părăsi ferma. Pretextez că dacă mai zăbovesc nu voi mai găsi pe nimeni care să mă poată ajute cu cazarea în Olanda. Doamna Șerbescu, a cărei direcție o purtasem în agendă drept “Amsterdam - planul B”, trebuia să plece curând spre România, în mai puțin de zece zile.
Imediat ce am ieșit din Kotthausen în mașina lui Tom, abia atunci m-am simțit liniștit. Îmi asumasem decizia.
Iată-mă într-un nou univers. Abia am plecat din Utrecht, sunt pe autostradă, fumând un joint în rulota unui marocan. Țintesc Amsterdam.
marți, 2 noiembrie 2010
Călătorie indiscretă: 16. Jalousie
Mă aflu în căutarea unui loc de dormit în Utrecht. Încercând să sun la ușa unui hotel nimeresc din greșeală o altă sonerie. Îmi răspunde un puștan. Tipul mă invită înăuntru, la computerul lui. Gata! Găsesc o adresă pe internet și mă îndrept val vârtej către ea. Cam scump hostelul! N-aveam însă niciun chef să bântui noaptea orașul cu greutatea rucsacului în spate. Cad deci la pace să plătesc 25 de euro pentru un pat într-un dormitor cu optsprezece suflete. E o învoială cu mine însumi, bineînțeles. Numai ce îmi las bagajul și mă și apuc să cutreier noaptea prin centru. E primul contact cu Olanda după mulți ani așa că totul îmi pare superb. Utrecht are numai două canale deci arată ca un Amsterdam în miniatură (o miniatură de privit sub lupă). Negăsind niciun coffeeshop deschis după miezul nopții, decid să beau niște bere. A durat ceva până să găsesc un loc cumsecade. În drum dădeam numai peste cafenele sau restaurante. Cele câteva baruri deschise erau fie “bombe” gen El Comandante fie mult prea scumpe. Câștigătorul a fost, în fine, un loc din apropierea hostelului meu.
Lume multă afară, fumând. Agitație mare înăuntru căci e mare promoție la bere: un euro jumătate pentru o halbă normală și șapte euro pentru o carafă de doi litri. Îți imaginezi că a urmat o beție în toată regula... Și eu care îmi propusesem să cheltui maximum zece euro! Încep să sorb pahar după pahar. Intru în horă cu lumea și, în special, cu un grup de cocalari olandezi. Sunt genul suporterilor de peluză, microbiști de provincie. Ei sunt cei care de fapt intră primii în vorbă cu mine. Eu, binedispus, doar ce le răspund. Cu cel mai mare și mai fălos dintre ei mă anturez la băutură.
Am pierdut bineînțeles competiția, la capitolul “suta de halbe pe oră”. Și nu e vorba, culmea, de echilibru, cel pe care l-am pierdut. Pe ăla mi-l regăsesc repede, după ce realizez ceea ce pierdusem de fapt. Ochelarii, nu îi puteam găsi niciunde. Să fi rămas la “Jalousie”, barul în care petrecusem toată noaptea? Sau să fi ajuns, într-un fel sau altul, în buzunarul vreunuia dintre cocalari? Cred, cel mai curând, că au rămas pe o masă, la after-hour-ul de dimineață, în barul arăbesc de peste drum. De atunci încolo abia dacă îmi mai amintesc, vag, câteva amănunte. Restul? Ceață!
Mă trezesc ajungând în cameră, în pat, întrebându-mă în ce groapă de gunoi am aruncat memoria nopții trecute. Black-out-ul nu cred să fi durat mai mult de-o oră dar, cu toate astea, nu reușesc în niciun fel să-i găsesc. Ambele baruri sunt închise acum, ziua, deschizându-se abia seara târziu. Întreb în stânga și dreapta, la recepția hostelului, dar nimeni nu știe nimic. Scandal nu făcusem, așa că n-aveam niciun motiv să-i fi dat jos de la ochi. Cel mai probabil, s-a întâmplat că am fost păcălit de unul dintre cocalari împreună cu care, parcă, am continuat să beau în barul arabilor. Parcă! Am de ales între a mai rămâne încă o noapte în Utrecht, pentru a elucida misterul și a pleca mai departe, pe lumină, spre Amsterdam. Îmi scot din bagaj cea de-a doua pereche de ochelari (ramele negre de acum cinci ani) și pornesc să vizitez pe zi Utrecht-ul. Mă opresc la primul coffeeshop și cumpăr iarbă de douăzeci de euro. Iată-mă deci posesorul legal a aproape trei grame de White Widow. Rulez un joint și, hop țop, încearcă omule să treci mai departe, senin, peste problema ochelarilor și a banilor cheltuiți. Carevasăzică… Plecasem din Kotthausen cu 150 de euro. 25 a costat patul la hostel, vreo 40 îi cheltuisem pe bere iar 20 pe iarbă. Deci, ar trebui să mai am măcar 60 de euro. Decid să plec la Amsterdam în aceeași după-amiază. Pe la 5.00 seara ies din hostel, după ce am tot căutat pe net un loc pentru autostop, pe autostradă. Am noroc cu un vatman, autostopist și el. M-a lăsat cu tramvaiul lui la o benzinărie fix lângă intrarea pe autostradă. Ajuns în stația de benzină, ținându-mi cartonul la vedere, încep parcă să simt câteva regrete pentru ceea ce lăsasem în urmă, în Germania. Acest micuț Texaco nu este nici pe sfertul parcărilor imense cu care mă obișnuisem pe autostradele nemțești.
