Micul vehicul

Corpu-i doar un vehicul pentru suflet în evoluția sinei lui spirituale. Fie el un autobuz pre-orășenesc sau balonul vieții, principiul este același: pasagerii mai întâi coboară pentru ca abia apoi să poată urca. Nu-i loc pentru infern! Fiind jos, oprit pe trotuarul din stație, poți aduce cu tine înțelepciunea așteptării. E evoluția! Cei care încearcă să dea buzna se pot lovi atât de tare pe trepte încât să nu se mai poată ridica niciodată. Aripi prinzi zburând. Exercițiul!

Sinaia

Tună, dar cine mă mai fulgeră?

Rup eticheta

Nasc vibrații, lărgesc orizonturi, creez mijloace și compensez victorii.
Ocup parțial, permanent și echitabil, un etaj gata închiriat al unui imobil superior. Rup constant prețul de pe seriozitate și sunt un client discutabil. M-am așteptat, cândva, într-o provincie, pe o bancă ce semăna mai curând cu un vultur negru și bătrân. E posibil să mi se fi părut cu toate drept iluzii, în timp ce un spărgător de vise încerca o hoție într-un apartament din împrejurimi iar altcineva, poate chiar proprietarul surprins, țipa după ajutor.
Sunt conștient de puterea ce-mi bate orice record al pulsului pe minut. Ea mă ajută sa îi dau dau trei pumni în ficat imaginii marketizate și să o fac K.O. pe ringul pieței de capital. Mă îndop uneori cu morcovi, semn că vreau să văd mai bine dincolo de ceea ce mănânc sau îndur. Aud bine gândurile ascunse de alții sub pernă. Folosesc visul ca mijloc de comunicare. Sunt depreciat de unii, pe măsură ce încep să mă apreciez mai mult. Am avut mai demult o iubită care poate că se numea Maria. Acum mă am precum Christos, doar pe mine, iar în interior îi pot purta iubire oricărei Marie care simte să-și iubească semenii la fel de mult ca pe sine. Sunt vegetarian dar mai gust uneori din bucățelele de carne tăiate în farfurie, pentru a-mi toci caninii de animal. M-aș fi sinucis de ziua mea, dar asta deja ar fi însemnat un trecut. Spre viitor tind, așa că, mă repet, mi-am propus autostopul prin Europa ca medicament pentru vindecarea sufletului. Îmi mulțumesc așa cum le mulțumesc tuturor! Real, sunt o iluzie!

La graniță

Am visat că eram oprit la granița răului cu binele, la o verificare de rutină, înainte de a-mi continua drumul în micul meu “vehicul” cu aripi ca de diamant. Vameș era chiar Ionas de la Web Club care, la bucuria revederii noastre, a început să ruleze un joint pe care l-a și aprins, acolo, în văzul tuturor. Ne bucuram amândoi de câtă mai coada de oameni doritori să treacă spre un tărâm mai bun șerpuia în spatele nostru. L-am felicitat pe vechiul meu prieten pentru faptul că, într-adevăr, a găsit un job pe măsura viselor sale. Mi-am luat apoi adio de la el și m-am înălțat către un orizont deschis peste întreg Pământul. Pluteam deja în eter, deasupra lui bine și lui rău, când m-am trezit din vis și am avut senzația că acel hotar s-ar fi aflat material undeva între America și restul lumii. De fapt, el ar putea fi oriunde. Este însăși limita egoismului în fața moralei necondiționate, primul pas peste fracturarea ființei umane în ciosvârte de rațiune și cioburi cu sentimente, iar această vamă poate fi traversată numai cu puterea inteligenței sufletești. Aș numi-o iubire, vizionară, transcendentă…

Religare

Asemănarea flagrantă dintre o curvă și o păpușă gonflabilă constă în faptul că amândouă sunt niște învelișuri nude care, golite de sentimente, sunt gata să-și primească umplutura de prea-plin al seminței tulburărilor tale psihosexuale. Prima e o carcasă de carne care-și face treaba “suflându-te” de banii din portofel iar cea de-a doua, o imitație ieftină a vieții, un balon umplut gratis cu aer care, în loc să te ridice peste nori, te dezumflă de presiunea nervoasă a traiului tău tras parcă la șablon.
Diferența de accent dintre amorul trupesc și emoția sufletului stă în iubire dar, tot ea, le poate și uni pe cele două, printr-o punte de comunicare spirituală.
Merită, oare, sacrificiul material? Eu zic că da, în măsura în care cred că viața poate fi trăită doar ca instrument pus în folosul cunoașterii și evoluției spirituale.

“Religare”, adică a uni, a “lega” spiritual...
A creat formule de cult religios, la începuturile rădăcinilor sale pământene de “plantă-om”. Încerca să înduplece, prin incantații și ofrande, natura potrivnică ce-i scutura frunzele. Mai târziu, când i-au mijit caninii, omul s-a crezut din ce în ce mai stăpân peste carnea trupului său, ucigând-o pe cea a semenilor, în marea luptă pentru supraviețuire. A început totuși să-i fie rușine cu originea naturii sale de animal. A înțeles să celebreze prin ceremonii rituale memoria strămoșilor uciși în bătălia cu nemurirea.
Religia, reinventată, i-a venit în ajutor omului, prin oferta sa generoasă de cărți revelate ale sfintei etici. Ele îl ajută acum pe fostul primitiv să-și autodepășească spiritual nivelul atavismelor sale și să se înalțe peste dorințele egoismului, pe podiumul ceresc al entităților zeificate și nemuritoare.
Ne rejectăm natura care ne-a creat (plante, animale, oameni) încercând, chiar și cu prețul pieirii, s-o supunem. Motivul concret al căderii noastre în abjecția materialismului poate avea o explicație: o dată ce vom fi devenit proprii stăpâni ai corporalității noastre, ai naturii care ne dă puls, ne vom putea accelera urcușul evoluției regăsindu-ne într-o spiritualitate (dumne)zeificată a ființei umane. Abia atunci omul va fi zeu, îndeplinindu-și eternul său vis, pentru care a și fost alungat (sau poate că a căzut singur) din paradis.
Religiile sunt sisteme ce oferă repere meta-etice, în fața cărora omul se supune încă, orb, dintr-un sentiment al pietății, al milei și al rușinii în fața tentațiilor trupului său muritor. O religie care să unească spiritele poate fi doar aceea care îi va sluji omului înspre a se autoconștientiza ca fiind sfânt.
La ce bun, așadar, să mai pictăm icoane pe pereți sau să adorăm, din superstiție, moaște, când sufletul care zboară în noi este neprihănit, în însăși eternitatea sa?
Dincolo de hotarul la care se oprește auzul unei bătăi de clopot, poți începe să “vezi”…