E deja târziu. Partea cea bună e că benzinăria se învecinează cu un spațiu verde pe care mi-aș putea ușor monta cortul. Partea proastă e că, totuși, nimeni nu vrea să oprească. Așteptarea mea durează deja de vreo trei ore. Se întunecă și încep să mă îngrijorez. Încerc să ies la un moment dat din benzinărie și să mă poziționez în plină stradă, la semafor. Zeul liberei circulații mă protejează și de data asta, ținându-mi moralul ridicat. La nici jumătate de oră aud cum cineva mă fluieră de undeva, din depărtare. Oprise mașina mult mai încolo de locul în care mă aflam așa că nu apucasem să-l văd bine pe generosul care avea să mă ia cu el. Aveam să descopăr, cu bucurie, că voi călători din nou într-o rulotă. În mai puțin de o oră sunt deja în Amsterdam, surpriză, chiar pe Prinsengracht.
Lume multă afară, fumând. Agitație mare înăuntru căci e mare promoție la bere: un euro jumătate pentru o halbă normală și șapte euro pentru o carafă de doi litri. Îți imaginezi că a urmat o beție în toată regula... Și eu care îmi propusesem să cheltui maximum zece euro! Încep să sorb pahar după pahar. Intru în horă cu lumea și, în special, cu un grup de cocalari olandezi. Sunt genul suporterilor de peluză, microbiști de provincie. Ei sunt cei care de fapt intră primii în vorbă cu mine. Eu, binedispus, doar ce le răspund. Cu cel mai mare și mai fălos dintre ei mă anturez la băutură.
Am pierdut bineînțeles competiția, la capitolul “suta de halbe pe oră”. Și nu e vorba, culmea, de echilibru, cel pe care l-am pierdut. Pe ăla mi-l regăsesc repede, după ce realizez ceea ce pierdusem de fapt. Ochelarii, nu îi puteam găsi niciunde. Să fi rămas la “Jalousie”, barul în care petrecusem toată noaptea? Sau să fi ajuns, într-un fel sau altul, în buzunarul vreunuia dintre cocalari? Cred, cel mai curând, că au rămas pe o masă, la after-hour-ul de dimineață, în barul arăbesc de peste drum. De atunci încolo abia dacă îmi mai amintesc, vag, câteva amănunte. Restul? Ceață!
Mă trezesc ajungând în cameră, în pat, întrebându-mă în ce groapă de gunoi am aruncat memoria nopții trecute. Black-out-ul nu cred să fi durat mai mult de-o oră dar, cu toate astea, nu reușesc în niciun fel să-i găsesc. Ambele baruri sunt închise acum, ziua, deschizându-se abia seara târziu. Întreb în stânga și dreapta, la recepția hostelului, dar nimeni nu știe nimic. Scandal nu făcusem, așa că n-aveam niciun motiv să-i fi dat jos de la ochi. Cel mai probabil, s-a întâmplat că am fost păcălit de unul dintre cocalari împreună cu care, parcă, am continuat să beau în barul arabilor. Parcă! Am de ales între a mai rămâne încă o noapte în Utrecht, pentru a elucida misterul și a pleca mai departe, pe lumină, spre Amsterdam. Îmi scot din bagaj cea de-a doua pereche de ochelari (ramele negre de acum cinci ani) și pornesc să vizitez pe zi Utrecht-ul. Mă opresc la primul coffeeshop și cumpăr iarbă de douăzeci de euro. Iată-mă deci posesorul legal a aproape trei grame de White Widow. Rulez un joint și, hop țop, încearcă omule să treci mai departe, senin, peste problema ochelarilor și a banilor cheltuiți. Carevasăzică… Plecasem din Kotthausen cu 150 de euro. 25 a costat patul la hostel, vreo 40 îi cheltuisem pe bere iar 20 pe iarbă. Deci, ar trebui să mai am măcar 60 de euro. Decid să plec la Amsterdam în aceeași după-amiază. Pe la 5.00 seara ies din hostel, după ce am tot căutat pe net un loc pentru autostop, pe autostradă. Am noroc cu un vatman, autostopist și el. M-a lăsat cu tramvaiul lui la o benzinărie fix lângă intrarea pe autostradă. Ajuns în stația de benzină, ținându-mi cartonul la vedere, încep parcă să simt câteva regrete pentru ceea ce lăsasem în urmă, în Germania. Acest micuț Texaco nu este nici pe sfertul parcărilor imense cu care mă obișnuisem pe autostradele nemțești.
E deja târziu. Partea cea bună e că benzinăria se învecinează cu un spațiu verde pe care mi-aș putea ușor monta cortul. Partea proastă e că, totuși, nimeni nu vrea să oprească. Așteptarea mea durează deja de vreo trei ore. Se întunecă și încep să mă îngrijorez. Încerc să ies la un moment dat din benzinărie și să mă poziționez în plină stradă, la semafor. Zeul liberei circulații mă protejează și de data asta, ținându-mi moralul ridicat. La nici jumătate de oră aud cum cineva mă fluieră de undeva, din depărtare. Oprise mașina mult mai încolo de locul în care mă aflam așa că nu apucasem să-l văd bine pe generosul care avea să mă ia cu el. Aveam să descopăr, cu bucurie, că voi călători din nou într-o rulotă. În mai puțin de o oră sunt deja în Amsterdam, surpriză, chiar pe Prinsengracht.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
